Cine să îndure atâta frumusețe/ – și până când/ – și de ce. (Radu Vancu)
Festivalul Internațional de poezie și muzică de la Bistrița a început cu decernarea Premiului pentru literatură al orașului Bistrița, oferit scriitorului Radu Vancu, pentru care, așa cum a mărturisit (aureolat parcă de luminile de pe scena Palatului Culturii de aici din Bistritz), valoarea și importanța acestei recunoașteri sunt date de trei aspecte importante: oamenii care au avut anterior onoarea de a-l primi, cine îl acordă și unde este acordat. Cu gesturi blânde&timide, Radu Vancu nu a pășit pe scenă doar pentru aplauzele ce însoțesc un astfel de moment, ci ca să citească, vorbind mai întâi despre frumusețea&viața orașului, despre o Bistriță fosforescentă în lumina poeziei ce uneori te lasă parcă fără suflare. Poezia lui prindea formă și se strecura încă o dată în noi purtată de o voce caldă, așezată, nesfârșit răbdătoare, care știa că versurile ce îți dărâmă cel mai bine interioritatea nu pot fi trezite la viață decât cu calm, inducând senzația că nu poți face nimic pentru a opri toate acestea. Sub un soare lego există o lume construită din lego la care a lucrat minuțios și, în același timp, nepăsător, un meșter al cărui proiect exprimă cea mai fascinantă simbioză dintre frumusețe&suferință. În asta constă și toată forța versurilor sale – te dărâmă ca să reînveți să accepți că poezia e una dintre puținele forme de viață ce fac suportabil totul. Ca de-obicei, după un dezastru, lumea e perfectă. –Denisa Grădinaru
Poezia își alege niște locuri pe unde să pătrundă în lume, spune Radu Vancu mulțumind pentru distincția oferită aseară. Poezia are însă și niște oameni care o aduc în lume. Unii dintre ei purtând, poate mai adânc decât alții, întreaga povară și sfâșietoarea frumusețe din care ea se naște și care o însoțesc. Pentru mine un astfel de om-poezie este Radu Vancu. Pentru că la el carnea sufletului și carnea lumii tânjesc în căutarea de a extirpa ceea ce este putred, dureros, de neînțeles pentru a recupera, de fapt, pentru a reinventa, frumusețea. Aceea simplă a gesturilor mărunte, clădite blând în lumea stăpânită de Cami și de Sebastian, în lumea în care o undă de speranță se desprinde înălțând o secție de poliție lego și în care există copii lego și un John Lenon lego. Pentru că Radu Vancu știe că Meșterului degețelelor de copii lumea i-a ieșit nu doar un pic cam strâmbă, ci complet strâmbă, pentru că în ea există capete sparte, și degețele rupte, și trupuri indescifrabile sfârtecate. Și e o lume făcută țăndări. Dintotdeauna, deși aseară Radu Vancu parcă vorbea chiar despre lumea de lângă noi, lumea Ucrainei, lumea în care pot exista copii blonzi lovind. Și alți copii (doar aparent mai mari) ucigând. Și totuși, nu te teme! Cu acest Nu te teme! am rămas. Și cu o căutare-sfârtecare a frumuseții – fragile, imposibil de dus în timp, recuperate în fluturii pictați de Dumnezeu pe fiecare petală a unei frânghii înflorite. Ce sugrumă gâtlejuri și taie în carne vie. Dar care există. Alături de Sebi, în ciuda a tot și a toate, într-o sufragerie mică din lumea asta în care Cantosurile și Psalmii depun mărturie pentru ea. – Horia-David Munteanu
[AICI puteți citi cronica volumului Psalmi, de Radu Vancu.]
Bogdan-Alexandru Stănescu: Seara mergeam vorbind singur pe faleză/ speriam copiii și bunicile cu frică de Dumnezeu.
Versurile lui Bogdan-Alexandru Stănescu recuperează imaginea unui spațiu acvatic necunoscut, dar care îmbie la contemplare. Apele mâloase din poemul Sulina, 2002, un galion în mare poartă cu ele promisiunea unei plecări, a unei ieșiri din trupul fragil, murdar, înfometat, care bate pasul pe loc: Nu făceam din asta o tragedie, din imobilitatea mea trupească/ îmi pot imagina vărsarea, îmi spuneam în delirul/ cauzat de foame. Nimicnicia ființei ascunde, de fapt, premisele unei posibile schimbări, căci dincolo de neclintire stă un puternic imbold de a depăși limitele impuse: Eram esența celui ce aveam să devin, prins chiar în momentul/ năpârlirii. Dezbărarea de tot ce înseamnă amorțire oferă mai apoi libertatea de a explora apele.
Un alt poem citit aseară, imediat după ce a primit „Premiul Laura Albulescu pentru Editorul anului”, Pater noster, propune, de asemenea, imaginea unei gropi marine în care se afundă trupul tatălui tras la suprafață de glasurile copiilor săi. Lumea de deasupra este resimțită tot ca un abis în care umanitatea comportă și nuanțe grotești, fratele vrea să-și arunce sora la gunoi, tatăl se însoară cu o prostituată, comunicarea este refuzată. În final, fundul gropii marine adăpostește ultimele forme de viață: să strâng pleoapele, să dorm cu mintea goală, fără să aud corul de/ copii care mă strigă de sus:/ Pater noster, qui es in aquam! Refugiul dobândește o importanță ritualică. – Amalia Carciuc
Când s-a auzit din microfonul Palatului Culturii vocea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, mă așteptam să se zguduie într-un fel scaunul care mă susținea docil în sala Palatului Culturii. Pentru că era omul căruia îi datorăm editarea a peste 1 100 de volume ale unor autori uriași, pentru că Anansi Contemporan, colecția pe care o coordonează acum, e deja un „spațiu” așezat, către care se îndreaptă avid așteptarea unui număr mare de cititori. Adjectivul „pasionat”, regăsit în laudatio făcută de Marius Chivu, nu a făcut decât să întrețină impresia glacialității lui. Ea a fost însă repede spulberată de căldura emanată de Bogdan Alexandru Stănescu și de imaginile percutante din volumul Adorabilii etrusci, din care poetul a citit. Peisajul marin din Sulina, 2002, un galion în mare, acuratețea detaliului semnificativ, starea de angoasă, recuperarea unui timp și a unor siluete ascund, de fapt, căutarea unei alte lumi, o tânjire puternică spre ceva ce e doar presimțit, ascuns bine în aglomerarea de fapte cotidiene. Pater noster reia, circular, imaginea unui prezent sărac, în care s-au strecurat şi un copil, şi un sobolan, şi un gândac, toți sub același tavan al apartamentului de la bloc în care viața e mizerabilă. Senzația este că acum ființa a ajuns la capătul puterilor, dar în loc să-şi țină gura închisă pentru a păstra ultima moleculă de oxigen, ar țipa din toate gâturile posibile. Pentru ca totul să se termine odată. Asta e poezia lui Bogdan-Alexandru Stănescu: țipătul care caută o lume și o face a tuturor. – Ioana Crega
[AICI puteți citi cronica volumului Adorabilii etrusci.]
Magda Cârneci: Revin la mine, în minte, în orașul fără frontiere
Acaparantă și rece în ascensiunea spre luciditate este vocea care răzbate din versurile Magdei Cârneci. Cele cinci secvențe din POEM TRANS-NEURONAL pe care autoarea le-a citit prezintă istoria unei deconstrucții: purtând în sine amintirea întregului, a acelui „tot” cosmic (infinitul brownian din degetele mele mă atrage spre cosmos), sinele se defamiliarizează treptat, abandonează condiția reducționistă de entitate închisă și începe urcarea spre cortex (Îmi privesc cortexul pe dinăuntru: o boltă arhaică// mocnesc acolo geneze ratate, pâlpâie câteva fisiuni nucleare// peste o genune străveche, un vaier care nu vrea să tacă). Pulverizarea în timp și în spațiu, percepută ca escaladare și expansiunea continuă, este modalitatea prin care ființa înțelege să abandoneze și să se abandoneze: părăsirea devine nu atât gest sau act, cât ipostază, singurul mod valabil de a valorifica și de a perpetua existența lucidă, la nivelul conștiinței (Mă aflu peste tot și nici unde/ mi-au trebuit câteva era să acced până-n țeastă; Am nevoie de alte extaze/ nu-mi pasă, las totul în urmă// mă angajez în escaladare/ cozi de comete îmi atârnă din gură). Impresionant în poeziile Magdei Cârneci este felul în care reușește să traducă jocul abstract al dezintegrării și reintegrării în imagini profund viscerale care se adaugă unele altora etapizat: dincolo de a fi un proces mental, întoarcerea conștientă la sine, cortexul privit dinlăuntru, cutreierarea circumvoluțiunilor cerebrale sunt experiențe cartografiabile, reprezentări senzoriale și imagini care se înlănțuie (sau, mai curând, se dezlănțuie) sub forța de a scrie a autoarei cu o fluență întru totul surprinzătoare: Îmi cutreier dezinhibată circumvoluțiunile cerebrale/ – dune și prăpăstii și piscuri, o placă de calculator inflamabilă// – labirint care gestează luciditate și miros de bucătărie -/ -/ țelul meandrelor mele interioare deocamdată îmi scapă/ se îndreaptă oare spre punctul Omega? – Andrada Strugaru
După ce a terminat de citit, am simțit că nu vreau ca Magda Cârneci să își reia locul în sală. Voiam mai mult, îmi doream să rămân în bârlogul ademenitor, provocator al versurilor ei, să continui să mă înalț în spațiu și apoi să cobor până în măduva pământului, să mă las în continuare purtată de acest extraordinar periplu de conștientizare a fiecărei molecule, de procesul de expansiune și de explorare a lumii pe care Transneuronal l-a făcut posibil. – Ana Maria Constantinescu
[Cronica volumului Viață, de Magda Cârneci poate fi citită în revista Alecart, nr 26- număr dedicat festivalului]
Miroslav Kirin: Suntem aici ca să ne împingem limitele./ Suntem unde suntem./ Suntem unde suntem pentru că ne e frică.
Poezia lui Miroslav Kirin vorbește despre lucrurile mărunte, despre posibilitățile supraviețuirii după ratare și, poate, despre încercările de stimulare a voinței. În spatele fiecărei acțiuni de resuscitare stă în mod inconștient frica. doar limba mi-a căzut din gură/ acel ficat uriaș/ o întorc în gură, o împing pe gât/ renunț când îmi dau seama că mă sufocă. Când răspunsurile nu pot fi găsite în interior se apelează la soluția prin comparație pentru a defini elementele de unicitate ale identității: Păi cum cum să fii diferit și totuși recognoscibil/ Păi cum când despre asta se vorbește și se șoptește neîncetat.
Raportul eu-voi înglobează eforturile de așezare în rândurile tăcute ale normalității, într-un circuit perfect funcțional, însă, paradoxal, cuvintele constituie cel mai mare impediment când stau încremenite pe vârful unei limbi. Criza comunicării se reflectă îndeosebi în scris și în relația poetului cu acesta: Tot scrisul meu devine un terci nedigerabil/ Nici nu mai știu ce-am vrut să scriu/ Pe mine aici mă prigonesc/ Ajutor. Lipsa ordinii, a energiei care să genereze armonia duce la refularea sentimentului de nemulțumire. În strigătul de ajutor al lui Kirin nu regăsim disperare, ci doar graba de a atinge o utilitate a discursului. Tandrețea pare să fie cea salvatoare, apropierea de celălalt și întovărășirea pe un drum nou: Dar, dacă nu costă nimic, lasă-mă să te întreb,/ Dacă ai timp în iarna asta/ Vrei să vii cu mine la o plimbare/ Știu unde există iubire pentru amândoi. – Amalia Carciuc
He was all over the place, everywhere! He took care of everything. We arrived just an hour ago, sorry for the delay guys!
Cam așa stă treaba, se ridică bariera, așa e simplitatea!
Așa e poezia, se ridică sub forma unei bariere, te izbește, așa stă treaba!
O sărbătoare a vocii și a imaginii, așa se prezintă poezia croatului Miroslav Kirin; o întreagă mișcare făcută vizibilă din doar câteva versuri. Structuri inedite, asocieri percutante, o doză zdravănă de ironie mușcătoare, un zâmbet care încolțește ceea ce e familiar în jurul nostru refac stările de zi cu zi ale fiecăruia: neputința, durerea, așteptarea care omoară răbdarea, iluziile si pierderea speranțelor. Rezultă un portret al cuiva care își imaginează că este în stare să facă tot felul de lucruri nebunești, când, de fapt, totul se petrece doar în mintea lui, în fuga de la un gând la altul, în zbaterea aceasta de a recupera fragmente de realitate. Bate din palme /Dacă în ele nu ai nimic / Dar dacă ai acest înfiorător nimic / Arunca-l în aer – și bate din palme. – Theodora Sterpu
Cătălina Stanislav: Sunt bine, le zic oamenilor, de parcă am fost foarte bolnavă
Prin meticulozitatea pe care o dezvăluie atunci când discern cu finețe „relevantul”, potențialul de profunzime din substratul scenelor adesea ușor recognoscibile din viața-singuri și viața-împreună, poemele Cătălinei Stanislav transformă riscul de a fi expus în reușita vulnerabilității deplin asumate: o explorare sensibilă a afectivității și intimității, pe cât de sentimentală în aparență, pe atât de controlată și calculată la nivelul construcției și al discursivității. Dacă aș fi înregistrat/ conversația asta de pe plajă am senzația că ar fi fost/ echivalentul unei filmări pe webcam în 2005/ când un băiat mi-a zis că sunt frumoasă/ și am plâns/ eu nu credea, că e frumos și asta mi se părea crunt/ ca și cum/ era vina mea că el credea că eu sunt frumoasă/ nu e vina ta că eu cred că tu ești frumos/ chiar dacă nici nu mai ești atât de frumos/ chiar dacă oricum n-aș înregistra conversația asta/ ca să nu-mi amintesc că-mi afundam transpirată degetele de la picioare în nisipul ud/ în timp ce prietenii mei existau în universuri mai calde, mai cu lumină blândă/ și oamenii din camping prăjeau carne în fața corturilor/ și îmi simțeam umerii goi și calzi/ mirosind a cremă de soare, carne și șervețele umede/ voiam să-ți spun că mi se strepeziseră dinții de la un campari care nu era campari/ voiam să-ți spun că m-am îndrăgostit de tine cred. Mi se pare că, într-o anumită măsură, a scrie despre și din versurile Cătălinei ar putea fi o formă de trădare. Forța poemelor din Nu mă întrerupe emană adesea întocmai din naturalețea ingenuă, din discursul sensibil și intimist, din aura sinceră și raw care nu ar lasă loc niciunui truc sau artificiu. Tocmai de aceea întâlnirea cea mai onestă cu poezia Cătălinei Stanislav poate să se întâmple numai de la conștiință la conștiință, de la o intimitate la alta, fără intermedierea comentariilor exterioare sau a notițelor marginale. Căci ceea ce îi reușește scriitoarei este unul dintre puținele discursuri care are puterea de a-și face loc imperceptibil în mintea celui care ascultă sau citește, oferind cu o căldură dulce-amară glas și profunzime gândurilor pe care nu ai știut niciodată să le numești sau de care nu te-ai fi știut niciodată capabil; îți vor aparține voci și decupaje de viață, temeri și dezamăgiri, bucurii mai mari sau mai mici despre care nu știai că sunt sau că ar putea fi ale tale. mi-ai descâlcit părul la duș după ce mi l-a încâlcit vântul pe bicicletă/ semnul orașului care începe și se întinde pe câmpii lungi/ semn că începeam și noi iar și iar și iar/ și deși ești departe și eu poate-o să încep cu altcineva/ singurătatea ta e și singurătatea mea. Și poate că tocmai prin aceasta își proiectează poezia dincolo de mărginirile potențialului liricii confesive: „singurătatea mea” devine „singurătatea noastră”, al cărei steag – așa cum Marin Mălaicu-Hondrari a spus în prezentarea scriitoarei – îl duce mai departe Cătălina Stanislav prin Nu mă întrerupe. – Andrada Strugaru
Nu mă întrerupe, a spus Cătălina Stanislav. A spus-o nu pentru că abia a văzut lumina tiparului volumul ei de debut și nici pentru că era pe scena de la Bistrița, ci pentru că ea are ceva de spus. Și în timpul celor câteva minute cât a făcut-o, l-am crezut pe cuvânt pe Marin Mălaicu-Hondrari care a zis acest volum se va resimți la fel de puternic ca volumul de debut al lui Ion Mureșan. Poezia ei vorbește despre iubiri eșuate, despre ce e mediocru și pur în aceste iubiri, despre dorință și singurătate, despre frică și îndoială constante. O face asumat, dinăuntru. Versurile ei au putut ajunge atât de aproape de inimile tuturor, căci e imposibil ca cineva să nu se fi identificat măcar cu una dintre stările arătate pe față de Cătălina. – Ana Maria Constantinescu
[AICI puteți citi cronica volumului Nu mă întrerupe.]
Denisa Arcip
Denisa Arcip întruchipează dorința ascunsă la vedere sau adânc îngropată în ființa fiecărui tânăr sedus și împovărat de frumusețea poeziei. Invitată ca poet nedebutat, Denisa ne-a păcălit cu imaginea ei fragilă. În realitate, aceasta s-a spart odată cu primele versuri citite, lăsând loc unui suflu puternic, unei tăioase viziuni în care se coagulează fragmente de realitate dură. Glasul din aceste poeme depune mărturie despre respingere și încleștare, despre singurătate și neîndurare.
Prin evocarea unor imagini ce o au în centru pe mamă și opțiunea pentru persoana întâi plural, Denisa Arcip te face să resimți cu acuitate trauma, rezultat al morții care scurmă în pântecele mamei, transmisă fiicei, imprimată vocii care înregistrează dârele de sânge, transmisă apoi nouă. Poezia execută o tăietură adâncă în țesuturile memoriei, lăsându-ne să sângerăm amintiri alături de ea. – Ioana Crega
Ion Buzu
Poezia lui Ion Buzu urmărește un drum al despicărilor, al ruperilor care nu sunt neapărat atât de dezastruoase pe cât par, ci mai degrabă cel care îngrozește este sunetul sfârșitului, al prăbușirii. Deși ascuns printre crengi și în tufișuri, în zgomotul tăierii unui lemn, miezul poeziei este însăși zdrobirea propriei persoane până la momentul neidentificării cu sinele. Loviturile în ceva care nu trebuia să se întâmple devin semnul că orice lucru distrus continuă să fie ceva, să existe întrucât asupra lui s-a acționat cu forță. Omul nu dispare prin durere; el se gândește-te să își pună capăt, apoi se răzgândește. Trebuie să existe un alt Ion Buza care trăiește toate astea. Poziția față de sine ascunde o ironie a înaintării existenței, iar bucuria lui Ion Buzu de a fi aici, prezent la Bistrița, dublată de un ritm alert, uneori tăios al lecturii poemelor sale demonstrează nevoia de a te oferi, de a ieși în întâmpinarea celuilalt, chiar și atunci când ești puțin distrus. – Denisa Grădinaru
[AICI puteți citi cronica volumului Realist și egal]
Când spui Poezia e la Bistrița, știi că și muzica e la Bistrița!
Electric este un show multisenzorial, în primul rând prin auz și văz, dar și prin senzații tactile, atunci când vibrează podeaua, împreună cu scaunele și tălpile publicului. Uneori câte un cearșaf de lumină zboară deasupra capului nostru, parcă sfidând publicul că nu-l poate atinge, alteori un cerc, un pătrat. Pe ecranul din față apar forme abstracte, colorate, care par să construiască punctul de plecare al întregului spectacol. Flautul a avut efect pentru public atât atunci cât cânta, cât și când lua o pauză, complementată de un aparent haos electric.
Trigon, adică Anatolie Ștefăneț (vioară), Valeriu Boghean (saxofon, fluier), Dan Brumă – chitară, Gari Tverdohleb (tobe, percuție, xilofon) nu înseamnă doar un fel de rezistență culturală, ci muzică trăită cu tot sufletul, testând parcă limitele acestuia. Câtă muzică poate ieși dintr-un om? Dar din patru? Trigon a însemnat un spectacol absolut uluitor, în care inflexiunile muzicii populare s-au suprapus, fără a-și pierde individualitatea, peste cele de jazz. Spectaculos, dar, mai ales, de o extraordinară forță, recitalul din prima zi de festival ne-a purtat printre triluri de ciocârlie, freamăt de iarbă proaspăt cosită, bătăi puternice de picior și o varietate de ritmuri. Până simți că rămâi fără suflare. În tonalități când impregnate de jale, când de bucuria de a fi, melodiile au electrocutat publicul, creând o adevărată hipnoză. – Robert Ghețiu
Foto: Andrei RUSU
