Timp de câteva săptămâni, la orele de literatură, l-am însoțit pe emirul macedonskian în drumul lui spre Meka, am călătorit alături de Siddhartha și de Govinda în căutarea liniștii, am înțeles ce e risipirea & prietenia & iubirea, l-am urmat pe Santiago în căutarea legendei personale, ne-am întors acasă alături de Ulise și am învățat să suferim împreună cu Ghilgameș:
Dragul meu Enkidu,
Îți închin ție gândurile ce urmează să le încredințez acestei pagini întru aducere aminte. Fie ele rugăciunea mea care să poată trece din ființă în neființă și să ajungă la tine. Chiar de nu le vei afla niciodată, fie cuvintele mele leacul meu pentru nemurirea ta, căci prin ele caut să te eliberez de mine, eliberându-mă de tine.
Molitva mea este odă adusă bravului voinic născut din tăcere și înzestrat cu putere de către Ninurta, eroul prevestit de Rimat-Ninsun cea înțeleaptă, eroul cel mai măreț și mai puternic din ținut, la fel de puternic precum steaua căzătoare a lui Anu! Acela ești tu, cel zămislit de mama ta, gazela, și de tatăl tău, măgarul sălbatic; tu, animalul ce fiară a fost și om a devenit; tu, omul ce animal a fost și frate îmi este. Fie ca Bătrânii întinsei cetăți a Împrejmuitului-Uruk să te laude, fie ca Eufratul cel pur, lângă apele căruia beam pe săturate din plosca noastră, să te laude, fie ca popoarele care și-au dat binecuvântarea după noi să te laude, iar statuia din aur și lapis-lazuli ce domnește în mijlocul Urukului și cuvintele mele fie veșnic laudă adusă ție, dragul meu prieten!
Molitva mea este și lacrimă, și durere. Iată, eu ca pe o soție te-am îmbrățișat și te-am iubit, iar tu unul cu mine ai devenit. Iar eu eram tu și tu erai eu, până când nu ai mai fost, iar Ghilgameș nu a mai fost nici el. Ascultă, prietene, ce vis am avut azi-noapte: se făcea că umblam cu tine spre Pădurea Cedrului, am mers și am tot mers cale de 50 de leghe, după care se făcu noapte. Eu admiram cu tine stelele, după care zeii au tunat, iar toate stelele de pe cer au prins să cadă. Tu ai fost străpuns de una și ai căzut la pământ. Eu țipam mut, iar cerul răspundea. Amândoi jeleam și sufeream, căci amândoi, deși neatinși, răniți am fost. Fie ca, așa cum te-am plâns eu în al meu vis, pășunile să plângă, strigând de parcă ar fi mama ta. Fie ca sfântul râu Ulaia, de-a lungul malurilor căruia obișnuiam să ne plimbăm semeți, să te plângă. Fie ca drumurile lui Enkidu către Pădurea Cedrului să te plângă și să nu înceteze nici zi, nici noapte.
Molitva mea este iertare pentru mine.
Enkidu, prietene, catârul rapid, măgarul sălbatic din munți, pantera din sălbăticie care m-a ajutat să birui Taurul Ceresc și pe Humbaba din Pădurea Cedrului, ce este acest somn care a pus acum stăpânire pe tine? Nu sunt și eu, oare, asemenea ție? Nu voi muri și eu? Două mari părți din sufletul meu sunt acum durere, iar o parte frică. Enkidu, pentru tine am umplut inimile oamenilor fericiți cu jale, pentru tine strig în agonie, ție îți ofer nemurirea prin cuvintele mele! Ieși din cort, prietene, să stăm față în față, privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne în sine celălalt dacă e, și cum pe sine însuși se simte! (Ioana Bușaga, elevă în clasa a IX-a A la Colegiul Național Iași)
*
Astăzi, cerul pare mai greu ca niciodată, iar pământul mi-e străin. Templul, palatul, zidurile Urukului, toate au rămas la fel, dar nimic nu mai are sens. Fără Enkidu, tot ce odată era viu acum e gol. Aerul e amar, soarele arde fără să-mi mai dea căldură, iar vântul îmi șoptește numele lui, deși glasul său s-a stins pentru totdeauna.
L-am strigat. O, zeii știu cât l-am strigat! Am alergat prin păduri, am scormonit pământul, am lovit pietrele cu pumnii până când mâinile mele au sângerat, dar tăcerea mi-a fost singurul răspuns. Enkidu nu e. Nu voi mai auzi râsul lui puternic, nu-mi va mai fi alături în lupte, nu voi mai vedea lumina din ochii lui când îmi vorbea. M-am culcat lângă trupul său rece, sperând că mă voi trezi și va fi doar un vis, dar Enkidu nu s-a mai ridicat. O, zei nemiloși! De ce l-ați smuls din brațele mele? De ce a trebuit să plătească așa grozav preț pentru victoria noastră asupra lui Humbaba? Moartea l-a luat ca un hoț în noapte și nu mi-a lăsat decât amintirea lui, o rană deschisă ce nu se va vindeca niciodată. Mă simt sfâșiat între două lumi: cea pe care o cunosc și cea în care a plecat el. Unde să-l caut? Cum să-mi găsesc liniștea când tot ce iubesc a fost luat de moarte? De ce nu am murit eu în locul lui? Gândul acesta mă sfâșie, mă otrăvește, îmi apasă inima cu o greutate pe care nu o pot duce. Eu sunt Ghilgameș, regele Urukului, Ghilgameș cel puternic, cel care nu a cunoscut frica. Dar la ce-mi folosește toată puterea dacă n-am putut să-l salvez? Aș fi dat tronul meu, gloria mea, aș fi îndurat cele mai grele suferințe doar ca să-i iau locul. Măcar el ar fi fost viu! Măcar el ar fi putut râde, alerga prin păduri, străbate deșertul, vorbi cu soarele. Enkidu era cel bun dintre noi doi! Zeii au greșit… Nu voi accepta asta. Nu pot! Voi cutreiera lumea întreagă, voi înfrunta fiarele, munții, apele și pe zeii înșiși dacă trebuie, dar am să găsesc răspunsul. Trebuie să existe o cale prin care să înving moartea, să nu sfârșesc și eu aruncat în uitare. Ah, Enkidu, dacă ai fi aici să mă sprijini, dacă ai fi aici să râzi de nebunia mea, să-mi spui că nu există om care să trăiască veșnic! Dar tu nu ești, iar eu sunt doar o umbră a ceea ce eram.
Ce-mi rămâne decât să rătăcesc printre ruinele visurilor mele căutând un răspuns pe care poate nu-l voi găsi niciodată? De-aceea când mă ard în străfundul ochilor/ niciodată atinsele de mine lumini,/ suava durere albastră-mi întind peste creștet,/ să-mi țină loc de cer. (Miriam Diaconu, elevă în clasa a IX-a A la Colegiul Național Iași)
*
O, Enkidu, fratele meu, prietenul meu, judecata zeilor a fost aspră cu tine! Cum să mai privesc pământul acesta pe care l-am străbătut împreună, cum să mai pășesc prin porțile Urukului fără umbră ta alături? Mâinile tale care l-au doborât pe Humbaba sunt acum neputincioase. Glasul tău care a răsunat odinioară ca tunetul în noapte e amuțit pentru totdeauna. Cine va mai merge cu mine în bătălie? Cine va mai fi stâlpul meu, scutul meu, cel care împarte cu mine drumul și victoria?
Am plâns pentru tine, Enkidu, am plâns zi și noapte. Fie ca toți cetățenii Urukului, să te plângă. Întregi popoare să te plângă. Zei și zeițe să te plângă. Acum stau lângă trupul tău neînsuflețit, crezând că poate zeii își vor schimba hotărârea. Dar moartea nu s-a milostivit. Păsările cântă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Râurile curg, iar soarele răsare și apune nepăsător la durerea mea. Am chemat meșteșugari să-ți făurească o statuie de aur ca să nu te uităm niciodată. Am poruncit să fie aduse ofrande, am chemat înțelepții cetății să te jelească, dar nimic nu te-a adus înapoi. Am strigat către Anu, dar cerul a rămas mut. Am blestemat porțile cetății, căci ele te-au văzut ieșind spre moarte. Am blestemat fluviul, căci el a lăsat trupul tău să fie purtat spre țărână.
Ai fost fratele meu, jumătatea mea, umbra mea. Împreună am râs, împreună am înfruntat, împreună am sfidat voința zeilor, dar moartea te-a luat și acum sunt singur. Ce-mi rămâne mie? Dacă tu, cel puternic, ai fost răpus, atunci ce speranță am eu? Dacă moartea te-a învins pe tine, o, leu de câmpie, atunci cum să cred că eu sunt diferit? Tremur, Enkidu! Tremur la gândul că și eu voi ajunge astfel, o umbră care se stinge, un nume rostit din ce în ce mai rar, până când va pieri cu totul. Astăzi suntem mândri și tari, dar mâine cine își va mai aminti de numele nostru? Cine își va mai aminti de Ghilgameș, regele Urukului, cel care a ridicat ziduri înalte și temple mărețe?
Nu, nu voi aștepta această soartă! Nu voi aștepta moartea să vină mă ia, nu voi îngădui ca și eu să fiu înghițit de întuneric. Am auzit ca există un om care a supraviețuit potopului trimis de zei și a sfârșit nemuritor. Uta-napiștim este numele său, cel ce trăiește dincolo de ape, dincolo de marginile pământului. Dacă el a aflat taina vieții eterne, atunci și eu o voi afla. Mă voi îmbrăca în piei de animale, voi merge pe drumuri neumblate, voi traversa pustiuri. Nimic nu mă va opri! Nici întunericul, nici apele adânci, nici paznicii lumii morților! Enkidu, fratele meu, tu ai căzut, dar eu nu voi cădea! Poate că zeii nu ți-au dat nemurirea, dar numele tău nu va pieri! Voi sfida hotărârea zeilor, voi forța porțile eternității! Dacă este un răspuns, îl voi găsi. Dacă există o cale, o voi urma. Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele/ mi le soarbe până la genunchi, colțul inimii/ mi-l izbește, pe gură îmi dansează./ Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea. (Luca Fetcu, elev în clasa a IX-a C la Colegiul Național Iași)
*
Nu mi-era teamă de nimic și de nimeni. Aveam totul, însă acum îmi dau seama cât de sărac eram înainte, înainte să te cunosc pe tine. A trebuit să fiu îmblânzit de o fiară domesticită pentru a înțelege ce este viața, ce e un om, ce înseamnă prietenia. Credeam că sunt nemuritor și că nimeni nu mă poate înfrânge, dar iată, tu, Enkidu, m-ai doborât. Am încercat să lupt, dar într-un moment de neatenție mi-ai atins sufletul cu cea mai dureroasă armă – iubirea – și m-ai făcut să zâmbesc, să râd, să fiu om. Înainte să te întâlnesc nu știam ce înseamnă să pierzi sau să fii învins, însă acum am aflat și nu vreau să mai câștig niciodată.
Celor vii ei, zeii, le lasă tristețea, celor vii visul le lasă durere. Tu, Enkidu, mi-ai arătat prietenia, m-ai făcut să simt fericirea și acum, după atât de puțin timp, îmi răpești tot ce am avut mai drag: pe tine. Nu vreau să știu ce este suferința, tristețea sau dorul. Te privesc și simt cum mă pierd neputincios printre gânduri și amintiri. De ce, de ce a trebuit să o refuz pe zeiță? Preferam să am același sfârșit ca toți ceilalți iubiți ai ei, doar să te văd și să te simt pe tine viu. Mi-e frică de mine, mi-e frică de omul din mine. Cândva voi fi și eu ca tine: fără puteri, fără vlagă, fără dorințe, fără viață.
O tristețe adâncă îmi străpunge inima, mă tem de moarte, iar acum rătăcesc prin pustiu… Merg să caut nemurirea, să te găsesc pe tine. Nu contează cât de lung sau scurt va fi drumul, cât de multe voi îndura. Te-am pierdut pe tine, prietene drag, nu vreau să mă pierd și pe mine, pe mine însumi mă dor, în scurta trecere. (Bianca Iacob, elevă în clasa a IX-a A la Colegiul Național Iași)
*
Ziua s-a întunecat, iar noaptea apasă ca o umbră fără sfârșit. De când Enkidu a părăsit această lume, simt că o parte din mine a pierit odată cu el. Prietenul și tovarășul meu de drum, cel cu care l-am răpus pe Humbaba și am sfărâmat pădurea de cedri nu mai este alături de mine. Inima îmi este grea, iar gândul morții mă urmărește zi și noapte. L-am privit neputincios cum slăbea în fiecare zi, răpus de boala trimisă de zei. Eu, Ghilgameș, atotputernicul rege al Urukului, două treimi zeu, cel mai puternic dintre oameni, nu am putut înfrânge moartea trimisă de zeii cerului. Ce folos are gloria, ce rost are puterea, la ce bun bogăția, cui folosesc jertfele, când nu pot opri moartea? De atunci frica mă macină. E un vierme ce s-a cuibărit în mine. Dacă Enkidu cel puternic și viteaz a fost doborât, ce speranță îmi rămâne mie? Am împărțit biruințe, am sfidat voința zeilor și am răpus fiarele ce bântuiau pământul. Dar zeii au rostit judecata lor, iar Enkidu s-a prăbușit sub greutatea bolii. Nu pot accepta că aceasta este soarta noastră, că viața, oricât de glorioasă, se sfârșește într-o tăcere rece. Am plecat din Uruk lăsând în urmă zidurile cele mari. Caut acum un răspuns. Cum pot să scap de moarte? Este posibil să evit această soartă? Îl caut pe Uta-Napiștim, cel care a supraviețuit potopului, cel care știe secretul vieții eterne. Nu mă voi întoarce până nu voi afla adevărul. Enkidu, fratele meu, îți jur că nu voi înceta să caut. Cât voi merge sub soare, cât voi rătăci prin noapte, amintirea ta mă va călăuzi. Dacă există nemurirea, o voi găsi… în numele tău și al prieteniei noastre. Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,/ ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,/ ca să-ți încap în gură. (Ion Cotea, elev în clasa a IX-a C la Colegiul Național Iași)
*
A murit Enkidu și iarăși sunt eu cel puternic. Singurul. Pentru cât timp voi păstra forța brațelor și a inimii mele? Când îmi vor dispărea puterile, când voi cădea și eu la pat și voi aștepta sfârșitul, neputința? Ce să fac să nu mă prindă moartea? Să fug de ea la nesfârșit sau să o înfrunt? Ea e mai mare și mai fioroasă decât mine. Humbaba, Humbaba nu e nimic pe lângă ea. E invizibilă, mă poate lua din toate părțile oricând, pe nepregătite. Enkidu i-a mâniat pe zei, lui i s-a prevestit că o să moară curând. Eu sunt două treimi zeu, dar partea omenească urlă în mine a pustiu. Mie nu mi se va zice nimic. Nu voi avea vreun vis în care moartea îmi va vorbi. Tânjesc după Enkidu, îl jelesc și îl vreau înapoi. Vreau să îmi zică ce e moartea, ce gust are și ce mireasmă, cum e îmbrățișarea ei.
O treime om e de ajuns să mă sfâșie, e de ajuns să mă condamne. Odată cu Enkidu s-a dus și partea din mine care nu știa de frică. Credeam că suntem veșnici. Dar Enkidu a căzut, zeii nu l-au salvat, nici vitejia lui. Eu, Ghilgameș, cel mai puternic dintre regi, nu l-am putut ridica, trupul lui devenise rece, iar spiritul lui era deja plecat. Ce să fac acum? Să fug de moarte? Să părăsesc Uruk-ul și să alerg în toate părțile lumii ca să găsesc nemurirea? Dacă fiecare om are soarta lui și fiecare soartă se încheie cu el îngropat, cu o piatră la cap, uitat, unde să mă duc? Nu pot accepta moartea, nu vreau uitarea. Undeva trebuie să fie o scăpare, o cale. O să-i caut pe cei care cunosc moartea. O să aflu ce a văzut Enkidu când ochii i-au fost pecetluiți de ceața neagră. Acum Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,/ stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;/ fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,/ sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul/mai lung mi-l întinde; fiecare lucru/ îl privesc cum aş privi moartea/. (Nectarie Rusu, elev în clasa a IX-a C la Colegiul Național Iași)
*Versurile din articol sunt preluate din poezia Enghidu, de Nichita Stănescu.
Foto copertă articol: Ioana Fînaru
