Kim Jiyeong, născută în 1982, de Cho Nam-Joo: vocea unei generații

Cu toate acestea, eticheta de „femeie” apărea în multe momente decisive întunecând privirile, agățându-se de mâinile întinse și trăgând picioarele înapoi.

Dacă Kim Jiyeong nu ar fi un personaj, ci o femeie care să trăiască și să se plimbe cu adevărat pe străzile din Seul, ea ar avea astăzi, când a fost tradus romanul lui Cho Nam-Joo în limba română, 39 de ani. Ne-am gândi că ar putea fi, la vârsta ei, mama unui copil care a intrat deja în adolescență. Un tânăr care nu știe decât ceea ce îi povestesc ceilalți despre cum era în 1982 și care consideră că e o istorie veche, care-l privește prea puțin. O istorie ce ar putea să-i trezească o urmă de interes, dar în care probabil nu ar descoperi nicio similitudine între vremea copilăriei mamei lui și aceea pe care o trăiește el. La 39 de ani, în spațiul în care ne aflăm, a fi femeie nu e întotdeauna ușor, însă, indiferent de problemele cu care se confruntă cineva, nu e un handicap. Nimic nu e insurmontabil în existența ta doar pentru că te-ai născut femeie, și nu bărbat. Că lucrurile stau diferit în alte culturi e un truism. Că mișcarea feministă e (încă) în plină ascensiune e, iarăși, cunoscut. Că a fi femeie poate fi privit și trăit diferit, că din condiția aceasta poți face o cauză, o lozincă sau, pur și simplu, un dat căruia i te supui – nimic neobișnuit. Ceea ce este neobișnuit în „cazul” personajului lui Cho Nam-Joo este că el a devenit portavocea unei generații. Dintr-un spațiu despre care știm destul de puțin, care încă e împărțit în două țări fundamental diferite (Coreea de Nord și Coreea de Sud – aceasta din urmă cunoscută prin brandurile tehnologice și, mai nou, prin melodiile de k-pop, prin filmele semnate de câțiva regizori foarte curajoși și prin niște romane care ne oferă o imagine mai clară asupra a ceea ce înseamnă, în fapt, Coreea). Dintr-o cultură care (la fel ca cea niponă) rămâne încă prea puțin cunoscută oricui nu a trăit, pentru un timp, în interiorul ei.

Am spus el, personajul lui Cho Nam-Joo, dar corect față de intențiile autoarei și față de femeile din generația lui Kim Jiyeong ar fi să spun de la început ea. Căci e un roman în care, în spatele destinului lui Kim Jiyeong, se ascund zeci de mii de alte femei: Mă gândesc mereu că Jiyeong trebuie să existe pe undeva. Probabil pentru că seamănă extrem de mult cu prietenele mele, cu colegele mai în vârstă sau mai tinere și, într-o anumită măsură, și cu mine. Pe tot parcursul cărții am zugrăvit-o pe Jiyeong frustrată și nemulțumită, căci știu sigur că așa a crescut și așa a trăit. Poate că și eu am fost la fel, mărturisea Cho Nam-Joo. Deși realitatea pe care o înfățișează acest microroman nu are nimic în comun cu Citind Lolita în Teheran (al lui Azar Nafisi), cred că ambele sunt în același timp o mărturie și un manifest. O încercare de a spune pentru a schimba ceva. Un avertisment și o necesară reconstituire a adevărului unei lumi, o formă de protest și de vindecare.

La 33 de ani, Kim Jiyeong este soție și mama unei fetițe de aproape un an. Absolventă de facultate, a renunțat la serviciu pentru a-și putea crește copilul, iar Daehyeon, soțul ei, lucrează la o firmă de IT nu foarte mare, unde termină munca după miezul nopții. Primele semne ale bolii de care suferă nu trec neobservate de acesta: Jiyeong era alt om, se transpunea brusc în pielea altor persoane, le imita gesturile și vocea, într-o dedublare mai întâi ușor stranie, apoi tot mai accentuată. Cel care relatează „cazul” este medicul ei curant, având inițial convingerea că este vorba despre o depresie postnatală prelungită, dar treptat începând să ezite: am ajuns la concluzia că s-ar putea să îi fi pus un diagnostic pripit. Nu înseamnă că am greșit, ci doar că există o lume pe care eu nu o cunosc.

Lumea se transformase mult, dar micile reguli nescrise, înțelegeri și obiceiuri nu se schimbaseră prea mult. Asta însemna, în fapt, că lumea era la fel. 

O lume la care bărbații din societatea coreeană nu au acces, pentru că au fost crescuți convinși că e firesc ca mamele lor să stea acasă, să îngrijească nu doar gospodăria și copiii, ci și pe soacrele lor, că e normal ca ei (nu ele) să aibă acces la educație, la job-uri mult mai bine plătite, să fie în posturi de conducere. Pot tolera și chiar înțelege dorința de a învăța a surorilor lor, dar nu și hotărârea acestora de a avea o familie și o slujbă în același timp. În lumea aceasta, dacă aș fi fost un bărbat obișnuit de patruzeci de ani, n-aș fi aflat niciodată lucrul acesta: că a fi femeie în Coreea înseamnă cu totul altceva decât a te fi născut băiat. Că tot ceea ce pentru bărbați este un drept inviolabil, pentru o femeie e, dacă nu refuzat, o șansă pentru care trebuie să lupte. O șansă care nu garantează nicio reușită și care presupune un efort îndoit, sagacitate, anduranță, responsabilități multiple, nedreptăți, umilințe, oboseală, oprobiul public sau, în cel mai bun caz, indiferență. O șansă care lasă traume adânci, care aduce frustrări, vinovăție și care sfârșește, într-o proporție covârșitoare, fie cu renunțarea la slujbă până când copiii cresc, ceea ce înseamnă că posibilitatea de a mai fi angajată scade vertiginos (iar dacă ea există se concretizează în posturi prost plătite și nu în domeniul de competență), fie cu decizia de a nu se căsători sau de a nu deveni mame.

Dacă ar fi fost un bărbat obișnuit de patruzeci de ani, și acestui medic psihiatru, în ciuda meseriei pe care o practică, i-ar fi fost greu să înțeleagă ce înseamnă a fi femeie în Coreea, chiar dacă știe foarte bine că propria soție, cu care a fost coleg de facultate, fusese o studentă mult mai conștiincioasă, apoi profesor oftalmolog până când a renunțat, preferând să rămână doar medic colaborator și apoi a decis să se ocupe exclusiv de copilul ei după ce le este semnalat comportamentul agresiv al acestuia la grădiniță. Când li s-a vorbit despre o tulburare de deficit de atenție, tatăl refuză să accepte. Ca psihiatru ar fi observat. Ca să poți pune un diagnostic trebuie să vezi pacientul, să-l privești în ochi, să-i asculți povestea. Ce poți să știi tu, când nu petreci nici măcar zece minute cu fiul tău? Și nici măcar în cele zece minute nu te uiți la el, stai cu ochii numai în ecranul telefonului. Știi ce se întâmplă cu el doar privindu-l cum doarme? Doar ascultându-i respirația? Ai puteri magice? Nu mai ești medic, ci șaman? Sunt cuvintele soției. Acum psihiatrul păstrează pe birou ultima fotografie de familie. Ce e între cele două momente nu se spune. Se deduce. Ultima imagine e aceea cu doctorița Yi care își ia rămas-bun de la șeful ei pentru că așteaptă în sfârșit un copil după mai multe sarcini pierdute, spunându-i că speră să mai aibă ocazia să lucreze împreună. Și mie îmi pare rău. Mulțumesc. Să revii la clinică negreșit. Și unul și altul știu că acest lucru e imposibil: Oricât de bine și-ar face treaba, o femeie poate cauza o mulțime de neplăceri dacă nu-și rezolvă problema creșterii copiilor. E limpede că va trebui să o înlocuiesc cu o persoană necăsătorită. Suntem în Seul, în 2016. Vocea îi aparține aceluiași medic psihiatru.

Jiyeong simțea că pasiunea și talentul ei erau limitate pentru simplul fapt că avea un copil. Entuziasmul o părăsi în curând, făcând loc unui sentiment de neputință.

Viața lui Jiyeong e consemnată prin recuperarea câtorva momente semnificative ce refac atmosfera din casa în care a copilărit, apoi adolescența și anii de facultate, greutățile prin care trece familia ei odată cu criza economică din 1997, maturitatea și apoi căsnicia. Întâmplările, gândurile, perspectiva celorlalți, viața mamei, deciziile surorii mai mari, dificultățile de a se angaja femeie fiind, relațiile dintre șefi și angajate, felul în care sunt privite tinerele de către colegi, relația cu rudele soțului, presiunea din partea lor de a avea copii se adună ca într-o fișă de observație clinică. Ele explică acumularea de frustrări, sentimentul că opțiunile se îngustează și devin inexistente, imposibilitatea de a acționa. Nu doar ale lui Jiyeong, ci ale tuturor tinerelor din generația ei, într-o analiză susținută prin inserarea unor date statistice din perioade succesive, care vizează realitatea societății coreene: Între statele OCDE, Coreea este țara cu cea mai mare diferență de remunerare între bărbați și femei. Potrivit unui raport din 2014, în țările OCDE, femeile câștigă în medie 84% din salariul unui bărbat, dar în Coreea, procentul este de 63% sau: În anul 2014, una din cinci femei căsătorite își dădea demisia de la muncă pe motiv că se căsătorise, era însărcinată, născuse, își creștea copiii sau se ocupa de educația lor sau: În rândul femeilor cu vârste între douăzeci și douăzeci și nouă de ani, procentul angajatelor este de 63,8%, dar scade la 58% pentru femeile din grupa de vârstă treizeci-treizeci și nouă de ani. Neutralitatea acestor rapoarte e corelată cu urmărirea nedreptăților ce derivă din statutul de fată/tânără/femeie, chiar dacă ele nu sunt de la început resimțite astfel. În casa părinților, din orezul proaspăt fiert mai întâi e servit tatăl, apoi fiul mezin, bunica și ce rămâne e împărțit între mamă și fete. Cu toate acestea, Kim Jiyeong nu se gândea că fratele ei avea parte de un tratament preferențial și nu era invidioasă, căci așa fusese întotdeauna. La școală, profesorii obișnuiau să spună că fetele sunt mai istețe. Și elevii știau că fetele învățau mai bine, erau mai liniștite și mai atente, dar, cu toate acestea, alegeau mereu un băiat drept șef al clasei. Mai târziu, constată că niciuna dintre colegele ei de facultate nu reușește să prindă un post la o firmă importantă, pentru că indiferent de pregătire, sunt preferați bărbații, iar când află că avea să nască o fată, primele cuvinte din partea mamei sunt: Nu-i nimic, următorul o să fie băiat. Într-o zi, plimbându-se cu bebelușul prin parc și oprindu-se să-și ia o cafea, un grup de tineri discută despre ea ca despre o femeie care profită de munca și de bunătatea soțului, care nu face nimic, o mamă-căpușă.

Chiar dacă are sprijinul soțului, confruntarea cu modul în care e tratată constant, visurile la care treptat renunță sau pe care e nevoită să le ajusteze, presiunea de a fi mereu mai bună la serviciu decât colegii ei mai bine plătiți, efortul de a întreține o gospodărie și de a face față cheltuielilor zilnice, timpul extrem de limitat petrecut alături de Daehyeon, absența unei rude care să o ajute în creșterea copilului o transformă pe Jiyeong din tânăra încrezătoare într-o păpușă aproape inertă, care preia replici ale celor pe care le-a cunoscut (mamă, prietene, femei văzute la televizor) pentru a-și face acceptabil traiul. O formă de a fugi de ceea ce devenise propria viață. O traumă în cele din urmă ținută sub control, dar niciodată complet vindecată.

Se gândi la tăiței și la menstruație. La tăiței și la fii. La fii și la fiice. La fii, la fiice și la treburile casei.

E adevărat că Kim Jiyeong are prea puțin de a face cu viața pe care cei mai mulți dintre noi o trăim. Dar există încă nenumărate femei asemenea ei care duc o astfel de viață, se confruntă cu realitatea unei societăți în care a fi femeie înseamnă o luptă dacă nu pierdută din start, una în care poți câștiga mici victorii, dar bătălia finală nu. Pentru că aceasta ține de demnitate și de egalitatea de șanse, de libertatea de a alege. Numărul acestor femei este covârșitor de mare.

Kim Jiyeong trăiește, în romanul lui Cho Nam-Joo, la Seul, dar, sub un alt nume, ea își duce viața în multe alte locuri. Povestea vieții ei nu e un manifest feminist. Povestea vieții ei e una dintre fațetele pe care lumea în care trăim o are.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!