Ai venit în căutare de povești?
Nu asta facem cu toții?
Și dacă îți spun că n-am povești ai să pleci?
Nu. Am să stau aici cu tine și-o să vorbim despre stele care nu se văd și despre cioara asta și despre ce vrei tu până când o să ți se facă frig și o să ne urcăm în mașină și o să mergem la București. (Instabil, Ruxandra Burcescu)
Când pornești la drum în căutare de povești, personajele din cărți devin reflexii spectrale ale ființei tale împărțite în trei bătăi de inimă neauzite de nimeni: bătaia trecutului, cea a prezentului și cea a viitorului. Poate de asta ne și plac atât de mult poveștile, pentru că ne fac să ne simțim auziți, punând sub un reflector al timpurilor partea noastră verosimilă cusută cu amintiri și istorisiri pe care nu am putea să o arătăm decât celor mai dragi persoane, în cele mai dragi momente. Iar atunci când deschizi o carte, autorul acesteia devine brusc cea mai dragă persoană pe care o știi, iar intervalul de timp în care te lași îmbătat de poveste devine un timp sacru.
Ca de obicei, când viața devine monotonă și mă face să atârn deasupra unei prăpăstii în care sunt aruncate numai cuvinte amenințătoare ca ,,olimpiadă”, ,,test la mate” sau ,,ascultare la geografie”, aleg să mă prind de o frânghie de povești și să simt conectarea a două suflete ca două sinapse ce au fost mereu menite să se atingă. Volumul de povestiri al Ștefaniei Mihalache, Gene dominante, și romanul Ruxandrei Burcescu, Instabil, asta au reușit să facă, oferindu-mi poveștile a două familii diferite, din generații și spații diferite, care se întâlnesc totuși la o răscruce de drumuri, poate chiar undeva pe sub valurile de amintiri strânse în adâncul materialului meu genetic păstrând niște gene recesive de istorisiri ce își descoperă de fiecare dată caracterul sfios când simt apropierea unor povești menite să te facă să zâmbești și să-ți aduci aminte de tine.
Între prezent și trecut
Este fascinant să te gândești cum sufletul tău se îmbină aproape fără a-ți da seama, după o regulă scrisă de la începutul lumii, cu adevărurile trecutului pe care nici nu le-ai trăit. Într-o clipă cât o zecime de veac ești mic și te prinzi ușor de orice găsești interesant în lumea infinită de personaje de două ori mai mari decât tine ce trăiesc o viață cum numai cineva care aproape că atinge cerul poate să o facă. Atunci ai impresia că tu îți clădești persoana alegând din tot ceea ce te înconjuară doar ce-ți place cel mai mult, ca și cum ți-ai construi personajul dintr-un joc video cu cele mai bune trăsături, ca să poată câștiga la finalul nivelului. Alegerile îți aparțin și te simți așa de mândru când îți dai seama că ești tu însuți, exact așa cum vrei să fii. Asta până când zecimea de veac se oprește, ajungi la adolescență și realizezi că tabloul pe care ai încercat să-l pictezi nu are doar culori proaspete ce continuă să curgă, ci este în unele locuri pătat de forme uscate, învechite, ce au fost acolo dintotdeauna, fie că ai vrut sau nu să le alegi. Poate că încerci să le acoperi, să nu se observe moștenirea de gesturi ale familiei, pentru că atunci nu ai mai fi tu însuți, dar ele persistă și ies mereu la suprafața, orice ai face.
Acestea sunt genele dominante ale Ștefaniei Mihalache, semne ale unui întreg trecut al unei familii care curge asemenea unor acuarele proaspete pe o pânză albă și se opresc asupra ta, rămânând acolo, făcând tabloul spectaculos, făcându-te pe tine.
Amintirile care clădesc sau năruiesc.
Ștefania Mihalache o pune în prim-plan pe Ileana, o fată a cărei poveste este redată asemenea unei casete de film vechi, găsită într-un dulap din casa bunicilor. Prin ea și prin genele ei dominante purtate asemenea unor daruri încă de când își vizita bunicii și până la prima petrecere din liceu sau începutul unei vieți cu persoana iubită, mi-am văzut propria poveste, asemenea unei amintiri ce a încercat să fie uitată. O poveste a locurilor dragi în care să fugi atunci când acasă devine o frică puerilă, o poveste a personajelor ce prin simpla lor prezență pun în lumină fiecare fărâmă de copilărie din tine, fie ea plăcută sau nu, o poveste a lucrurilor care, odată ce se întâmplă, ți se întipăresc în ființă și rămân cusute pe pielea ta ca o cicatrice ce nu se mai vindecă niciodată și continuă să se deschidă cu aceeași intensitate de trăiri.
Prin poveștile ei care unesc în final tabloul unei vieți, Ștefania Mihalache a reușit să îmi activeze propriile gene dominante, gene care poate că nici nu îmi aparțin doar mie însemi, ci aparțin unei întregi generații de copii care au crescut într-o lume umbrită de comunism, o lume ce devine o realitate uitată cu fiecare poveste a bunicilor sau a părinților (Pe vremea mea…). Astfel, prin poveștile volumului mi-am urmărit copilăria și prin sufletul Ilenei și al rudelor sale ce au scris una și aceeași poveste, am fost din nou un copil mic ajungând pentru prima dată la mare după un drum lung cu doi oameni mari ce caută ceartă în orice (Ileana nu credea că mai e o groază până la mare pentru că, dacă își încordează bine privirea, poate să vadă la capătul șoselei cum scânteiază marea, undeva între părul lung și negru al lui mami și ceafa cu păr scurt al lui tati. În față – marea ca un fel de eșarfă lungă, albastră, care-i leagă împreună. Tati aleargă cu mașina spre mare, dar pe urmă ajunge la capăt sau ia o curbă, și eșarfa dispare pentru o clipă.). M-am transformat într–o adolescentă ce trebuie să își arate genele dominante lumii întregi, necunoscute sau am fost doar o fiică simțind înăuntrul ei sufletul viu al mamei ce încă tremură de tinerețe.
Pentru a percepe în totalitate poveștile Ștefaniei Mihalache, tot ce rămâne este să îmi las amprenta prin trăiri, să transmit bucăți din sufletul meu mai departe și să le privesc, asemenea mamei Ilenei, fiind vizibile într-un trup tânăr ce va ajunge odată bătrân, dar cu aceleași gene dominante, neafectate de timp.
Privind înapoi fără a ști ce găsești.
Pe o notă parfumată de mister și suspans, mi-am continuat căutarea de povești în romanul provocator al Ruxandrei Burcescu, Instabil, un roman ce invită, prin caracterul enigmatic, la o vânătoare în timp a originilor și a răspunsurilor. Cu textul Ruxandrei Burcescu m-am întâlnit pentru prima dată în subiectul de la olimpiada locală de română care punea în lumină un fragment dominat de o atmosferă misterioasă ce m-a făcut să cred că romanul prezintă o aventură supranaturală, întocmai ca într-un basm cu final, desigur, fericit. Și totuși, nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru povestea despărțită pe două niveluri temporale dintr-un spațiu care pare că nu se schimbă niciodată, cu niște persoane care rămân mereu la fel.
Și de această dată, în centrul romanului se situează un personaj feminin, independent, ce încearcă să fugă de genele sale dominante care o aduc mereu înapoi acasă, într-un sat de pe lângă București, alături de o mamă ce pare că ascunde un secret al unui timp îndepărtat, dar care se face mereu resimțit în prezent. Acest secret începe să iasă la iveală odată cu vizita lui Lorelei acasă, motivul fiind o înmormântare, eveniment ce o propulsează pe fată în povestea lui Mircea, un tânăr bărbat care a străbătut odată ulițele aceluiași sat în care a copilărit Lorelei alături de bunicii săi, în acel spațiu securizant ce pentru ea a însemnat refugiul de acasă, dar pentru Mircea locul în care și-a pierdut pentru prima dată umanitatea. Pentru Lorelei, Mircea devine un mister ce trebuie elucidat pentru a-și putea legitima ei înseși copilăria și dragostea puerilă ce a existat odată, prin călătoria dintr-o amintire în alta, punându-i adevărul chiar în față, o realitate lipsită de filtrul protecției părintești care i-a ascuns toată viața rădăcinile unei povești.
La graniță
Romanul Ruxandrei Burcescu m-a purtat pe o linie abruptă ce leagă două lumi: cea a dorințelor și cea a realizărilor, fie ele plăcute sau nu, fapt care m-a făcut de multe ori să mă întreb ce este mai bine – să riști să iei o decizie ce ți-ar putea schimba tot firul existenței sau să regreți toată viața o decizie pe care nu ai luat-o niciodată, care ar fi putut să te schimbe, să te facă stabil în fața provocărilor vieții, fără să trebuiască să te simți lipsit de apărare prin raportare la trecutul fantomatic. Prin povestea lui Lorelei, a mamei ei și a lui Mircea, am regretat decizii, am pus în balanță de multe ori Cum ar fi fost dacă… și am așteptat cu frică până la ultima pagină răspunsurile la neliniștitele întrebări ce s-au ivit fără oprire de-a lungul citirii romanului care a reușit să îmi ofere o poveste plină de forță despre oameni și secretele lor, despre viețile netrăite ce le-au influențat pe cele ce au încercat să fie trăite și despre fuga de adevărul pe care nici nu mai trebuia să-l afli…
Poate că am citit istorisiri complet diferite în romanul Instabil și în volumul de povestiri Gene dominante, dar acestea m-au purtat pe același drum al trecutului, împingându-mă cu o firească și arzătoare curiozitate către aceeași nevoie de a cunoaște și a clădi un viitor lipsit de greșeli, care, oricât de mult am încerca, ne va dovedi mereu că purtăm aceleași gene dominante ce se repetă mereu și mereu, făcându-ne instabili sub lumina adevărului.
*Maria Roșca, redactor Alecart, elevă în clasa a IX-a, mate-info, la Colegiul Național Iași, s-a calificat anul acesta la faza națională a Olimpiadei de Limba și Literatură Română (obținând, la faza județeană. 98,5 puncte și clasându-se pe prima poziție)
