Poeții invită un prozator: Floriiiiiiiin Lăzărescu
În a treia zi de festival, cele două mari puncte de reper din calendarul unui cititor pasionat (Poezia e la Bistrița și FILIT-ul) s-au intersectat în curtea interioară a Palatului Culturii și ne-au oferit o întâlnire de poveste cu Florin Lăzărescu, co-fondator FILIT, prozator și scenarist provocator și multipremiat, moderată de Nicoleta Munteanu, întâlnire care a avut ca punct de plecare romanul Noaptea plec, noaptea mă-ntorc și care s-a transformat pe nerăsuflate într-o călătorie colorată și savuroasă, plină de povești, de viață fremătătoare și de întâmplări pe care doar ochiul ager și antrenat al lui Florin Lăzărescu le putea decupa din realitate, metamorfozându-le în adevărate bijuterii de povestaș. Romanul de la care a pornit discuția îl are în centru pe Pavel, un om simplu, un tată ce își dedică toată viața copiilor săi pentru care muncește pe șantier. Florin Lăzărescu își propusese să prezinte în carte modul diferit în care se raportează generațiile la muncă și la familie, iar prin Pavel, care l-a avut ca sursă de inspirație chiar pe tatăl său, să construiască un tată generic al generației lui – figură ce a putut fi asociată de noi, adolescenții, bunicilor despre a căror viață știm uneori prea puțin. Întrebat despre relația cu tatăl, scriitorul a rememorat momente care au construit o legătură puternică, marcată de firesc și de clipe luminos hazlii, în care tatăl și fiul porneau să cucerească orele unei dimineți sau ale unei după-amieze petrecute împreună. Un timp al victoriilor ratate, însă ratate în doi, un timp spectacolului vieții mereu în desfășurare. De la fragmente de realitate, de la aceste subtile infiltrații s-a construit mereu proza lui, căci prozatorul Florin Lăzărescu are nevoie ca personajele sale să poată fi asociate cu o voce, cu o serie de gesturi preexistente, pentru a obține un rezultat cât mai autentic. Experiența de peste douăzeci de ani în promovarea literaturii l-a făcut pe Florin Lăzărescu să spună că nu poți face niciodată destul pentru o carte, mai ales în cazul autorilor contemporani, fiecare dintre ele meritând o echipă care să se ocupe de ea, să îi pună în lumină valoarea, lucru imposibil, rămânându-ți doar posibilitatea de a oferi cât mai mult acelora de care te ocupi: Dacă vinzi suc, bere, ciorapi, ai trei-patru feluri. Problema cărților e că fiecare e un produs în sine. El este convins că literatura română are forță, că scriitorii români se pot bate de la egal la egal cu orice alt scriitor, dar că ceea ce ne lipsește este seriozitatea unui sistem, „școala” care să formeze un reflex al lecturii. Căci, dincolo de valoarea unui scriitor, o carte are succes la vânzare dacă beneficiază de o promovare corespunzătoare, iar aici rolul librarului devine esențial. Florin Lăzărescu poate transforma orice subiect într-o poveste, însăși viața sa pare a fi o poveste care face salturi printre întâmplări aparent banale, transfigurate de miracolul de a le așeza sub semnul curiozității și al bucuriei. Ne-am metamorfozat sub forța lui de a evoca amintiri și cadre decupate din realitate în ucenici care l-au urmat și au privit odată cu el imaginea zărită din tramvai a doi preoți ce poartă o discuție aprinsă în fața turnului Goliei, iar prin fața lor trece un câine cu o pisică moartă în gură, l-am însoțit când a fost contactat de un producător de la Hollywood pentru a scrie replici în limba dacă într-un film despre legenda lui Dracula, am văzut fotografia care nu a mai apucat să fie făcută, cu o mireasă gonind într-o căruță și căpițele de fân ridicate de vânt pe un deal de lângă Iași în timpul unei furtuni, am izbucnit în hohote și am ascultat cu sufletul la gură cum ceea ce se trăiește dobândește o altă consistență prin harul lui Florin Lăzărescu de a-i da viață. La sfârșit, după sesiunea de autografe, am fost convinsă că, în căutarea frumuseții, literatura e o posibilitate dintre multe altele care abia așteaptă să fie descoperite și că depinde doar de fiecare dintre noi cât și cum trăim ne bucurăm de ele. (Ana Constantinescu)
Continuous Studio 6. De când începi să umpli foaia debutează accidentul
Dezbaterea „imagine vs. cuvânt”, desfășurată chiar în atelierul de creație al lui Gorzo de la Casa cu lei și moderată de Lina Țărmure, a gravitat în jurul tuturor formelor posibile de ricoșeuri și de ofsaiduri. Ceea ce ne-a domolit prejudecățile și ne-a potențat dimensiunea admirativă a fost îndemnul de a lua parte la un exercițiu de primenire a crezurilor personale, pentru că, în definitiv, omul și-a structurat existența în jurul ambelor deopotrivă – imagine și cuvânt. Nu a reușit nimeni – și, de altfel, nici nu și-a propus cineva – să motiveze de ce avem fiecare predispoziția de a crea și de a trăi apelând la cele două în timpi și tranșe diferite, putem doar formula speculații: s-ar putea datora gradului de tentație, înclinației, ascuțimii cuvântării, respectiv, agerimii ochiului fiecăruia. Dacă începem să comparăm cele două forme primordiale de asumare a lumii, observăm că ambele pot fi create și distruse, însă se întrezăresc și deosebiri evidente – cuvântul poate fi văzut (în scris), rostit, auzit; imaginea nu se lasă rostită, dar presupune o trudă virtuoasă. Opinia cum că gândul e mediu de lucru a fost, pentru mulți dintre noi, o esențializare, o „justificare” a pariului pe care pictorul și pictura îl pun „deasupra”, „înaintea” cuvântului, un argument suplimentar fiind faptul că pictura lucrează cu un material predispus la multe accidente, de o esența imperfectă (ceea ce cred că se aplică într-o egală măsură și cuvântului).
Am apreciat faptul că Gorzo și-a propus să nu ne familiarizeze doar cu fiara îmblânzită, ci și cu momentele în care ea devine de neîmblânzit: O imagine îți dă cât îi dai, trebuia să i se permită să își ia timpul ei, să se matureze. Întâlnirea cu o imagine, chiar și accidentală, poate sa îmi facă ziua. Fiecare pictor are propriul sistem de lucru și de înțelegere. Cu toate că mi-a fost zdruncinat pe alocuri orgoliul, eu însămi scriind poezie, nu mi s-a părut deloc de neglijat remarca vehiculată apăsat – poezia are nevoie de traducere, pictura nu. Intrând mai în profunzimea problematicii, Gorzo ne-a mărturisit că pictura se lasă descusută în mai mare măsură atunci când e însoțită de explicații, punctări ale „de ce”-ului, trăsnaia colaborativă a celor câteva luni de lucru la atelierul din Bistrița mizând pe faptul că jumătate din treabă e făcută de public – lucru ce nu ne poate lăsa indiferenți, amintindu-ne că suntem parte dintr-un proces artistic căruia, dacă nu îi întrerupem continuitatea, îi garantăm desăvârșirea. „Of”-urile și „garanțiile” expuse au facilitat intrarea în dialog cu poeți precum Dan Coman (a cărui dedicare face posibilă existența acestui uluitor festival, Poezia e la Bistrița) ce ne-a adus în vedere ceea ce el a numit „ardelenismul” poeziei românești – evoluția mai greoaie pe care o cunoaște, fapt pe care artiștii vizuali l-au pus pe seama lipsei de confruntare: pictura s-a duelat și încă se mai duelează cu aparatul de fotografiat și a fost obligată astfel să-și revizuiască tehnicile, să facă salturi rapide, cu atât mai mult cu cât materialul de lucru nu răspunde niciodată cum ar trebui.
Căutare-atelier-schimb cu ceilalți. Construcția sinelui. În fața picturii bune rămânem mai degrabă muți, dispare nevoia de a adăuga lucruri. Fiecare manifestare își are nu-urile sale, cele mai cuprinzătoare ale picturii fiind de câteva decenii încoace cele ecologice, ideologice etc. Încercând să palpez nu-urile poeziei, am descoperit că nu le-am putut niciodată identifica precis, fapt care nu poate decât să mă bucure. În final, Gorzo și-a expus teoria cum că poeții ocupă un loc (preexistent), pe când artiștii vizuali își creează locul. Rămânând fidelă poeziei, nu pot decât să contrazic această opinie. Pentru că scrisul nu presupune nicidecum vânarea unor locuri vacante, ci găsirea propriei voci, propriei mâini, propriilor atelaje, propriului public. Toate acestea pot la fel de bine să fie împrumutate sau clădire de la zero, căci e un joc al regulilor care se contrazic între ele și de aici începe toată frumusețea. (Alina Vițel)
Ioan Es. Pop: Aici viața se bea și moartea se uită
În a treia zi de festival, poetul Ioan Es. Pop ne amintește de realitatea și consistența vocilor noastre interioare, voci suave sau dure, tânguitoare sau pline de forță, care ar putea să ne izbească la un moment dat. Vocile astea pe care le auzim, vocile astea familiare care se prind de marginile urechilor și care țiuie când e timpul potrivit. Lumea asta a lor, lumea noastră care ar putea fi asemănată cu o Șomcuță vie în continuă mișcare și din buzunarele căreia ieșim numai noi și atât, numai noi și atât. Am început cu Un popas în București în ’90, în căminul celor familiști, camera 15. Strada asta, unde numai cei ca noi stau, urcă, dar ai grijă. Șeful palierului cârmuiește apele, camerele și corabia asta blestemată, încremenită. Ai grijă. Aici viața se bea și moartea se uită. Camera asta, ca o cămașă boțită, la care numai noi și moartea ne uităm. De fapt, ea se uită, ne lipește nr. 15 pe fețe și ne spune: aici doar cei ca noi stau. Uite, nimicul moale și greoi e acuma ușor ca o plasă goală în mâna stângă. Nimicul se apropie de noi și ne spune să-l ridicăm. O nebunie crasă, dar se apropie ea și-ți spune să-l ridici. Hai, ridică-l. În fine, mă prefac că încă văd îngerul de la capul meu. Mai îngăduitor ca niciodată, îmi spune să-l ridic, să-l ridic, să-l ridic. Mai îngăduitor ca niciodată, el nu se înfurie, dar eu da. Fug dincolo, dar nu se trezește nimeni. Noaptea se subțiază, amice, aici e doar miros de fum și zgomot de arme. Când începe slujba, ferestrele de la picioarele mele reflectă încercările de a pândi în repetate moduri. Se sparg ferestrele. Exact la șapte / (…) / începem să ne facem semne. Am putea să venim la terasă, am putea intra în biserică, avem un chef de nedescris, hai, părinte, noi nu avem cui să te pârâm. Părinte, e duminică. Cei ca noi n-au îngeri, cei ca noi sunt nr. 15, cei ca noi n-au îngeri, părinte, cei ca noi se scurg și lasă un pârâu de sânge întunecat. Noi suntem în rînd cu lumea, iar vecinii nu știu nimic. Vecinii suntem noi, ușa e-nchisă, / (…) / m-au întemnițat afară / (…) / apele s-au tras, iar aici viața se bea și moartea se uită. (Theodora Sterpu)
Alejandra Martinez de Miguel: Privește, mamă, privește-mă, mamă, uite cum plâng pe mine, uite câtă suferință mă inundă cu totul
Un adevărat tur de forță este poezia Alejandrei Martinez de Miguel, o mărturie cutremurătoare care pulsează prin cutele unei istorii despre descoperirea sinelui, despre faliile imposibil de surmontat și despre umbrele unei fiice pierdute în amintirea mamei. Alejandra Martinez de Miguel a reușit să atârne deasupra sălii Palatului Culturii o frânghie de amintiri dureroase care nu și-au găsit încă un pansament pentru rănile niciodată vindecate ale trecutului. Prin frecvențele grave cu care poeta spaniolă și-a făcut auzită poezia, Alejandra Martinez de Miguel a construit un refugiu al sincerității și al sensibilității, departe de lumea în care ești judecat, departe de câmpul de flori unde îți pierzi cu fiecare privire câte o petală de umanitate, departe de suferința infantilă și incontrolabilă. S-a adăpostit în liniștea poeziei și a intrat într-un război cu propria identitate, cu povestea sa mereu atacată de neputința de a fi ea însăși și cu fetița de șase șapte opt ani care se zbate să rămână la suprafața unui trup ce caută siguranța într-o cameră goală, întunecată. Dar, mai presus de toate, poezia Alejandrei Martinez de Miguel devine un strigăt de ajutor ce răsună în trecut, prezent și viitor după o mână salvatoare care să îi ofere ceea ce și-a dorit mereu: să fie auzită și înțeleasă, pentru a putea birui cu un trup însângerat, sfâșiat de așteptare și cruzime în fața unei întregi istorii: Privește, mamă, privește-mă, mamă, uite cum plâng pe mine, uite câtă suferință mă inundă cu totul. Uite cât de mare m-am făcut, mamă. (Maria Roșca)
Marko Pogočar: A iubi e cel mai simplu, tot restul e atât de greu
Cel de-al treilea „personaj” care îşi face apariția pe scena acestei ultime zile de festival este poezia de o sinceritate exacerbată, care nu se sfiește să privească drept în ochi realitatea trecutului, a poetului croat Marko Pogočar. Versurile acestuia gravitează în jurul iubirii ca dat firesc al ființei, al copilăriei modelate de religie și a necesității de reprimare a vulnerabilității, totalitatea lor alcătuind confesiunea unui om făcut din amintiri care încă nu s-a dezvățat de a iubi ca un copil. A iubi e cel mai simplu, tot restul e atât de greu. Descoperim că felul de a iubi al copilul mare din poezia lui Marko Pogočar se află în dezacord cu ideea instinctului confundat drept dragoste de care majoritatea oamenilor se lasă înșelați. Unicitatea cu care ființa percepe și simte lumea își are rădăcinile în copilăria rămasă vie în amintirea zilei de duminică. Duminica este ziua castanelor căzute toamna, a ziarului ce încape în papuc, ziua sfântă care ascunde protector întreaga copilărie. Duminica nesfârșită o purtam pe inimă / precum un defect ascuns. / cu fiecare bătaie timpul precum un fruct se cocea în poezie. Umbra copilăriei ce încă atârnă peste sufletul omului îi conferă o sensibilitate aparte, dar și o vulnerabilitate periculoasă. Astfel, acesta percepe cuvintele folosite totodată drept instrument pentru sonorizarea sentimentelor ca fiind imperfecte. Unde ești ? de mult nu te-am mai văzut pe această coastă, aici unde / marea este periculoasă – / așa îmi vorbesc […] dar cine vorbește acela și greșește: vorbirea nu e nimic altceva decât o colecție de greșeli.
Vocea lui Marko Pogočar ne-a purtat pentru câteva momente în miezul dramei unei inimi care poate pompa doar sânge melancolic prin venele amintirii sale. (Ioana Crega)
Cristina Ispas: …văd stadiul terminal, polii speranței și ai capitulării, / sufletul răscolit, ros de îndoieli, / conștiința aprigă și cravata slăbită, / gulerul alb al cămășii mai puțin alb
În poezia Cristinei Ispas se întrezăresc spațiile aproape mistice, disipate ca niște rotocoale de fum și totuși puternice, actuale, proeminente, imposibil de evitat, ele sunt refugiul fără de care rugina unei lumi fade, închegate (gânduri fugitive, / gesturi expeditive, / neînțelegere) ar triumfa încă o dată (a câta oară?) asupra țesăturii firave de reflexe, fragilități și vulnerabilități. Cristina Ispas, însă, nu scrie doar elogiul acestor sanctuare ale vieții, nici doar despre necesitatea de a tânji după o rememorare măcar fragmentară a lor. Poemele sale călătoresc mult mai departe de nostalgii recognoscibile, depășind granițele unui oftat prelung sau ale unui suspin înăbușit la privirea fugitivă către o fotografie cu tine cățărându-te în cireșul bunicilor (cu toții mult mai însuflețiți atunci, până și într-un tuș decolorat). Toate acestea, deși atât de anevoios cuprinse chiar de unele singure, par să fie mereu cu un pas în spate, un pas aproape insesizabil, dar prezent, tot timpul insuficiente. Aici, exact în acest tărâm al nimănui, poezia Cristinei Ispas umple golul, schițează, retușează, cartografiază microuniversul intim, cald, multicolor și polifonic al unui timp etern (Past, Present, Future, Time), vibrațiile care nu pot fi conținute (nici măcar de izvorul lor), care nu au și nu pot avea contur, căci își identifică etern ecoul în cei ce îl caută ca O femeie desculță care înaintează cu grijă / prin dezastru. Prin poemele ei, Cristina Ispas reușește să clădească palatul de cristal, paie și argilă, unde dorințele încă au glas, bunicii sunt eterni și prispele lor la fel, copilăria e încă tânără, bătrânele din pridvor au ochi de smarald, iar la știri e o altă realitate, detașată, undeva departe, un basm. Am pus sticla de vin și paharele între noi / și am ascultat sunetele nopții. Erau aceleași dintotdeauna. (Andrei Tătărușanu)
Prin spectacolul lor, ce a transformat muzica și tonalitățile ei calde, seducătoare, în poezie și din poezie în teatru, Sorin Petrescu (pian) și Dorin Cuibaru (fluier, clarinet) au inaugurat o coregrafie a sunetelor care ne-a purtat într-o lume a valsurilor, a baladelor și a suitelor din toată lumea, o coregrafie sonoră, cu reliefuri diverse ce s-au desfășurat pe scenă și au impus demiurgic să fie muzică, o coregrafie a bătăilor de palme ale publicului care a acceptat provocarea interpreților și și-a permis să devină pentru un timp explorator al muzicii. Prima destinație a fost Veneția, prin compoziția La Serenissima, un duel în care pianul și clarinetul au început să brodeze o tapiserie de note ludice, puternice. Spectacolul a continuat cu o suită ardelenească, una irlandeză, cu un tango francez. După dezbaterea de la Casa cu Lei în care am așezat cuvântul și imaginea în oglindă, spectacolul lui Sorin Petrescu și al lui Dorin Cuibaru a invitat pe aceeași treaptă și sunetul care în această seară ne-a împărtășit, mai ales prin compozițiile lui Erik Satie, „o lecție” savuroasă, ludic-ironică, despre poveștile care se nasc prin muzică si despre puterea acestora de a aduce oamenii pe aceleași frecvențe înalte, unde notele muzicale sunt o limbă vorbită de toți, în ciuda diversității compozițiilor. Așadar, după decernarea Premiului pentru Literatură al orașului Bistrița autoarei Gabriela Adameșteanu, am avut plăcerea de a descoperi că surpriza spectacolului a fost, apariția neașteptată, dar binevenită, a cuvântului ce s-a strecurat prin jocul instrumentelor (unul dintre „instrumente” a fost chiar un șmirghel ce a animat compoziția Balet cu șmirghel) și a ne-a purtat prin universuri miraculoase, spunându-ne povești despre iepuri, diavol și pisici, transpunându-ne în marile regate franțuzești de pe timpuri sau în spațiul maritim al caracatițelor și al valurilor pline de apă. Ba chiar mai mult, magicianul Sorin Petrescu a provocat publicul să nu asculte una dintre părțile lui Satie, întrucât aceasta a fost scrisă pentru stafidiți: Datoria voastră este să nu-l ascultați pentru că nu vi se adresează. Încep. Aveți grijă!. Și totuși, noi am ascultat cu inimile deschise și ne-am bucurat.
Și totul s-a încheiat cu un super fain Poetry Party, marca Ștefan Baghiu, Cătălina Stanislav, Alex Văsieș, un mix de poezie și muzică ce ne-a făcut să ne dorim ca timpul să stea în loc, iar noi să ne culcușim în el, visând poezie. (Maria Roșca)
(*Ana Constantinescu, Ioana Crega, Maria Roșca, Andrei Tătărușanu, redactori Alecart, sunt elevi la Colegiul Național Iași, Theodora Sterpu – elevă la Liceul „Varlaam Mitropolitul” Iași, Alina Vițel (Colegiul Alecart), Denisa Grădinaru (Colegiul Alecart), absolvente CNI, sunt studente.)
