Existență insesizabilă. Eșec sesizabil: Kafka între două iubiri.

O „antologie” întreagă de scrisori trimise continuu, „pansate” cu dragoste și încredere, și o scrisoare emoționantă, plină de adevăruri chinuitoare și de frici, care nu a fost niciodată livrată către destinatar. Între aceste două capete ale unei iubiri incomplete, taciturne, se află Kafka-omul, Kafka, bărbatul care, înainte de a scrie despre poziția omului în lumea contemporană și despre monotonia distrugătoare, a trăit și a simțit, fugind de masca sa de fiu dezmoștenit pentru a se ascunde în spatele dragostei prefabricate. Cu toate acestea, fuga îndrăgostitului-Kafka nu l-a dus niciodată mai departe de Kafka-fiul, ci l-a readus mereu pe acesta, cu fricile și îndoielile sale, înapoi în operele kafkiane, în centrul conflictelor existențiale amplificate de durerea relației cu tatăl, legătură ce niciodată nu și-a găsit deznodământul. Astfel, scrisorile către Milena și cea către tată devin o hartă perfectă a sufletului lui Kafka, ele dezvăluind că spectacolul din romanele și nuvelele sale nu este decât o prelungire a rănilor nevindecate din copilărie, răni care își fac resimțită intensitatea în fiecare mască a acestuia: cea a scriitorului, a fiului și a îndrăgostitului.

Reflecție asupra raportului dintre ceilalți și mine: oricât de neînsemnat aș fi, aici nu-i nimeni care să manifeste o totală înțelegere față de mine. (Jurnal)

Din eșecul său sesizabil, Kafka a clădit o împărăție a celor mai chinuitoare sentimente care i-au traversat întreaga existență. Fie că este vorba despre relația scriitorului cu persoanele iubite, cu familia sau chiar cu el însuși, un lucru este cert: din toate operele sale pulsează viața și sinceritatea brută (și brutală) care continuă să dea contur lumii și în zilele noastre prin relațiile pe care le formăm cu cei din jur, prin locurile în care ne dezvoltăm și prin frustrările resimțite de sufletul uman. Întreaga viziune a lui Kafka asupra lumii, așa cum reiese din operele sale, adăpostește în ea influența emoțională pe care a avut-o tatăl scriitorului asupra sa. Când începi să-l descoperi pe Kafka, ești propulsat în absurdul cu care acesta își infuzează lumile pe care le construiește. Kafka-scriitorul devine un martir al vinovăției simțite de toți cei care nu pot atinge standardele sistemului sau o victimă a transformării suferite din cauza respingerii sociale, pe când tu, cititorul, devii un Gregor Samsa al propriului univers, o ființă depersonalizată care acceptă lumea absurdă în care trăiește. Cu toate acestea, surpriza pe care ți-o oferă Kafka este bucata de adevăr sufletesc din spatele operelor sale. Iscusința și atașamentul cu care își „scrie”/scrijelește sufletul în cuvintele trimise către Milena sau către tatăl său dau naștere unui nou personaj ce se găsește în fiecare „poveste”, personajul care prin sinceritatea mărturisirii defectelor sale își explică toate operele și le pune acestora în lumină înțelesul. Pentru că, după lectura scrisorilor sau a jurnalului, absurdul kafkian nu mai e o distopie, ci o actualitate pe care ajungi să o accepți cu fiecare nerv al ființei tale. Astfel, apropierea de Kafka devine o apropiere de sine și de firesc,  dar și de realitate și de înțelegere a acesteia, iar scrierile autorului, lipsite de măști nu sunt decât o oglindă a oricărei victime a indiferenței sociale, care, prin sentimentele față de alții, își „vânează” validarea și acceptarea.

Uneori mă închipui cu harta lumii desfăcută în fața mea și pe tine întins de-a curmezișul ei. Și atunci mă simt ca și cum pentru viața mea nu m-aș mai putea gândi decât la regiunile pe care tu nu le acoperi sau peste care tu nu te-ai putea întinde. Și, ținând seama de imaginea pe care mi-o fac eu despre mărimea ta, asemenea regiuni nu sunt nici multe, și nici foarte consolatoare, iar căsătoria nu se află printre ele. (Scrisoare către tata)

În scrisoarea către tată, Kafka se raportează la întrebarea tulburătoare a tatălui său De ce susții că îți este frică de mine?, răspunsul lui îmbinând asemenea unor piese de puzzle amintiri încă din copilărie ce îl portretizează pe tatăl său drept un zeu puternic, egocentric, mereu mai mare decât el, pe care fiul nu ar putea niciodată să îl mulțumească – fapt ce naște sentimentul acestuia de vinovăție, presiunea sau chiar teama și tendința de a aluneca în eșec. Cu toate acestea, frica fiului pare să fie de fapt amplificată, și nu provocată, de imaginea absolutizată a tatălui, care, în această lumină, devine un catalizator al suferinței tânărului. Prin sinceritatea cuvintelor, scrisoarea ne dezvăluie un adevăr neștiut sau ignorat de majoritatea cititorilor: acela că Hermann Kafka nu este (neapărat) un tiran ce l-a constrâns toată viața pe fiul său, asemenea tatălui lui Gregor Samsa, ci și Kafka însuși este victima unei hipersensibilități – recunoscută, de altfel, fapt ce determină viziunea îndurerată ce este simțită în majoritatea operelor: Te rog să nu uiți că eu nu cred nici un moment, nici în cea mai mică măsură, în vreo vinovăție a ta. Ai avut asupra mea exact influența pe care trebuia în mod necesar s-o fi avut, numai că trebuie să încetezi să socotești că o răutate deosebită din partea mea faptul că am fost învins de această influență. Imaginea victimei neînțelese se transformă acum în cea a unui copil temător și nesigur care nu a avut curajul și rezistența de a atinge standardele tatălui ce nu putea crede în posibilul succes al scrisului pe care dorea a-l obține fiul său. Mai mult decât atât, frustrările fiului-Kafka ajung să fie accentuate de lipsa de empatie a tatălui, care, pe lângă detașarea continuă afișată toată viața, nu a putut niciodată să-și corecteze propriile defecte, chiar dacă pe acestea le sesiza mereu în copiii săi. Pentru Kafka, relația cu tatăl devine un joc de-a v-ați ascunselea pe o hartă a trăirilor unde trebuie să ocolească orice regiune ce îi aduce aminte de tatăl lui, căci în ochii săi, el este măsura tuturor lucrurilor, iar apropierea de un domeniu deja explorat de cel care l-a certat pentru orice greșeală îi aduce scriitorului un nou eșec în viață, un nou motiv de îndepărtare de figura paternă și o nouă umbră a sinelui pe care acceptă să o poarte până la finalul vieții: Între noi doi nici n-a fost, la drept vorbind, o luptă; eu am fost repede și cu totul înfrânt; ce a mai rămas a fost doar fuga din fața ta, amărăciunea, tristețea, frământarea lăuntrică.

Dacă te-aș fi ascultat mai puțin, ai fi fost în mod sigur mult mai mulțumit de mine. (Scrisoare către tata)

Durerea, frustrarea și vinovăția lui Kafka se simt profund în scrisoarea acestuia către tată, dar tocmai aceste stări sunt cele care definesc frumusețea și adâncimea marilor sale opere, de la Metamorfoza până la Procesul. Sentimentele lui puternice și niciodată comunicate, amplificate de fiecare reminiscență a furiei tatălui se oglindesc în Gregor Samsa sau în K., îmbinând în poveștile lui Kafka frica ce l-a învăluit pe balconul unde a fost închis drept pedeapsă pentru insistența sa copilărească, amintirea violenței la care recurgea tatăl când fiul nu performa în gimnastică sau nedreptatea simțită în urma dezaprobării singurei sale pasiuni: scrisul. Astfel, Scrisoare către tata devine un tratat al sincerității ce spune povestea unui fiu dezmoștenit, slab și anxios, care nu își mai găsește niciodată locul în lumea  sufocată de supremația sufocantă a celui căruia nu ar putea niciodată să îi aducă mândria absolută. Încercarea subconștientă de a ajunge la nivelul mulțumirii tatălui se dovedește a fi un joc fatal din care Kafka nu poate ieși decât drept un nou Gregor Samsa, neîmplinit și întunecat de rușine și frică.

Astăzi n-a sosit nici o scrisoare, dar nu mi-a fost frică deloc; te rog, Milena, nu mă înțelege greșit, mie nu mi-e frică niciodată de tine, chiar dacă uneori așa pare, și deseori pare așa, e doar o slăbiciune, o toană a inimii, care știe însă exact pentru ce bate, și chiar și uriașii au slăbiciuni, chiar și Heracles avea momentele lui de slăbiciune. Dar eu pot, cu dinții strâns încleștați, și în fața ochilor tăi pe care îi văd chiar și când ziua e limpede de tot, pot suporta totul: depărtarea, frica, grija, lipsa scrisorilor. (Scrisori către Milena)

Dacă tatălui său i se adresează cu un emoționant Iubite tată, Milenei Kafka îi scrie: Scumpă doamnă Milena… Așa își începe fiecare declarație de dragoste către iubita sa, cea căreia îi mărturisește tainele sufletului său, duelurile pe care le poartă cu logodnica lui, Felice, și frustrarea de a nu putea scrie. Odată ce m-am apropiat de Kafka prin scrisoarea către tatăl său, am putut privi altfel iubirea sa pentru Milena, cea cu care prin trădare și secrete a corespondat în ultimii ani ai vieții, cu toate că dragostea lor nu s-a putut materializa decât prin scrisori mult așteptate, și nu prin apropieri cu drag visate. Pentru Kafka, dragostea pare un experiment imposibil de dus la capăt, o provocare ce îi macină gândurile și încearcă să-i deschidă sufletul. Și totuși, în fața iubirii, acesta rămâne la fel de îndurerat și de dezamăgit, pentru că dragostea îi oferă mereu aceeași oportunitatea de a greși și de a ajunge la nimicul care îi bântuie ființa. La fel ca în relația cu tatăl lui, și în cuvintele către cea pe care a iubit-o în ascuns se simte o frică, teroarea constantă de a nu fi abandonat, de a nu primi un răspuns și de a nu găsi tratament la vulnerabilitățile sale sufletești, toate acestea luând naștere odată cu nevoia lui Kafka de a fugi de trecut și de durerea provocat de acesta. Prin scrisorile către iubita sa am putut descoperi un nou Kafka, cel care se ascunde în spatele Milenei de fricile vieții reale, de boală și de serviciu, construindu-și, astfel, propriul univers minuscul al fericirii ce depinde de fiecare răspuns și de fiecare cuvânt dulce primit înapoi (Ce fericit sunt! Cât de fericit mă faci tu!). Cu toate acestea, chiar și fericirea ajunge să fie afectată de hipersensibilitate, estompându-se în durerea determinată de intensitatea stărilor pe care le trăiește prin corespondența cu Milena: Poate nici nu este dragoste de fapt când spun că ești iubita mea; dragostea înseamnă ca tu să fii pentru mine cuțitul pe care-l răsucesc în mine.

De ce sunt eu de altfel un om apăsat de toate chinurile acestei stări dintre toate cea mai neclară și înfricoșător de plină de simțul răspunerii? De ce nu sunt și eu bunăoară dulapul fericit din camera ta, care te privește acum din plin, când stai în fotoliu sau la masa de scris sau când te întinzi în pat să dormi? (Scrisori către Milena)

 Iubirea pentru Milena nu este, deci, o iubire a unui om ce are de oferit, ci a unui suflet care își dorește să fie întregit, deși este condamnat mereu la suferința neîmplinirii. Golul rămas înăuntrul său din cauza tatălui ce i-a limitat mereu puterea se resimte în scrisorile pline de poezie, care ascund în ele nevoia acceptării niciodată primite. Prin iubire, Kafka va căuta întregirea și validarea, transformându-și dragostea într-un proiect cultural, dar scrisorile sale către Milena nu sunt decât un joc al căutării prin care își pavează un drum nou către o nouă suferință.

La urma urmelor, nu e nevoie să zbori de-a dreptul în miezul soarelui, ci să te târăști spre un locșor curat pe pământ, peste care uneori să și strălucească soarele, ca să te poți încălzi și tu nițel. (Scrisoare către tata)

A trăi literatura înseamnă a te înțelege pe tine, iar viața trăită printre scrisorile lui Kafka are puterea de a dezvălui adâncimi ale unui suflet ce este suspendat în trecut, rătăcind după o ancoră a fericirii. Astfel, prin actualitatea operelor sale, Kafka nu încetează să trăiască în fiecare dintre noi drept fiul dezmoștenit ce caută să-și împlinească iubirea, iar sinceritatea scrierilor sale personale poate deveni pentru oricine oglinda perfectă a sentimentelor care numai în literatură și-ar putea găsi egal.

 

*Maria Roșca, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!