Lume, lume… lumea românească, „în toamna și iarna anului 1853”

A devenit o modă să se vorbească despre moldoveni și munteni cu dispreț, să li se ia în derâdere instituțiile și să se spună că se bălăcesc în imoralitate, desfrânare și ignoranță. Printre cei mai sonori din corul calomniatorilor se numără o parte dintre propriii concetățeni nemulțumiți

 

Volumul lui Patrick O’Brien, Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene – în toamna şi iarna anului 1853, a fost publicat în limba română (în anul 2016), în seria editorială a Humanitas-ului, dedicată scrierilor de călătorie ale străinilor în teritoriile românești. Acolo au apărut și Sitwell Sacheverell – Călătorie în România (2011); Maude Rea Parkinson – Douăzeci de ani în România, (2014); Richard Kunisch – București și Stambul (2014); James William Ozanne – Trei ani în România (2015); Etheel Greening Pantazzi – România în lumini şi umbre (2015); James O. Noyes – România, țară de hotar între creștini și turci (2016) etc. Străinii aceștia au descoperit – fiecare, după puteri, după așteptări și după prejudecăți (toate – puse la grea încercare de contactul cu realitatea locurilor) – o lume aparte, lumea românească, atât de diferită de cea occidentală, și totuși atât de fascinantă!

Generic vorbind, a călători înseamnă, pe de o parte, a te întâlni cu Celălalt (cu alteritatea), iar, pe de altă parte, a te întâlni (și) cu sinele. În acest sens, experiența călătoriei poate conduce fie la acceptarea, fie la respingerea unei culturi străine, în funcție de raportarea călătorului la tradițiile, la obiceiurile etc. ale unui popor. Scrierile de călătorie sunt, implicit, și un jurnal al acestor experiențe.

Introducerea, semnată de Constantin Ardeleanu (din ediția – digitală – românească, București, Humanitas, 2016; toate trimiterile se vor face din această ediție), sugerează surprinzătoare asemănări între traducătorul cărții și scriitorul-călător (de altfel, o temă majoră a medierii culturale). Traducătorul, ca și călătorul străin, trebuie să răspundă unui proiect dublu: de a fi credincios (con)textului original, dar, în același timp, de a fi și creativ.

Una dintre funcțiile traducătorului (de a păstra un dialog activ cu textul original, implicit cu autorul) este conturată explicit în Introducere – „Pentru o mai bună înțelegere a realităților istorice și politice relatate în paginile următoare, considerăm util să-i reamintim cititorului cadrul general al istoriei Principatelor Române” (Introducere, p. 11) –, cât și în notele de subsol, unde sunt oferite date suplimentare/ necesare pentru reconstituirea contextului social, politic, economic din Principate. Un rol esențial îl deține (și) cuprinsul analitic al volumului (realizat de același îngrijitor al ediției), care comprimă conținutul lucrării în cuvinte cheie. Pe de o parte este vizat traseul călătorului (Plecarea din Constantinopol, Cu brişca spre Galaţi, Cu vaporul austriac spre Giurgiu, Drumul spre Constanța, Spre Bucureşti, Cu bine la Viena etc.), iar pe de altă parte, evenimentele sociale, politice, istorice marcante (Pregătiri de război, Bogăția țării, Structura socială, Resursele Principatelor, Problemele politice ale românilor, Bătălia de la Olteniţa etc.).

Așa cum arată și Constantin Ardeleanu, înainte de a fi o expunere de călătorie „reprezentativă prin ineditul și pitorescul descrierilor de peisaje, de tipuri umane, […] lucrarea lui O’Brien este o analiză a cadrului istoric și politic intern și internațional în care, în vara anului 1853, armatele țariste au ocupat cele două Principate Române, Moldova și Țara Românească” (Introducere, p. 11). De aceea, în Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene, românii sunt prezentați ca fiind prinși în conflictul ruso-turc fără voința lor, între interesele teritoriale și lupta pentru zona de influență a marilor imperii. Ca urmare a dimensiunii (nuanțat) istorice a volumului sunt evocate următoarele evenimente: Tratatul de la Viena, Tratatul de la Adrianopol, Tratatul de la Balta Liman, Regulamentul Organic, bătălia de la Turtucaia etc. Peste toate acestea, planează imaginea unei Rusii care a încălcat regulamentele/ tratatele diplomatice, precum și imaginea unor Principate Române exploatate de marile puteri.

Interesant este însă, pentru cititorul de azi, modul în care imaginea Principatelor este creionată de ochiul străin, care caută să o înțeleagă și o confruntă cu propriile așteptări. Alături de propriile-i clișee discursive (precum: țară de frontieră, peisaje idilice, oameni ospitalieri etc.), Patrick O’Brien prezintă (și) modul în care se văd/ se percep românii: „A devenit o modă să se vorbească despre moldoveni și munteni cu dispreț, să li se ia în derâdere instituțiile și să se spună că se bălăcesc în imoralitate, desfrânare și ignoranță. Printre cei mai sonori din corul calomniatorilor se numără o parte dintre propriii concetățeni nemulțumiți” (p. 66).

Străinul pare șocat de discrepanța dintre clasele sociale. El consideră că cea mai câștigată categorie socială sunt samsarii și arendașii, majoritatea greci (intermediarii între boieri sau marii proprietari și țărani). Spre deosebire de aceștia, clasa superioară (educată și înzestrată) nu a primit condițiile necesare pentru „exersarea intelectului”, iar țăranii „o duc puțin mai bine ca sclavii”. Cele mai privilegiate categorii etnice și sociale, observă el, sunt cele ale străinilor, în special a rușilor. Descrierea Bucureștiului scoate foarte bine în evidență diferența dintre categorii. „În fiecare după-amiază este plin de trăsuri ale boierilor și ale agenților diplomatici străini. În prezent este și mai animat din pricina generalilor ruși și a ofițerilor lor” (p. 59). În contra-punct, apare imaginea clasei inferioare, în care țăranii lucrează din greu pe câmp, în timp ce soțiile lor cară „poveri pe cap”, o lume primitivă sub toate aspectele înregistrate de ochiul călătorului.

Imaginea rușilor este construită (în special) prin intermediul armatei țariste, debarcați în Principatele Române. Astfel, scriitorul irlandez îi descrie pe militarii ruși, mai întâi, fizic, ca fiind „bine făcuți, cu înfățișare milităroasă”, pentru a deveni ironic cu privire la ceea ce se ascunde după frumoasele lor aparențe: „O spun cu toată părerea de rău, înfățișarea impecabilă a soldatului rus la paradă e o chestiune de suprafață, căci cămașa, izmenele și lenjeria lui de corp sunt de obicei într-o stare de murdărie îngrijorătoare” (p. 34). Cea mai sugestivă remarcă cu privire la condiția soldaților din armata țaristă sugerează dezumanizarea lor, căci „ei ascultă de un ordin, nu de o voce interioară”. În replică, imaginea grecilor este construită din date statistice și informații enciclopedice/ istorice/ culturale/ economice (în capitolele XII și XIII). Printre cele mai importante atribute pe care Patrick O’Brien le atribuie grecilor sunt următoarele: harnici, educați, cu un sentiment profund al unității naționale, dornici de libertate. Grecia era o monarhie constituțională, avea un parlament format din senat și camera deputaților, ceea ce sugerează apropierea de civilizația occidentală modernă.

Chiar dacă rolul Turciei în cadrul Principatelor a fost unul major, imaginea reprezentanților ei este mai puțin conturată. Turcii sunt prezentați sub aspectul organizării lor militare (atitudinea  subtilă a irlandezului este una pro-otomană). În schimb, cazacii din Principate sunt catalogați drept „rasă sălbatică și barbară, neavând respect pentru cine nu purta uniformă rusească”. Din aceeași categorie, ionienii sunt „cei mai activi agenți ai propagandei ruse”, iar albanezii – ca neînfricați și „înarmați până-n dinți”. Clișeele altor memoriale de călătorie europene vin să suplinească lipsa de informații sau dezinteresul călătorului, la nevoie.

Memorialul lui Patrick O’Brien oferă, în ansamblu, o imagine mai degrabă sumbră asupra Principatelor Dunărene. Unele imagini descriu un teritoriu (aproape) sălbatic, lugubru, rar vizitat de turiști (motivele invocate de călător sunt: drumurile proaste, biroul poliției ruse de frontieră, lipsa școlilor înspre care să se îndrepte studenții etc.), o lume de frontieră între Occident și Orient. Supra-tema „României exploatate” de marile puteri imperiale (în special de Imperiul Țarist) transcende (întreg) discursul volumului. Chiar dacă textul conține numeroase informații istorice, descrierile despre categoriile etnice și sociale sunt cele ce susțin construcția acestei supra-teme. Astfel, irlandezul observă cum clasa inferioară (în special țărănimea) a fost prima victimă a ocupației țariste, cum clasa intelectuală nu a fost stimulată pentru a avea „ambiții constructive”, cum guvernarea impusese o vasalitate degradată (și coruptă), instituțiile publice fiind o „parodie de independentă” etc.

Cititorul de azi poate găsi, în cartea lui O´Brien, o lectură cel puțin surprinzătoare. Ea oferă imaginea unei Românii (la care mai avem acces, acum, doar prin intermediul izvoarelor istorice) străine nouă, dar – deja, în momentul când au fost redactate aceste pagini – o Românie văzută de ochii unui străin. Cum ne vede străinul? Cum ne vedem noi prin ochii unui străin? Cum ne raportăm la alteritate/ la Celălalt? Cum se raportează alteritatea la mine? Întrebările pot continua – lectura cărții va oferi ipoteze interesante în loc de răspunsuri…

 

*Ciprian HANDRU este masterand la Studii Literare Românești, Facultatea de Litere, UBB

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!