Cum poți controla dependența de talentul cuiva fără să ajungi dependentă de însăși persoana respectivă?
Ce sensibilizează în acest film este invincibilitatea poeziei. Sau, mai bine spus, dragostea pentru poezie. Ea supraviețuiește, oricare ar fi soarta creatorilor săi. Pentru Jimmy (surprinzător interpretat de Parker Sevak), la cei cinci ani și jumătate, poezia este un instinct primar, o intuiție care arde în interioritatea lui și se ordonează de la sine în fața lumii în versuri scurte, mai mult mormăite decât rostite în momente aleatorii, stârnind reacții diverse printre toți adulții care îl înconjoară și care se tem să se apropie prea mult de fragilitatea talentului lui. Becca (Rosa Salazar), bona actriță cu jumătate de normă, deși având intenții bune, nu reușește nicio secundă să înțeleagă cu adevărat că puștiul de care are grijă nu este un (alt) puppy dog pe care trebuie să-l ia zilnic de la grădiniță, tatăl lui (Ajay Naidu), manager al unui renumit bar de noapte, privește cu o arogantă repulsie tot ce are legătură cu literatura, iar unchiul băiatului, deși scriitor, nu are timp să asculte gândurile (doar în aparență) desprinse de realitate ale lui Jimmy. Astfel că în acest univers locuit exclusiv de superficialitate, egoism și ignoranță, întrebarea Unde mai este loc de poezie? te macină pe tot parcursul filmului.
E ciudat ca un puști de vârsta lui să scrie despre Dumnezeu. Aproape că e deranjant.
Educatoarea lui Jimmy, Lisa Spinelli (Maggie Gyllenhaal), aflată într-o perpetuă confruntare cu propria-i risipire intelectuală, e singura care dorește să-l ajute pe Jimmy să conștientizeze și să potențeze dimensiunea valorii sale artistice, îndrăgostindu-se iremediabil de naturalețea fascinantă cu care băiatul creează poeme complexe despre moarte, dezumanizare și salvare. Anna e frumoasă/suficient de frumoasă pentru mine/soarele strălucește deasupra casei sale galbene/e aproape ca un semn de la Dumnezeu. A-i stimula creativitatea copilului, a se hrăni din ce lumea pe care el o face vizibilă, a fi prima care-i consemnează gândurile îi conferă Lisei iluzia salvării neputinței sale. Prinsă într-o căsnicie care se bazează pe ideea că până și o minciună evidentă de-ale ei este unicul adevăr posibil pentru el, izbindu-se zilnic de eșecul educării copiilor săi adolescenți, de a căror lipsă de substanță (curiozitate în ceea ce privește arta, literatura, viața) este profund dezamăgită, dar se teme să o recunoască, Lisei îi trezesc apetitul pentru viață doar apelurile de la Jimmy care încep cu I have a poem. Însă cum poți controla dependența de talentul cuiva fără să ajungi dependentă de însăși persoana respectivă?
E clar faptul că tu nu ești o artistă. Ești doar o persoană care apreciază arta și asta e ceva fundamental diferit.
Vertijurile mediocrității în care se zbate Lisa par a o acapara într-o asemenea măsură, încât percepe salvarea copilului dintr-un mediu viciat, care mai devreme sau mai târziu i-ar fi sufocat și anihilat complet dorința de a scrie poezii, ca pe unica ei datorie morală, singura care ar putea să-i ofere în sfârșit un scop în viață. Controversate sunt momentele în care ea citește la atelierele de scriere creativă la care participă de ceva timp (în disperata încercare de a se agăța de orice formă de a crea ceva apropiat conceptului de artă) poeziile lui Jimmy, nemenționând că nu-i aparțin. Știam că demnitatea morală și afecțiunea față de băiat ar împiedeca-o să și le însușească definitiv (dovadă că îl aduce pe băiat la o lectură publică de poezie unde dezvăluie tuturor micul geniu), însă acele câteva minute în care îi place să se identifice cu poeziile copilului mi s-au părut a reflecta ceva mai mult decât devotament față de viitorul talentului lui Jimmy. Lisa, de fapt, explorează departe cu gândul cum ar fi putut și ea să scrie dacă lucrurile ar fi stat diferit în viața ei. Filmul nu ne explică sub semnul a ce poate sta acest dacă, însă lasă intenționat multe paranteze deschise, făcându-mă să mă întreb din ce resort uman ascuns al personajului își trage esența această obsesie maternă față de băiat.
-Sunt educatoare la grădiniță. -E ceva foarte delicat, nu-i așa? Le oferi copiilor ceva, iar ei păstrează acest lucru pentru tot restul vieții lor.
Ce declanșează oare ruptura definitivă dintre Lisa și restul lumii? Să fie revelația faptului că ea nu deține chemarea artei sau dorința viscerală de a ține geniul lui Jimmy aproape de ea, pentru totdeauna? Și oare nu înțelege sau alege să ignore cu desăvârșire faptul că libertatea pe care ea i-o oferă puștiului, iluzia evadării peste graniță, posibilitatea unui trai desăvârșit în doi, coperta imaginară a volumului lui de poezii nu reprezintă pentru Jimmy decât o (altă) cușcă din care el nu poate întrevede nicio urmă de salvare? Lumea o să te distrugă. Nu există un loc pentru tine. Pentru oameni ca tine. În câțiva ani o să ajungi doar o umbră, ca mine. Acesta reprezintă, practic, singurul moment în care Lisa recunoaște invizibilul paralelism dintre cei doi sau, mai degrabă, dintre Jimmy cel din prezent și Lisa cea din trecut, naivă și cruțată de eșecuri sau dezamăgiri, respectiv, singurul moment în care personajul reușește să fie complet sincer față de el însuși. Dar când ai trăit prea mult timp într-o pâclă de minciuni inconștiente perfect pliabile, sinceritatea devine mai mult decât o sabie cu două tăișuri.
Parazitezi un copil! / Îmi pare rău că vezi lucrurile astfel…
Am încercat să îmi dau seama dacă ea încearcă într-adevăr să-l salveze sau doar speră ca el să fie salvatorul geniului ei întârziat. Sperând că ar putea funcționa un fel de schimb straniu, ca și cum agerimea inteligenței lui să-i trezească ei creativitatea letargică. În ambele situații, este greu oricum să nu empatizezi cu acest suflet îmbătrânit prematur, cu această carcasă umană care se golește încet de toate reziduurile, așteptând pe jumătate îmbrăcată, încuiată în cabina de duș a unui motel de la marginea orașului, venirea poliției, care ar fi urmat să o acuze de răpire de minori, în urma apelului primit de la Jimmy. Ultima imagine, cea a copilului închis în mașina poliției repetând derutat I have a poem, I have a poem și inspectoarea care îi promite cât de curând o înghețată sunt grăitoare pentru felul în care poate claustra lumea în care trăim impulsurile vii și impulsurile creatoare, sufocându-le fără măcar să realizeze acest lucru.
Taurul stătea singur în curtea din spate/era atât de întuneric/am deschis ușa și am ieșit afară/vântul adia printre ramuri/el mă privea/ochi albaștri/continua să respire ca să rămână în viață/nu îl voiam/eram doar un băiat/spune da/spune da, orice ar fi. Așteptând poezia care nu va mai veni niciodată, m-am gândit că în fiecare dintre noi poate fi o Lisa reprimată, că fiecare tindem să ne agățăm obsesiv de orice credem că ne poate salva de ratare sau de mediocritate, uitând în schimb că tocmai nevoia impulsivă de a găsi ceva care să ne umple de vitalitate ucide, puțin câte puțin, însăși viața din noi.
Am aflat târziu că filmul american din 2018 regizat de Sara Colangelo are la bază producția israeliană din 2014 cu același nume regizată de Nadav Lapid, care mi s-a părut că emoționează într-o mai mare măsură spectatorul prin fluiditatea imaginilor și prin jocul actorilor, însă în ambele producții cinematografice povestea este cea care primează. O poveste despre abandon (nu neapărat al celorlalți, cât al propriei individualități), despre pierdere și rătăcire, despre suferință și dăruire. O poveste care amintește, de fapt, tuturor că poezia bună se poate naște oriunde, că poate inspira pe oricine și se poate pierde pe vecie oricând.
Aurul ruginește/căldura erupe/și lumina vine dimineața/poliția își face drum spre sufragerie/și afară se aude sunetul/celui de-al Treilea Război Mondial/și roagă-te Domnului/nunta se apropie/și poemul recitat e aici.
(*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
