În volumul său din 2017, Kirilă (Tracus Arte), Teodor Dună apelează la un procedeu cu intenție de răsturnare a paradigmelor, plasând marginalul social în centrul discursului poetic. Kirilă e construit ca un personaj din perspectiva căruia cititorul vede fie o altfel de viziune (ori visare) a lumii, fie cu adevărat o altă lume, după cum se arată și se ascunde ea în conștiința personajului. Kirilă e reprezentat ca aparținând prin excelență marginalității: i se poate intui o deficiență mentală, e exclus din societate, în cel mai „bun” caz, infantilizat. Cititorul se întâlnește, de-a lungul poemelor (care reiau o parte din formula narativ-absurdă a textelor din Catafazii), cu vocea lui Kirilă, având acces la felul în care își conturează el spațiile în care ajunge, fără însă a a-l experimenta alături de personaj.
Inocență și disimulări
Unul dintre aspectele ușor vizibile în volum e asemănarea lui Kirilă cu Fuchs-ul urmuzian. Înfățișarea corporalității lui Kirilă e fragmentară, adesea eliptică, din cele mai multe poeme lipsind total. Experiențele cotidiene, multe dintre ele la marginea trivialității, sunt percepute de personaj într-o cu totul altă paradigmă decât cea pe care o sugerează puținele referințe la întâmplările concrete. Experiența erotico-carnală, la fel ca în Fuchsiada, e proiectată într-o altă logică a evenimentelor. Din scenariul de la gară, care amenința să devină încă un episod de ostracizare a lui Kirilă, se ajunge, în întâmplare cu păpădii, într-un cadru aproape edenic, marcat de o inocență ușor forțată pe alocuri: „[…] și nu i-a venit să creadă când doamna l-a condus pe niște coridoare, l-a împins ușor într-o cameră, și-a dat jos cămașa albastră, și-a dat jos sutienul și l-a așezat pe birou, între registre. iar kirilă atunci a văzut că din pielea ei creșteau multe păpădii înalte și doamna de la ghișeu era locul cu vară și gura lui kirilă s-a dus spre umărul ei și a început să sufle, apoi gura s-a apropiat de spatele ei și a început să sufle mai tare și părea că ninge liniștit peste cămașa albastră, peste registre, peste mersul trenurilor […]”. Lumea se mișcă, pentru Kirilă, prin mobilurile obsesiilor și dorințelor lui, care alunecă adesea spre insolit ori chiar absurd. Aminteam mai devreme de inocența personajului, care dovedește multiple valențe. Pe de o parte, ea survine ca o modalitate de a disimula stigmatizarea, respingerea, resimțite dureros de personaj, cum e în plastilină pentru oameni: „kirilă știe să primească orice. pe acest cuvânt l-a primit cu buzele întredeschise, cu drag. l-a prins pe cuvântul „imbecilule” de o margine cu degetele, l-a scuturat de vocea vânzătoarei, l-a împăturit și l-a așezat în buzunarul gol din dreptul inimii.” Pe de altă parte, inocența lui Kirilă pare uneori trucată, trădând tendința de infantilizare a lui, prin felul în care discursul lui interior e construit. În același poem, citim: „apoi s-a dus în parc și a întrebat niște părinți dacă nu-i pot da și lui puțină plastilină, pentru că vrea să facă oameni îmbrățișați. ei i-au spus „pleacă” și „du-te dracului”. pe cuvintele astea nu le-a luat cu el. le-a lăsat pe frunzele uscate din parc, să ningă peste ele.” Se ajunge astfel, în repetate rânduri, ca singurul unghi din care Kirilă poate fi privit de către cititor să fie acela al unei persoane demne de milă, or interioritatea personajului e mai mult decât atât.
Măștile disoluțiilor interioare
Fundamental pentru tipul de interioritate expus de Dună în acest personaj mi se pare procedeul prin care sentimentele și stările la limita suportabilului se răsfrâng către cititor prin acțiunile lui Kirilă. Disperarea venită din singurătate devine visul răsucit înspre coșmar, manifestat prin gesturi incoerente: „își acoperă ochii cu marginea patului, cu foi de bomfaier, cu fețe de masă, cu bucăți din trecut, cu firmituri. […] atunci are curajul să arunce mormanul de lucruri de peste ochi și vede cum singurătatea lui se transformă într-un aspirator de zeci de kilometri, iar în punga camerei se adună singurătatea agrafei căzute sub birou, singurătatea bucății de faianță ciobită […]” (16 cu 10). Rămâne prezentă constant o relație dialectică între lumea ca atare și perspectiva lui Kirilă asupra ei, o perspectivă internă ce încearcă să oculteze drama realității de subiectul care o produce. În același timp, însă, această dramă nu dispare din vizor; ea se face văzută atunci când proiecția își pierde din puterea de ocultare. Stratul inconștienței exersate se dizolvă, expunând scene de cotidian brut. Unul dintre exemplele cele mai sugestive se găsește în poemul becul: într-o seară, Kirilă decide să distrugă un bac instalat în cimitirul în care obișnuia să se plimbe noaptea. Gestul capătă proporțiile unei aventuri donquijotești, mizând pe devalorizarea determinatului: „kirilă a meditat ce a meditat, a analizat cât a putut el marginile realității. […] după trei zile și-a dat seama: adevărul era doar un nenorocit de adevăr.” Personajul cade într-un soi de vis-delir, în care se proiectează în posturi eroice. Toate incapacitățile stigmatizare de societate și potențate de plasarea lui în marginal se coagulează pentru a-l propulsa pe Kirilă într-un centru imaginar și compensatoriu: „se simte roland, ioana d’arc, siegfried, apostol bologa, se simte divina comedie, crimă și pedeapsă, se simte ca sfânta inchiziție, ca mike tyson, amețește, se simte prea mulți deodată, arbaleta strălucește orbitor în mâinile lui kirilă, ca graalul, ca hiroșima, ca o mare cuprinsă de flăcări, ca zăpezile de pe kilimanjaro, mintea îi plesnește, încarcă arbaleta cu toate pietricelele lumii.” Cu toate acestea, adevărul prevalează, iar proiecția se năruiește: „și la capătul ploii, nimic. becul strălucea și grohăia liniștit ca o scroafă plină cu fluturi de tablă.” Dezamăgirea se transformă rapid în furie și dorință de răzbunare („și-ar deșuruba capul și l-ar arunca”), manifestate într-un episod care pare inimaginabil din poziția de inocență anterioară. Becul e distrus până la urmă, însă actul final nu mai păstrează nimic din eroismul închipuirilor lui Kirilă: „becul se sparge și cade însângerat la pământ. kirilă se năpustește, sare cu picioarele pe el, îl ucide. răsuflă ușurat. îl privește pe becul spart ca pe cadavrul lui iuda. îl scuipă.” Devine vizibilă aici dorința, până acum ascunsă, de a scăpa de stigmat, de a-l transfera asupra altuia. În poemul următor, însă, pare că procesul de transgresare și de pulverizare a stigmatului nu a avut niciun efect, ba dimpotrivă, personajul internalizează, împins spre autostigmatizare: „pentru că nu știe când începe și unde se termină minciuna. pentru că greața e singura care rămâne. de asta kirilă e doar kirilă. se duce la oglinda din baie, își privește fața desfigurată, îi zâmbește, ea rămâne încremenită. își desenează o sută de riduri de fericire – fața rămâne inertă ca o bucată de untură înghețată.” (etajul unu).
Mici nostalgii
Volumul lui Teodor Dună conturează vocea unui personaj marginal ce încearcă să își negocieze mai degrabă relația cu moartea decât pe cea cu viața ori cu lumea în care e aruncat, dar din care face parte de prea puține ori. Raportarea la moarte e marcată de un soi de apropiere blândă, dorită, uneori chiar căutată. În casa de lângă lac se resimte puternic nostalgia după un spațiu și un colectiv nu pierdut, ci niciodată cunoscut, dublet care rămâne însă în afara atingerii de către Kirilă. Consecința e poemul următor (ridicare pe unghii), care bruschează această nostalgie și simulează un suicid. Tonul sumbru își găsește însă contrapunctul la final, unde vocea inocentă e recuperată, fără a se suprima conștiința pierderii. Iubirea e proiectată abia după moarte, pentru că doar acolo Kirilă ar avea puterea reală de a-și manifesta sentimentele, fără însă a se împlini. Kirilă își pierde din nou puterile de pseudo-erou: atinge fugitiv iubirea (în sens propriu), dar nu o poate cuprinde, cu diferența că de data aceasta nu urmează furie, ci un soi de împăcare în urma desubstanțializării a tot ceea ce există pentru el. Kirilă reprezintă, astfel, o voce care, deși ar fi putut primi mai multă forță, reușește să ilustreze o lume trunchiată, privită alternativ, din poziția marginalului care se confruntă cu societatea și cu cititorii săi deopotrivă.
[ AICI puteți consulta programul Festivalului „Poezia e la Bistrița” unde este invitat și poetul Teodor Dună]
*Anastasia Fuioagă, colaboratoare Alecart, redactor „Timpul”, este studentă la Facultatea de Litere, UAIC.
