Zăpada licărea
Electric
Pe fereastra ta.
Se ducea o noapte.
Citeam
Ca în nopți de iarnă. (Boemă – George Bacovia)
Când am deschis ochii și am dat pagina pentru a scrie o nouă poveste, am iscălit invizibil în colțul foii albe aprilie, 2023. Dar parcă ceva s-a întâmplat, genele ni s-au îngreunat de plumb, pustiul ne-a intrat cu răceală în suflete, iar povestea noastră ne-a transpus într-un alt spațiu, pe un fundal țesut pentru inimile tuturor alecartienilor care s-au adunat încă o dată în Sala Roșie a Liceului „Varlaam”, de data aceasta în luna decembrie a anului 1900.
Poate că noi am și fost de vină pentru aducerea vremii bacoviene asupra Iașului, dar prețul pe care „l-am plătit” pentru instaurarea unei ierni nedorite ne-a servit ca pătură caldă pentru suflete: am citit romanul lui Adrian Jicu, Iorgu, și ne-am întors în timp, pe vremea poetului ce și-a regăsit acum suflarea în paginile unei cărți, venind mai aproape de noi și dezvăluindu-și viața tăinuită de poeziile canonice studiate grăbit pe băncile școlilor. Iar această viață neștiută de noi este și cea care ne-a adus aproape și care a deschis o poveste, povestea noastră dintr-o după-amiază de aprilie, povestea unor elevi care au pășit cu un Bacovia luminat de existență pe treptele unei istorisiri ce a fost demult, dar care reînvie acum, după 100 de ani, prin romanul Iorgu.
Adrian Jicu și-a scris romanul pe frecvențe joase de poezie, împletind ființa cutremurătoare și nemuritoare a poetului cu imagini calde ale unui Bacău de demult, cu șoapte duioase ale unei mame ce și-a iubit (poate prea) mult fiul, cu note vicioase ale întunecării unui suflet ce a rătăcit mereu prin lume pentru a-și găsi locul (Începu să bea din nou. Să bea cu patima cu care te întorci la o dragoste veche, pe care te-ai căznit să o tăinuiești prin cotloanele sufletului, să o uiți, știind că de fapt nu poți fără ea). Fericirea noastră de la capăt de drum este că Iorgu, băiatul curajos și plin de viață, care rătăcește toată viața lui în incertitudini, își găsește locul în paginile romanului ce îi poartă numele, așa cum acesta era știut de cei dragi. Pentru noi, cei ce am deschis cartea lui Jicu, Iorgu devine adolescentul revoltat care pune sub lumina reflectorului o lume murdară, cusută cu ață albă pe fundalul unei Românii aflate în război, omul istovit de la care fiecare persoană își dorește altceva și, în final, poetul care a dus în spate o lume îmbibată în alcool și durere. (Virusul poeziei i se strecurase în sânge încă din adolescență. Era drogul lui, era singura portiță prin care vedea, în toată splendoarea ei, mizeria.).
Era prins în propria viață… Cum ajunsese aici? Ce-l făcuse să se abandoneze disperării? Nu luase niciodată lucrurile în serios și plătea cu vărf și îndesat? (…) Sau poate că luase totul prea în serios și nu se mulțumise să le accepte așa cum erau? În jurul său, oamenii păreau fericiți. Nu cumva greșea voind mai mult? Nu cumva avea așteptări exagerate? Sau cine știe, poate că așa-i fusese scris: să vadă dincolo de pojghița înșelătoare a lucrurilor, acolo unde se întinde neantul. Iar asta însemna suferință și însingurare, și el pășise de mult pe acest drum… Da, era limpede, din jocul de-a poezia nu poți ieși niciodată teafăr, știa asta, dar nu se putea schimba, nu putea renunța.
Iorgu se desprinde de Bacovia lăsând în urmă răni nevindecate ale copilăriei și ale drumurilor deschise prea devreme către dragostea goală și către plăcerile distructive și devine personajul-erou al romanului, personajul care, așa cum am aflat marți la întâlnirea Alecart, este o însumare de povești din secolul 19 și până acum, ce păstrează în esența lor sufletul poetului străbătut de fisuri de iubire, fisuri de dorințe neîmplinite, fisuri de neajuns. Astfel, romanul lui Adrian Jicu devine mult mai mult decât o biografie, acesta reușind să ne prindă în capcana unui univers apus ce reînvie în tratatul poetic otrăvit de realitate. Prin cuvintele lui Bacovia, cu răceala lui molipsitoare întrețesută de mister, Adrian Jicu ne introduce din primele pagini ale romanului în familia Vasiliu, familia în care Iorgu crește iubit de surorile și de mama lui ce i-a rămas aproape până la ultima ei suflare și se luptă cu continua dezamăgire a tatălui care și-a dorit mereu mai mult de la primul lui fiu. Anii trec ca o suflare, Iorgu crește și continuă să rătăcească pe cărările întortocheate ale vieții, purtat de sufletul său poetic, răzvrătit împotriva oricărei voci ce i-a intuit declinul, ajungând, în final, în brațele singurei persoane care îl iubește pentru cine este, pentru cine a știut că trebuie să fie, Agatha, cea care își pune amorul întors în fața poetului și rămâne alături de acesta în războiul dus de Iorgu, sub greutatea țipetelor bântuitoare de regret (Ăsta era bărbatul pe care îl iubise cu patimă grea, inexplicabilă, și pe care-l salvase, de mai multe ori din smârcurile promiscuității și ale disperării? Bărbatul pentru care îndurase atâtea și de care își legase destinul, după ce ea însăși trăise numeroase dezamăgiri?). Singurele indicii ascunse în roman care ne aduc aminte, din când în când, de spiritul omniprezent în poveste al lui George Bacovia, sunt urmele lăsate prin cuvintele vocii ce conturează viața lui Iorgu, mici amprente de poezie, dovezi ale unor scrieri ce au încadrat o viață. Acestea distrug bariera dintre poveste și realitate și ni-l apropie pe Bacovia cu poezia sa, în cuvintele încărcate de nevoia de a fi diferit, de a pătrunde osatura limbajului și ce se ascunde dincolo de coaja existenței, amintindu-ne, într-un final, că Iorgu este Bacovia și Bacovia este Iorgu, dar mai presus de toate, în roman este ceea ce a vrut Adrian Jicu să fie, un om viu.
Pentru atâta timp cât vrem noi, aprilie este luna lui Iorgu, care a coborât odată cu venirea lui Adrian Jicu la Alecart, și a cutreierat pierdut, pentru o ultimă dată, străzile Iașului nostru drag. Sub atmosfera apăsătoare bacoviană, Iorgu devine tratatul istoric al degradării umane din prisma poeziei, un tratat al unui suflet predestinat pentru o iarnă eternă, o iarnă ce viscolește în afara romanului, spunând istoria, atât cât putem cunoaște din ea, vieții poetului. Întâlnirea cu Adrian Jicu și cu fărâma nemuritoare de Bacovia pe care acesta a adus-o la „Varlaam” a continuat povestea romanului și povestea lui Iorgu și a făcut ca timpul tulburat de răscolirea amintirilor să fie străbătut de mister și de dor pentru personajul țesut din versuri în Iorgu, personajul care ne-a propus o lume și ne-a adus din nou pe toți aproape.
[Citește AICI partea I a Jurnalului de lectură!]
*Adela-Maria Roșca, redactor Alecart, redactor Alecart, elevă în clasa a IX-a, mate-info, la Colegiul Național Iași, este calificată la faza națională a Olimpiadei de Limba și literatura română și la cea a Olimpiadei de cultură și spiritualitate.
