Apropierea de literatură este o formă de a evada de crizele trăite. – Manuel Vilas
A doua zi la poezia e la bistrița și-a început povestea cu arome de amintiri și sinceritate în spațiul tihnit al Muzeului Județean. O cafea cu Manuel Vilas, un dialog moderat de Marin Mălaicu-Hondrari care ne-a introdus din nou în atmosfera revigorantă a festivalului ce a fost de dimineață amplificată de bine cunoscutul umor fin al autorului romanelor În toate a fost frumusețe și Bucurie. Reîntâlnirea (căci noi, alecartienii l-am avut invitat anul trecut la Iași, în cadrul FILT) cu Manuel Vilas ne-a dezvăluit o altă față a scriitorilor, a drumului care îi aduce în fața noastră, a cititorilor și, în final, o nouă față a literaturii. Am fost seduși de sinceritatea dialogului care a ridicat cortina paginilor cărților și l-a adus în lumina poeziei pe Vilas, „personajul” unei povești cusute cu vulnerabilități și adevăruri nerostite ce clădesc viața unui scriitor și poet pe care am avut ocazia să-l (re)descoperim altfel aici, la Bistrița, unde poezia devine imnul fiecăruia dintre noi. Dialogul cu Manuel Vilas a început cu o întrebare aparent simplă, dar puternică, adresată de Marin Mălaicu-Hondrari: „De ce nu dormi noaptea?”, întrebare care a reprezentat saltul perfect spre o confesiune despre cutele din adâncul unui suflet care îți păstrează istoria și oferă un răspuns umanului din tine. Pentru scriitorul spaniol, traseul devenirii sale a avut ca repere pierderea părinților, opera lui Kafka și lupta cu alcoolul. Aceste puncte-cheie au reprezentat și subiectele dialogului care au pus în lumină bornele pe care le revede la fiecare cotitură de drum: vocile părinților le aude la amintirea lecțiilor despre războiul civil din Spania, pe Kafka îl vede în viața de zi cu zi (Lumea actuală e contextul perfect pentru o nuvelă de Kafka; Într-o instituție nu există niciun om, există doar un robot, iar în spatele acestui robot nu este decât Kafka), iar victoria împotriva alcoolului îi demonstrează mereu că autenticitatea umană nu are nevoie de validarea printr-un viciu distructiv (Ceea ce îmi oferise alcoolul eu aveam deja înăuntrul meu, iar așa am început să descopăr cât de frumoase sunt diminețile). Vilas a vorbit și despre suferința psihică și dificultatea reprezentării acesteia în literatură, în ciuda rolului important pe care îl joacă astăzi în societate, amintind că un om care neagă faptul că a trăit momente de cădere, de depresie, de traumă este, din punctul lui de vedere, un psihopat. În final, răspunzând la întrebările publicului, Manuel Vilas a vorbit și despre diferențele dintre proză și poezie, despre consecințele lipsei memoriei în istoria unei familii și despre romanul său Bucurie, în care fiul devine tată și care continuă scrisoarea începută în Ordesa (titlul original al romanului În toate a fost frumusețe), astfel pregătindu-ne în forță de o nouă zi dedicată poeziei. (Maria Roșca)
Ruxandra Cesereanu: nebunia. un balon de săpun care nu se sparge.
Propunând o poezie ce scoate cititorul (sau, în cazul acestei seri, ascultătorul) din sfera cotidianului şi-l pune față în față cu partea tulbure a psihicului uman, Ruxandra Cesereanu construiește o lume în care, aplecându-se către sine, descoperă și taie adânc în părțile nevralgice din noi și în prejudecățile celorlalți despre noi. Pentru a oferi celor prezenți o dimensiune concretă stărilor de tranziție, acelei durate interioare cu o consistență incertă, în care ori există puterea necesară schimbării, însă lipsește dorința, ori dorința este prezentă, dar puterea absentă, poeta alege ca mod de „traducere” a sentimentului prin cuvânt trei poeme. Primul, Schimbarea, cartografiază impasul imposibilității de a se schimba, deși dorința schimbării s-a transformat în nevoie vitală. În poezia Ruxandrei Cesereanu, ceea ce anulează puterea omului de a-și dicta firul propriei existențe este umbra care s-a instalat permanent în trup şi în suflet. Dorința care arde degetele se dovedește neputincioasă în fața eclipsei interioare, astfel haosul rămânând singura formă de normalitate căreia ființa trebuie să continue, deși în zadar, să i se împotrivească. umbra mea nu se zărește / nici pe caldarâm (la amiază), dar nici pe cer nu are vreo prelungire, ci / încă se află în minte, ca un copil tăcut care nu vrea să adoarmă și nici / vise nu are, zvârcolindu-se-n pat.
În cel de-al doilea poem, asupra căruia a revenit timp de 10 ani, surprinde diferitele chipuri ale nebuniei. Ruxandra Ceseranu mărturisește că aceste versuri au luat naștere ca răspuns la nedumerirea în legătură cu propria raznă, iar în acest răspuns se configurează imaginea unei nebunii cu mai multe capete care devine acasă pentru cel pe punctul de a ceda în fața absurdității condiției cu care își împarte corpul. în nebunie oricine se poate întoarce acasă dacă acasă înseamnă / să te găsești între două solitudini care își cos între ele năframa / când capul stă lângă picioare şi nu se miră că stă lângă ele și privește / picioarele ca pe niște surori adormite.
Prin al treilea ultim poem, citit din volumul cel mai drag ei, California (pe Someş), aceasta alege să mulțumească poeziei înseşi, recuperând momentele însămânțării cu sens ce a determinat-o să scrie povestea unei deveniri printre valurile vieții ce au purtat-o până în orașul poeziei. (Ioana Crega)
Dumitru Fanfarov: provizoratul pus pe rap va salva lumea
Pe Dumitru Fanfarov l-am cunoscut prima dată în 2020, prin volumul stepă și transă apărut la Casa de Editură Max Blecher. Celei de a doua întâlniri, cea pe „viu”, prima în ordinea intensității, nemediată de pagină și mult mai sinceră fiind, i se cuvine întâietatea. Versurile sunt construite astfel încât deservesc la aplicarea unei culori de contrast asupra a ceea ce suntem, a putregaiului din noi și asupra țesutului social. Poezia fanfarovească (nicidecum fanfaronească) este una a verbalizării lipsei de saț (fiindcă ne hrănești nesăturându-ne), „neajuns” datorat ascultării, ungerii și dezvoltării organului care ne interzice să cosmetizăm atât realitatea din noi, cât și pe aceea dimprejur; apetența spre acest fel de a fi în lume devine un mecanism de supraviețuire prin care se dorește și se reușește păstrarea autenticității strâns la piept. Așa cum este firesc, livrarea poemului Grillz prin apelul la o ritmicitate sacadată, hipnotică, ne-a cucerit iremediabil, transformând textul într-o incantație urbană fără de cusur: provizorat la toți ne e frică / de vremea cu teama cu oasele grele / cu plapuma veche și fără andrele. Copiii anilor ‘90 fac drifturi prin hăul metropolitan și își reconciliază relația cu Chișinăul ce obligă la transformări, înghite și distruge sfiala, sublimând spațiile comune. Un oraș în care se evaluează daunele afective și se lucrează la însănătoșire fără revanșism, doar bine înarmat cu sete de trudă, pentru că, în definitiv, poezia nu e altceva decât o formă de apropiere de sinele nostru mai curat/cel mai curat cu putință. (Alina Vițel)
Ferenc André: De acest pământ putred îmi e drag.
Lectura lui Ferenc André a fost una foarte consistentă, savuroasă și, totodată, de o sinceritate cruntă, livrată cu o seninătate ce, în fond, ascundea un sentiment de tristețe resemnată. O constatare dureroasă cu privire la înstrăinarea treptată de colectivitate a individului, de atitudinea la care nu au renunțat românii referitor la minorități, cu precădere cele din spațiul transilvănean, de situația curentă a unei Românii segmentate, de corupție, de sărăcie, de o revoluție în stadiu latent de treij de ani, de dezinteres față de lumea în care se va trezi aruncată viitoarea generație. André a știut cu siguranță cum să ne seducă prin poezia sa, să ne facă să ascultăm un poem-manifest al realității văzute prin ochii celuilalt. Un „of” al unei voci ce întâmplător putea fi asociată cu numele și trupul de pe scenă, însă o voce ce cuprinde mulțimi de oameni. Până la urmă, vocea unui grup ce recunoaște care sunt erorile lumii în care trăiește. Toți suntem în cădere. // Sunt un minorotaur. Aceasta a fost abordarea pe care a propus-o unul dintre poemele citite, imediat după un poetry slam în limba maghiară ce, lipsit de o traducere simultană în română, ne-a permis să depășim bariera lingvistică și nu să căutam sensul în cuvinte, ci sensul în sens, să apreciem frumusețea unei limbi atât de diferite de a noastră și să vedem cum sună poezia, cum se propagă folosindu-se de sonoritate, de cadențe, de ritm. În Rugă antropocenă am descoperit o latură împăciuitoare, tolerantă, ce nu închide ochii la patetismul în care cade omul uneori, la obsesiile sale, la actele de răutate planificate, un spațiu sufletesc care nu poate nega iubirea pentru oameni – o iubire ce acceptă căderile, iar asta o face păcătoasă, cu toate că nu există vreo legătură între răul lor și cel ce înțelege nimicnicia. (Ana Constantinescu)
Promit că are sens! Hei, promit că are sens! Așa a început recitalul poetului maghiar André Ferenc. Tot ce s-a ascuns până atunci sub semnul previzibilului a fost dinamitat de discursul spontan, care s-a revărsat spre public, de discursul lichid ce se fixează treptat în capetele noastre și care nu ne măi dă drumul, discursul sincer și în stare să pătrundă cu toată forța și să ne poarte într-o lume despre care știm prea puțin. Promit că are sens! Paranoia poetică te face să te gândești dacă n-are cumva rost să te rătăcești. Ca un bizon, inima ca o bucată de plastic. Asta te vindecă, asta ca un puț, asta ca un cuțit ascuțit. Hei scuze, n-o lua în serios. Te-am disecat, un joc doar. Privirea goală a ospătarului încă fumegă, ca o matcă de puroi, ca cea mai sigură certitudine: te-ai pierdut singur în bazar. Nu-i loc de întrebări, dar vei sângera continuu. Second hand-ul plimbărilor prin țări străine. Sunt un minoritaur. E un joc, doar, nu plânge, e un joc doar. Prietenii știu de ce.
Până la urmă, scheletul e un învingător al concursului care ține de treij de ani. Cu ochii învinețiți, véraláfutásos szemekkel. Dantura, dacă o schimbi an de an, sporește șansele ca mușcătura să dispară. Vor mai fi schelete dispărute, dar voi, dar tu? Vom spune, vom exclama: Ce frumos i-au rupt oasele! Până la urmă ne vom plictisi băieți. Frigul ne-a emigrat șansele, dar noi fluierăm, totuși, dar voi, dar tu? Tu, cu mâinile perspicace. Liber, fii îngăduitor. Îi strigi pe nume. Nu-ți vărsa mânia când îi strigi. Iartă-ne pe noi, scheletele. Iartă-ne pe noi, am strâns din dinți promisiunile. Cortina de fier ne-a înghițit ca un cârlig, cu atâta cinism. Ne-au fost privatizate experiențele, obișnuințele, instinctele. Iată-i pe îngerii cu parfumul lor de ciocolată și iartă-i. Sunt și eu ca ei și iartă-mă pentru că mă așez pe scaun în speranța că s-ar putea să devin o bucată de tofu, bucata de tofu de pe umărul tău care caută iubire. Eu vă iubesc. Vă scăldați zilnic în anxietate și nu spălați cada după, dar vă iubesc. Dacă ar fi să vă urăsc pentru iubirea pe care ne-o lăsați pe gardurile electrice, aș uita că vă iubesc. Aș uita că vă iubesc cu adevărat. Mă rog, pentru toți, numele meu e numele vostru. Ascultă-ne și iubește-ne trosnitul, bătăile urechilor. Aripile de bulgări. Fără ele, fără voi. Eu vă iubesc. (Teodora Sterpu)
Marijei Stojanovic: Când vezi că totul mai stă, / Îți închizi lumina telepatică și te duci unde vrei, / În depărtare
Poezia Marijei Stojanovic este un tratat despre frecvențele joase sau stridente, imperceptibile, subtile care ajung să se confunde, să se împletească într-un strigăt – nu unul de ajutor, ci mai mult de ajutorare, o căutare a identificării cu sinele interior, deja aproape cucerit sau cel care se află undeva, rătăcit într-un office răsunând de sunetul tastelor apăsate nervos, pe fundul unei cești de cafea cu zaț cleios sau într-o scară de bloc pe al cincilea palier. Fiecare culoare e stridentă și corectă, iar fiecare eu iute și prezentă / Și în timp real, în timp ce noi vorbim acum, / Și nu cine știe când. Unde mai trăiește empatia când banalitatea și înstrăinarea sunt benzile unice pe care gonește cotidianul, când emoțiile se decolorează abandonate într-un colț, într-o tabacheră prăfuită de generații? Acestea sunt întrebările reverberante ca un ecou în poemele Marijei Stojanovic, undele de lumină stratificată reflectate în retina cititorilor, orbitoare și totuși atât de calde. Vreau să fie mereu seară / Apusul soarelui să fie ridicarea cortinei / Plină de așteptări, plină de promisiuni / Ce toate într-un ceas bun se împlinesc / Și după el spectacolul nopții / Mereu dulce. Nevoia de autenticitate, de destrămare a barierelor, telepatice sau nu, a vitrinelor reci, opace, redescoperirea compatibilității veridice dintre om și umanitate, dintre viață și firele sale pierdute în superficialitate și resemnare, acesta este vitraliul complex al Marijei Stojanovic, prin care se întrevede poezia, locul unde Tot au apărut niște flori. Și flori. (Andrei Tătărușanu)
Dóra Mărcuțiu-Rácz: frică / să fiu singură în întuneric
Dóra Mărcuțiu-Rácz mi-a (re)amintit și mi-a (re)afirmat zguduitor credința că poezia este, după ce o decojești de condiția sa abstractă, o cutremurătoare prelungire a ființei celui care o scrie și care abia apoi se reflectă în cititor, luându-l în posesie, făcându-l al ei. Am ales să scriu despre Dora anterior lecturii de pe scena Palatului Culturii, pentru un motiv banal – împărțim același nume – și asta mi-a sărit în ochi când scanam programul zilei. Cu lipsă de surprindere (datorită parțial unei intuiții inexplicabile) am găsit în ea și în versurile sale o sensibilitate/sinceritate crudă, care a reverberat în penumbra sălii și și-a făcut culcuș în pieptul meu și, cu siguranță, în al tuturor fetelor care nu au copie după buletin, al celor care iau cheile în mână pentru că sunt aproape de casă, al fiicelor, mamelor, oamenilor ce freamătă în fața întunericului și simt mai mult nevoia să fugă decât să îl lumineze. Conștiința socială și politică ce respiră viu în poetica Dórei Mărcuțiu-Rácz vine ca o tușă necesară și actuală a ceea ce rămâne, pentru mine, un manifest personal al feminității și al nevrozelor ei și ale unei întregi generații. Versuri dense, puternice, tăioase, o uluitoare capacitate de a numi fără rest realitatea, dar mai ales zig-zag-urile unei interiorități convulsionate, un ghem de dârzenie și de fragilitate, asta se desprinde din poemele Dorei. Dóra Mărcuțiu-Rácz e o voce poetică pe care nu ai cum să o uiți, pe care o vei căuta, căci îți facilitează accesul către tine și către toate colțurile ascuțite pe care nu știi câteodată cum să faci să nu mai fie doar ale tale. (Teodora Gherman)
Manuel Vilas: Mă uit în oglinzi la mâinile și la fața mea/ și nu știu cine sunt,/ în afară de un om căruia i se scurge viața/ în care ridurile/ beau din pielea mea cu o seninătate lentă.
După cafeaua kafkiană de dimineață cu Manuel Vilas, savurată în timpul unor discuții despre poezie, proză, scriitori, despre apropierea și grija față de ceilalți, despre dragoste, viață și moarte, după un dialog încheiat cu o serie de autografe, scriitorul spaniol a urcat pe scena Palatului Culturii din Bistrița în postura de poet. Fascinant este cum atât poezia lui Vilas, cât și proza sa sunt inseparabil legate de ideile, de credințele, de principiile, de acele mișcări subterane ale minții și ale sufletului care formează sistemul interior al omului care le-a dat viață, fapt remarcat încă o dată în poezia citită aseară – atât de impregnată de personal, atât de biografică, de dureroasă pe alocuri, dar și în micile glume furișate în momentul lecturii. Poemele sale sunt mărturia unei existențe unde viața și moartea nu doar coexistă, ci se suprapun, se luptă pentru întâietate, creând contraste puternice, amplificând dimensiunile experienței, lovind cu putere sensibilitatea omului care este martor la manifestarea lor. Numai cartofi, numai cartofi, nefericirea asta,/ singurătatea asta identică cu a mea. Poate cele mai recurente imagini și direcții în poezia lui Vilas sunt cele create în jurul neajunsurilor, al relației dintre părinți și copii, al morții. Chiar și atunci când experiența directă lipsește, acesta se uită în jur, privește, se identifică, găsind adăpost în suferința celorlalți. Pentru poetul spaniol lumea devine o sursă nesfârșită de suferință și de frumusețe. Interesant este cum Manuel Vilas scrie despre „a fi tată” dintr-o dublă ipostază – cea a fiului care a pierdut puțin câte puțin din conturul tatălui și cea a tatălui cu doi fii. E o continuă nevoie de a se regăsi, de a recupera trecutul părinților – care nu este, în fond, altceva decât propriul trecut, propria identitate. Pentru Manuel Vilas, literatura este salvatoare, generatoare de frumusețe și de echilibru, iar pe noi, prezența minunatului poet spaniol la Festivalul de Poezie de la Bistrița ne-a făcut să spunem, ca într-una dintre poeziile sale, Capela Sixtină: și te-ai supus vanității artei,/ dar datorită acelei vanități/ viața mea este mai bună în clipa asta. (Denisa Grădinaru)
Tiberiu Herdlicska & Bigg Dimm a’Band
În această seară, muzica ansamblului Tiberiu Herdlicska & Bigg Dimm a’Band ne-a propus o uluitoare poveste, plimbându-ne printre tonalități și stiluri muzicale diferite, jucându-se cu noi, surprinzându-ne prin capacitatea de a se metamorfoza. Ceea ce a început ca un moment muzical menit să susțină poezia scriitorilor prezenți pe scenă în a doua seară de festival s-a dovedit, chiar de la primele ritmuri, a fi un adevărat poem muzical. Iar, la întâlnirea dintre jazz și poezie ia naștere o adevărată „simfonie” a iubirii în cinci părți. În prima parte descoperim dragostea învăluită în puritatea și tandrețea primei iubiri. Sinceritatea şi inocența acestui moment urmează să fie completat de intensitatea şi de complexitatea iubirii-pasiune căreia solista Ada Morar i-a conferit vocal profunzime aparte. Pentru al treilea stadiu, Tiberiu Herdlicska prevestește la clapele pianului finalul inevitabil de care cei doi îndrăgostiți aveau să se ciocnească, surprinzând resemnarea pasiunii consumate. Urmează un moment de respiro, în care Tiberiu Herdlicska şi Ada Morar ne fac cunoștință cu o altă față a iubirii, prin melancolia unei amintiri ce refuză să se desprindă de fibra sufletului – amintirea mamei. Pentru câteva minute când jazzul şi cuvintele se întretaie și se împlinesc, suntem transpuși înapoi în lumea în care tristețea şi tragedia resimțite anterior nu existau: Dorm un picu’ puiu’ micu’ // Să n-au grijă de nimicu’. Iar pentru ultimul moment, suntem readuși în prezent, unde „îndrăgostitul” ne creează speranța unui alt început, în care frumusețea s-ar putea infiltra. Tiberiu Herdlicska & Bigg Dimm a’Band au încheiat o seară absolut fabuloasă la Bistrița și ne-au făcut părtași la frumusețea evanescentă și dureroasă de care suntem, din când în când, atinși. (Ioana Crega)
AICI consultați programul Festivalului!
(*Ana Constantinescu, Ioana Crega, Maria Roșca, Andrei Tătărușanu, redactori Alecart, sunt elevi la Colegiul Național Iași, Theodora Sterpu – elevă la Liceul „Varlaam Mitropolitul” Iași, Alina Vițel (Colegiul Alecart), Denisa Grădinaru (Colegiul Alecart), Teodora Gherman, absolvente CNI, sunt studente.)
