Dacă ai ști întregul adevăr despre toate, dacă ai auzi chiar și ce nu se spune, dacă ai vedea ce rămâne în umbră – ar mai avea sens să-ți dorești ceva, orice?
Întregul adevăr despre un om, întregul adevăr despre tine, întregul adevăr despre o țară. Nimeni nu poate suporta întregul adevăr. Sub povara lui oricine sau orice se prăbușește. Întregul adevăr e făcut din fâșii de adevăr. Din adevărul lui, al tău, din adevărul pe care îl știi și din cel pe care îl descoperi. Nici măcar luate la un loc și puse sub cel mai performant instrument de decelare a ceea ce rămâne neschimbat toate adevărurile nu dau întregul adevăr. Nu când vine vorba despre oameni. Despre mintea, sufletul, gesturile, iraționalul ce există în spatele fiecărei alegeri, al fiecărei deziceri, al fiecărui atașament. Nu când vine vorba despre felul în care se rostogolește și se trăiește ceea ce apoi este numit istorie. Adică prezentul în care suntem prinși, devenit la un moment dat trecut. Romanul lui Jenny Erpenbeck spune o poveste de iubire. O poveste despre inocență și dependență, despre abuz și minciună, despre dezorientare și manipulare, despre puterea care înseamnă slăbiciune și despre slăbiciunea transformată și transferată în putere. Despre un cerc vicios în care doi oameni ajung să trăiască, despre calvarul în care li se transformă viața. Iar această analiză a mecanismelor intime ale supunerii și ale manipulării devine hârtia de turnesol pe care se reliefează celălalt plan: felul în care un sistem se prăbușește. După ce agonizează un timp, încercând să reziste, deși picioarele i se simt din ce în ce mai des ca fiind de lut. Descoperind ce înseamnă celălalt sistem. Kairos e și un roman despre căderea Zidului Berlinului, despre viața dinainte în Berlinul de Est și ce se întâmplă după cu germanii care au trăit în fosta RDG. Despre ceea ce a ținut în picioare acest sistem, despre prăbușirea lui și, odată cu ea, a unui întreg mod de a înțelege lumea și de a trăi. Despre vortexul inflației, al transformărilor de neînțeles, al demnității ultragiate, al consumerismului, al promisiunilor neîndeplinite, al reconcilierii. Despre o falie – ivită în locul unui zid – care nu a dispărut complet nici astăzi. Pe aceeași hârtie de turnesol, o recompunere a mitologiei puterii, o analiză a spiritului german, o încercare de a face inteligibil ceea ce a fost, o radiografie a unei vinovății colective ce a generat o traumă și o nouă ideologie, o analiză a socialismului și a opusului lui, a diferențelor dintre Est și Vest, dintre viața în RDG și cea din RFG. Kairos, în traducerea lui Andrei Anastasescu, e un roman necruțător. Un roman în care narațiunea la persoana a III-a e oglinda care permite să se desfășoare cele două subiectivități, în care alternează percepții și gânduri (Katharina/Hans) – nu într-o confruntare propriu-zisă, ci într-o tensionată întretăiere de adevăruri personale. Amintindu-ne că întregul adevăr nu e la îndemâna nimănui, că pe teritoriul iubirii și al vieții nu există decât fâșii de adevăruri.
Despre Kairos, zeul momentului oportun, se spune că ar avea o șuviță de păr pe frunte, și numai de șuvița asta poate fi ținut. Dacă însă a apucat să-ți treacă prin față, lunecând pe picioarele-i înaripate, zeul nu-ți oferă decât ceafa lui pleșuvă, o ceafă perfect netedă, fără niciun smoc de care să-l prinzi.
Numai ruine, atât a rămas dintr-o dragoste. Și două cutii cu însemnări datate între 1986 și 1992 pe care Katharina le primește într-o zi. Echivalentul lui Hans la geamantanul care păstrează „arhiva” ei. Doar ceea ce se află înăuntru poate depune mărturie despre ce a fost. Din acest „material” brut se constituie romanul lui Jenny Erpenbeck. Pe el îl reînvie Katharina. Acum, când între ea și bărbatul care semna cu un H mare urmat de punct stă, definitivă, moartea. Propriu-zisă, cu înmormântarea la care ea nu s-a dus, și cealaltă, a ceea ce au trăit. Care la început a fost dragoste. Și care după un timp a fost tot dragoste. Sau o formă a ei, sau opusul ei, sau ruinele unei iubiri, sau ceea ce doi oameni ajung să își facă unul altuia. Intensitatea și acuitatea, senzația de coborâre în viscerele unei relații ce ajunge disfuncțională vin din această așezare sub permanenta întretăiere a perspectivelor. Din mișcarea ce se creează între gândul/sentimentele ei și gândul/sentimentele lui. La mijloc, faptele. Ale ei. Ale lui. Adevărul unuia și adevărul celuilalt. Până la imposibilitatea de a decela, de a tranșa. Când înălțarea și frumusețea, când libertatea și bucuria se transformă în cădere? Când echilibrul devine fragil și apoi se pierde? Cine e victima și cine călăul? Există cu adevărat salvare? Suntem într-adevăr liberi în ceea ce facem, în ceea ce alegem pentru noi și alegem să le facem celor de lângă noi? Victimă ajungi forțat de împrejurări sau, în anumite situații, e un dat, ține de subconștient, de irațional? Există o limită clară între iubire și nevoia de a-l controla pe celălalt? Între iubire și brutalitate? Între iubire și umilință? Între iubire și dependență? Între iubire și dezgust? Cel care își exercită dominația e cel puternic sau, în realitate, el e neputincios și frica e cea care îi dictează cele mai abominabile gesturi? O iubire este expresia exclusivă a sinelui nostru, a ceea ce suntem sau a timpului în care ne-am construit, a epocii în care trăim? Nu există un răspuns propriu-zis, dar întrebările sunt acolo, generate de felul în care se trăiește relația dintre Katharina și Hans. Ceea ce face în Kairos Jenny Erpenbeck e disecția unei iubiri. Trăite sub semnul unei stări de grație, strivite sub zidurile a ceea ce sunt cei doi și ale realității în care ei se află. Zidul iubirii lor se va prăbuși la fel ca zidul dintre Est și Vest și se dovedește la fel de terifiant ca cel ce a mutilat 28 de ani o țară. Menit încă de la început să nu dureze, deși nimic nu părea a-l clinti. Surpat treptat din interior. Eliberând și surpând în același timp. Nu întâmplător, vechii greci nu aveau încredere în șansă. Zeul care o reprezenta era un zeu cu două fețe. Chiar și prinzându-l de șuvița ce-i acoperea fața, era posibil să descoperi repede că ceea ce părea noroc nu e decât o iluzie, un deșert unde nu poate crește nimic.
Cum să scape de puștoaică? Dacă-l vede cineva cu ea? Câți ani să fi avut? Beau cafeaua fără lapte, își spune ea, și fără zahăr, ca să mă ia în serios.
Aceasta e realitatea fiecăruia dintre ei. Realitatea celor 53 de ani ai lui. A celor 19 ani ai ei. Niciodată n-o să mai fie ca azi, gândește Hans. Așa o să fie mereu de-acum înainte, gândește Katharina. Niciunul dintre ei nu spune, asemenea lui Faust, Oprește-te, clipă, ești atât de frumoasă! Deși amândoi sunt pe cale, fără s-o știe, să-și piardă sufletul. În el e adierea unei frumuseți la care nu are curajul să se gândească prelungind-o în viitor, în el e conștiința vârstei, e experiența, e ceea ce cunoaște. În ea, orbirea tinereții. Ceea ce ar fi trebuit să fie bucuria unei clipe devine pact. Condițiile sunt ale lui. Disponibilitatea, a ei. Și tinerețea. Adică spiritul de sacrificiu. Convingerea oarbă că ce i se va da îi va fi de ajuns. O să ne vedem, spune el, numai din când în când, dar de fiecare dată o să fie ca prima oară – o sărbătoare. Ea ascultă cu atenție și încuviințează din cap. Nu pot să fiu decât un lux pentru tine, pentru că sunt un bărbat căsătorit. Știu, spune ea. […] Nu sunt doar căsătorit, am și o relație cu o femeie de la radio. Chiar dac-ai avea o mie de femei, spune ea, nu contează decât timpul pe care-l avem noi unul cu altul. […] Iar faptul că suntem împreună nu trebuie făcut public – e suficient că știu eu și că știi tu. E-n regulă, spune ea zâmbind. Din moment ce se negociază condiții, e vorba de ceva menit să dureze. În interiorul acestei relații sapă romanul lui Jenny Erpenbeck. Pe ea o analizează și o descompune. Febra timpului furat, starea de grație. Tristețea care începe să ocupe tot mai mult loc între ei. Capitularea – până la limitele desființării. Acestea sunt cele trei „acte” ale relației dintre Katharina și Hans. Fiecare pagină dezgroapă nemilos teribilul mecanism de năruire a unei relații și a sinelui. Felul în care intervin fisurile. Modul cum unul cedează tot mai mult. În timp ce celălalt descompune tot mai adânc. Mecanismele puterii, ele sunt, în fapt, cele urmărite. Cu o necruțătoare consecvență. Mecanismele manipulării. Mecanismele acceptării. Relația care nu e niciodată liniară între cel ce domină și cel ce se lasă dominat. Ce se ascunde în spatele fiecărui teritoriu ocupat sau predat de bunăvoie. Katharina își amintește fără să vrea mâna gigantului încercând să se țină de genunchiul zeiței Doris, adversara lui. Sau, îl întreabă ea pe Hans, poate mă legi pur și simplu ca să mă împiedici să fug. Poate. Deci ți-e frică de mine? […] O lovește o dată, de două ori, de trei ori, Katharina tresare de fiecare dată, și-i rămân vergi roșii pe piele. Apoi lasă cureaua jos și începe să-i sărute vergile roșii, deja umflate. Abia acum, își spune Katharina, îl cunosc cu-adevărat. El i s-a predat ei sau ea lui? Sau mai degrabă, când iubirea e serioasă, cele două roluri se confundă? Trei luni de fericire și apoi ani de agonie. În care fiecare se agață de celălalt. De ceea ce știe despre el, de ceea ce a devenit prin celălalt. Formele abuzului duse la limită, abandonul aproape total. Sentimentul ei de vinovăție, atent întreținut. Autovictimizarea lui. Supunerea ei. Scurtele perioade de recul. Violența, umilirea, din nou violența. Între, puține momente care să resuscite capacitatea celuilalt de a rămâne captiv. Până la pierderea completă a oricărei voințe proprii. Înfrângerea lui (a virilității lui) transformată în victoria lui asupra ei. Hans nu mai e un bărbat îndrăgostit, nici un bărbat înșelat; e doar un bărbat dispus să facă orice. Umilind-o, o anulează pentru ca el însuși să nu fie anulat. El o urăște și se urăște pe sine. Ea îl urăște și se urăște pe sine. Și fiecare știe asta despre celălalt.
Se poate spune că în sala asta, zi de zi, într-o liniște desăvârșită, cei care descoperă adevărul despre alții descoperă astfel, iar și iar, adevărul propriei vieți? Într-o liniște desăvârșită, cei mai diverși cetățeni ai unei țări care nu mai există sunt supuși unei operații de deschidere a căpățânii, și oricine are voie să privească înăuntru
Categoric, Kairos e un roman despre cum o iubire se transformă într-o relație disfuncțională. Dar această relație nu e disecată în sine și pentru sine, ci ea e visceral legată de Jenny Erpenbeck de ceea ce înseamnă exercitarea puterii și apoi prăbușirea unui întreg sistem politic. Realitatea Berlinului de Est și cealaltă realitate, a Vestului, umbrele trecutului, ale nazismului, mitologia puterii și demonii care ne bântuie, mereu multiplele forțe ce acționează asupra maselor și asupra fiecăruia în parte. Între doi oameni, între un grup și restul, între fantasmele unei ideologii și realitatea cenușie care îți intră sub piele și devine normalitate, între abuz și frică. Hans e soț și tată. Hans e scriitor și colaborator la radio. Hans ascultă muzică clasică. Hans are pașaport. Hans poate ieși din RDG. Hans merge cu Katharina la Moscova. Hans a fost copilul care și-a văzut tatăl mutându-se dintr-un loc în altul în funcție de cerințele mașinăriei de război și de exterminare germane. Hans a fost băiatul fascinat de forța emanată de mișcarea tinerilor naziști. Hans a fost tânărul ce alege să nu rămână în RFG, care alege RDG-ul fiindcă are de ispășit o vină. E bărbatul care citează din Lenin, e obsedat de soarta lui Buharin, de piesele lui Brecht, convins că se află de partea bună a istoriei. Hans e bărbatul ce înregistrează casetă după casetă – fața A, fața B. 60 de minute – cu acuzații la care Katharina trebuie să răspundă, după ce a convins-o că poate doar adevărul, întregul adevăr și numai adevărul absolut ar putea să salveze ceva din ceea ce a fost între ei. Hans e cel care lovește un trup gol cu catarama sau cu biciușca pentru a se simți bărbat. Toți aceștia sunt Hans. Și tot el este cel care, timp de 15 ani semnează cu un nume conspirativ – Galilei, ca în titlul unei piese de Brecht, desemnându-se pe sine fără să se desemneze pe sine. Când face o distincție între omul pe care-l cunosc prietenii lui și omul pe care doar el îl cunoaște. Până când el însuși va deveni obiectul unui dosar de urmărire informativă, despre care, evident, nu a bănuit nimic. Până când se ia hotărârea de arhivare a dosarului Galilei. E chiar ziua în care Katharina îi răspundea la cea de a treia casetă trimisă, scriind: Vreau să mă cunoști pe de-a-ntregul, pe dinăuntru și pe dinafară. Dacă aș fi știut atunci că eram imaginea ta în oglindă, spune ea. Dar el n-o aude, n-o vede și nici nu-i mai poate răspunde. Acesta e încă unul dintre multele adevăruri despre Hans la care va avea acces Katharina. Și nici măcar acesta nu e întregul adevăr. O bucată din acest adevăr e ceea ce îl determină pe Hans să fie ce este în preajma ei. Așa cum tot o bucată de adevăr e ce cunoaște ea – viața din apartamentul în care a crescut, din Berlinul prin care se mișcă. Până acolo unde un zid desparte apele de pământ, Estul de Vest, istoria „bună” de cea „greșită”. Chiar dacă, de pe partea greșită a istoriei, familia primește lucruri care în Berlinul de Est lipesc – fiindcă sora mamei și de câțiva ani și bunica locuiesc acolo. Două surori despărțite de o frontieră. Pe care una e liberă să o treacă, iar cealaltă nu. Fiindcă una dintre ele s-a dus să petreacă o noapte la logodnicul ei. Și a doua zi lumea pe care o cunoșteau a devenit o altă lume. Bucăți de adevăr. Completate de celălalt adevăr, pe care îl descoperă Katharina când i se permite să meargă să-și vadă bunica la Köln. Prima senzație: acum, dintr-odată, totul inversat, totul de-a-ndoaselea, acum ea se află dindărătul imaginii, îndărătul a ceea ce era înainte suprafața unui dincolo inaccesibil. Rufele atârnate la uscat mirosind a Ariel, câmpurile atent delimitate, exploatate până la ultimul colțișor, iaurtul Danone servit la micul dejun, totul având alt miros și un gust deosebit, hainele, la îndemâna oricui, cu un preț dimineața, altul la prânz și unul și mai mic seara. Salata nicoise servită pe o terasă, așa cum a îndemnat-o Hans. O față a unui adevăr. Cealaltă: spaima în fața primului bărbat cerșind lângă scările rulante, disprețul unchiului față de putoarea care nu vrea să muncească, apartamentul la demisol al bunicii, de acolo de unde, privind pe fereastră, poți vedea doar picioarele vecinilor ce și-au permis unul mai bun.
Katharina vine din partea greșită. Nu în ochii ei, ci în ochii lumii, pironiți brusc asupra acestei țări, care, timp de douăzeci și opt de ani, a stat la adăpostul unui zid. Odată cu deschiderea zidului, prezentul Katharinei a fost smuls cu putere în lumea asta, ca-ntr-un vârtej irezistibil – în primele zile, i s-a părut că aude la propriu timpul curgând.
Felul în care se zguduie o lume, năruirea treptată, încercarea de a rămâne în picioare – chiar dacă întregul bloc comunist din Est se prăbușește și în Piața Tiananmen tancurile striviseră cu puțin înainte oameni. Așa cum, cu 50 de ani în urmă, alte tancuri, cele germane, se puseseră în mișcare. Și după ele, tancurile rusești. Apoi, peste alți douăzeci de ani, tancurile care au intrat în Ungaria, peste zece, cele din Praga. E mereu aceeași bătălie sau e alta de fiecare dată? Cât timp trece până se termină un război?
Agonia relației dintre Hans și Katharina se suprapune peste reunificarea unei țări. Unificare ce, pentru o bucată din ea – acea în care au trăit cei doi și milioane de alți oameni – înseamnă nu doar prăbușirea unui sistem, ci și pierderea definitivă a unor iluzii și surparea a tot ceea ce credeau că știu și că sunt. Certitudinile, fosta viață, totul înghițit rapid de mecanismul triumfător al capitalismului. Împotriva căruia nici devalorizarea rapidă a banilor din est, nici șomajul, nici grevele, nici alegerile unui parlament ce se va autodizolva, nici uluirea de pe fețele celor din Vest care impun o Germanie unită și un nou ritm al vieții când ajung în (de acum) fostul Berlin de Est și privesc cenușiul blocurilor de aici, nici schimbarea denumirilor străzilor, nici demolările și restructurările nu înseamnă nimic altceva decât o parte de adevăr. Despre adevăr și adevăruri – cum se trăiesc, se construiesc și se pulverizează ele, reconfigurându-se cu fiecare mișcare interioară sau mișcare tectonică a istorie -, despre o iubire și destrămarea ei, despre un sistem și prăbușirea lui este romanul lui Jenny Erpenbeck. O carte uriașă, zguduitoare, o mărturie despre clipe de frumusețe, coborârea în infern și timpul care nu încetează să se scurgă.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
