(…un mistic al scamei, un bard al gargarei, un exeget al sfincterelor, un argonaut al umorilor…). E aproape imposibil să mai scrii ceva interesant despre Jucăria Mortului atîta timp cît bisturiul cu care Acosmei își de-scrie dîra de existență îți rîcîie oasele, dincoace de text, pentru a face o morișcă din ele. (Sau atîta timp cît nu ai murit în viața ta vreodată.) Încît te întrebi la fiecare pagină ștanțată pe viu cu cuvinte puține dar mai tăioase ca un epitaf: oare Acosmei e trupul meu în care e posibil să fi murit cineva?
Întorcînd pe dos intimitatea corporeală a confesiunii ca pe o șosetă roasă de un deget, (arătător, poate), acest antipoet amar al dulcelui tîrg, cu capul împachetat într-o coală hîrtie, pregătit oricînd, să îți arate sîngele lui, dacă ești dispus și tu să i-l arăți pe-al tău, după cum se întrevede din primul poem al volumului, posedă autenticitatea antropometrică a artiștilor corporaliști. A scriitorilor grei de mînă ce lasă vînătăi ontologiei. A poeților organici ce scriu direct cu trupul: (chiar și acum–căpățîna e plină cu/ întrebări mincinoase–o pun pe masă/ dacă am vorbit am rămas așa–cu/ o falcă în cer și cu alta în pămînt) (autopsie)
Pe întreg parcursul Jucăriei Mortului, regimul autoscopiei biografice pare să instaureze o rutină a depoetizării, a abstinenței lirice, prin boicotarea constantă, sinucigașă, a propriului ton, într-o manieră cu atît mai subtilă cu cît pare că mimează, antiretoric, platitudinea. Sărăcirea calculată a cadrului discursiv, atent eșafodat, cu o precizie chirurgicală, printre tot felul activități și relatări, preconizează o proezie a trupului brut ca moment de tensiune (Dan Lungu) apoetică a morții. Cu aripile între picioare, poetul își inventariază, cu o indiferență didactică, epifaniile derizoriului corporal, anecdotica viscerală a trupului de serviciu, disimulînd, cu un ludic mut, auto-sarcastic, specific doar lui, o existență impersonală, opacă, aproape vacantă, scuturată definitiv de mătrețurile poeticității. Antistilul, dacă acceptăm realismul cinic ca stil (poetic) acosmian, mizează pe limpezimea imagistă a detaliilor ce decupează simptomatic paradoxuri, provocînd existenței terne, obișnuite, ceea ce numea Magritte, un conflict poetic: (sughit cu plăcere/ beau apă de la robinet/ și sînt sigur că voi muri/ mă gîndesc liniștit–/ ”ce știu eu despre aceste cuvinte?”…) (pentru nimic în lume) sau (…o viață lungă mă pîndește/ –un intestin încîlcit pe care trupul/ meu întreg nu poate să-l înfunde–/ îmi amintesc cum zboară prin iarbă/ o găină fără cap) (taedium vitae)
Banalitatea de o incandescență suprareală a tonului, atent decolorat de aere livrești, de abstractizări afectate, declanșează, la lumina reșoului, o poezie sălbatică a domesticirii trupului ca pe un martor viu, dar incomod, al morții de zi cu zi. O poezie de o platitudine hipnotică a unei morți casnice cu trup tangibil și mirositor ca un animal de companie, dar și de pradă, care își digeră cuminte propriul schelet (expulzîndu-l mai apoi în scris): (sînt liniștit/ mîngîi cu plăcere/ capul răutăților/ mă gîndesc la orașul/ unde fumegă lăzile de gunoi/ ca niște altare de jertfă/ am fost furios/ am tăiat gîtul/ fiolelor/ am strigat în oraș/ –”am și eu un schelet/ de ce să nu vă fie frică?” (…)(puțin) sau (azi dimineață am văzut un/ mort cu fața plină de coșuri/ m-am întors în cameră/ și m-am lungit pe saltea/ mi-am închis pleoapele cu mîna/ și mi-am tras pătura peste ochi) (micul dejun)
În consens cu claritatea de vitraliu a compoziției poematice, lectura se insinuează ușor și blînd, ca o moarte în somn, dar într-o antiteză tot mai contondentă cu arșița din viscerele cu excremente mărunte de șoarece ale textului. O antiteză galopantă ce sapă, pagină cu pagină, o groapă vie, intercostală, care te înghite lent, ca o digestie de șarpe, la capătul căreia, te întîmpină, printre cuvinte, complet netranscendentă, aceeași realitate a plonjonul-ui scurt cu creștetul în asfalt. Pietonul aerului nichitian traversează poezia pe roșu la Acosmei, ca pieton al trupului.
Virtuozitatea anatomică a Jucăriei converge subtil, de la Maledicat, Sic cogito, Texte Poetice și Relatări către catharsis-ul fecal al unei înmormîntări poetice: (…)Un om a săpat cu hîrlețul lîngă gard o groapă adîncă, în care a aruncat trupul despuiat. Deasupra ei a construit un veceu din scînduri, acoperit cu o coală de tablă ruginită.(Înmormîntare), dar mai ales către finalul cardiac, al dublei (auto) răstigniri din Ce s-a întîmplat: (…)Pe el l-au îmbrîncit peste mine, cu spinarea peste pieptul meu, și i-au pironit mîinile și picioarele peste mîinile și picioarele mele (…) (Răstignire)
Poezia acosmică a lui Acosmei e un hîrleț ce îți răscolește inima. Nu ai cum să mai scapi dintre fălcile ei, fără a provoca o hemoragie internă mormîntului.
*Radu Carnariu este grafician și un degustător subtil al poeziei. Mai ales, al poeziei contemporane.
