Toate lucrurile astea, care n-au putut rămâne aici.
Scriitoarea japoneză Banana Yoshimoto nu este total necunoscută cititorilor din România, dar nici nu este un nume foarte vizibil. Kitchen (în traducerea din japoneză a Irinei Holca) este un volum care cuprinde microromanul cu același titlul – debutul său editorial – și nuvela Lumina lunii. Ambele au farmecul unei scriituri proaspete, impregnate de o tensiune dureroasă, de nevoia personajelor de a se înțelege și de a gestiona pierderea, de a descoperi un echilibru (fragil încă) între suferință și speranță. Ambele au în centru două personaje feminine tinere, a căror viață a fost fisurată de pierderea brutală a unei persoane dragi. Sakurai rămâne singură pe lume după moartea bunicii care a crescut-o, iar Satsuki, abia ieșită din adolescență, trăiește cu suferința pierderii într-un accident de mașină a lui Hitoshi, băiatul de care era îndrăgostită. Fragilitatea sufletească a celor două, amestecul de neputință, furie, dezorientare și încercarea de a se obișnui cu durerea și de a o depăși sunt sondate cu precizie, dar mai ales cu multă tandrețe și înțelegere față de ceea ce se află, adânc, în sufletul cuiva care se trezește deodată singur, lăsat în urmă, vulnerabil.
Nu eram tristă pentru vreun motiv anume, pur și simplu simțeam nevoia să vărs câte o lacrimă pentru toate lucrurile din lume.
Sakurai și Satsuki privesc lumea și oamenii din jur cu o anumită inocență, acceptând ceea ce li se întâmplă ca firesc – indiferent dacă e vorba despre gesturi de apropiere, de bunătate sau de situații mai puțin obișnuite, agățându-se de ele cu o tulburătoare nevoie de normalitate, de echilibru. Și nu întâmplător, în viața fiecăreia dintre ele apare o persoană care se confruntă cu o situație similară, ceea ce provoacă apropierea, atracția – în fapt, înțelegerea care vine din recunoașterea suferinței celuilalt. Pentru că acest altul (Yūichi, tânărul ciudat și sensibil din Kitchen, al cărui părinte va fi ucis cu violență pe neașteptate, rămânând de asemenea singur, respectiv Urara, fata pe care Satsuki o întâlnește într-o dimineață devreme pe podul unde obișnuia să se despartă de prietenul ei, exact în locul unde și-au luat rămas-bun în ultima seară dinaintea accidentului) devine un dublu imperfect, în care personajele își oglindesc singurătatea și tristețea pentru un timp. Intuind că apropierea aceasta nu va dura, că e doar atingerea unei „întâmplări” miraculoase în care doi (aproape) străini se sprijină și se acceptă așa cum sunt.
Dar nu mă simțeam singură. Probabil fusesem în așteptare. Probabil sperasem să găsesc un loc în care să pot uita, chiar și pentru o clipă, tot ce mi se întâmplase sau urma să mi se întâmple. Măcar acum nu mai sunt singură și tristețea nu poate să mai crească.
Delicatețea este trăsătura fundamentală atât a scriiturii, cât și a sufletului personajelor. În Kitchen, acțiunea e ca o apă care vălurește la suprafață, ascunzând adâncimi nebănuite, mereu pe punctul de a trage în adâncuri personajele. Ceea ce surprinde Yoshimoto e însingurarea ce pare a-i urmări ca o umbră pe toți, care se agață de sufletul lui Sakurai, a lui Yūichi, a lui Eriko. Fiecare e, în felul lui, un solitar. De aici nevoia de apropiere, căldura pe care o caută în prezența celuilalt, dorința de a trăi pentru o vreme într-un fel de timp suspendat, într-un cocon care să le ofere posibilitatea de a-și pregăti armura prin care să poată face față următoarelor lovituri ale vieții. De aici senzația de acasă pe care fiecare bucătărie prin care trece sau pe care o visează i-o oferă lui Sakurai – pentru că acolo se creează un soi de intimitate, ia naștere un sentiment de apartenență pe care în niciun alt loc nu îl poate simți. De aici propunerea lui Yūichi ca tânăra să se mute în casa lui și să stea – cât va dori – alături de el și de Eriko, stânjeneala lui, micile ciudățenii în manifestarea atașamentului, spaima de a nu fragiliza și mai mult încrederea fetei și de aici apoi propriul abandon, îndepărtarea de lume, gândul renunțării după ce Eriko va fi ucisă. De aici bunătatea dezinteresată a acesteia. În fiecare dintre ei s-a frânt la un moment dat ceva. Singurătatea îi face să posede un al șaselea simț: atenția la celălalt, la seamănul în care recunosc strigătul mut după ajutor. Fiecare are propriile lupte de dat, căci lumea pe care o prezintă Yoshimoto e o junglă în care te poți pierde cu ușurință: Eriko a făcut o operație de schimbare de sex și Yūiki a fost crescut de mic, după moartea mamei bolnave de cancer, de un tată ce a ales să devină mamă, hărțuirea se poate transforma cu ușurință în agresiune, violența și obsesiile sunt o constantă, a te muta în casa unui tânăr poate fi perceput ca un gest de asumare a unei relații oficiale, regulile – în orice domeniu – sunt stricte și concurența acerbă.
Pe oameni nu-i înving forțele sau evenimentele exterioare, ei se prăbușesc atunci când înăuntru nu mai e nimic să-i susțină.
Realitatea din Tokyo e deopotrivă fluidă, halucinantă, debusolantă și foarte palpabilă, brutală. Prin ea Sakurai se mișcă deseori ca printr-un vis, însă uneori ciocnirile sunt neașteptate și dureroase: lipsa de înțelegere și de statornicie, violența fac parte din viață la fel ca micile întâlniri cotidiene și gesturile de bunătate. Sakurai deschide ochii către această complexitate de care, într-o anumită măsură, prezența bunicii și vârsta o feriseră până atunci. Între spaima și nevoia de a găsi un loc protector (mereu asociat unei bucătării, acestei inimi din care se revarsă efluvii de liniște sau de neliniște, căci bucătăria pare a fi primul spațiu care simte pulsațiile vieții oamenilor), ea traversează o perioadă de acomodare la realitate. Nimic nu pare a o surprinde când vine vorba de cei asemenea ei (fragili, răniți, diferiți) – Yūiki, Eriko -, dar mereu e luată pe nepregătite de formele cu care se manifestă cruzimea vieții de adult și realitatea tentaculară din Tokyo. Plecarea pentru câteva zile la Izu, călătoria nocturnă spre locul în care se adăpostise Yūiki doar pentru a-i arăta acestuia că nu este singur, că renunțarea nu e o soluție și că moartea nu trebuie dorită/căutată sunt menite să surprindă și alte spații – nu neapărat mai blânde, dar în care tumultul vieții nu pare atât de copleșitor – și să îi dea un răgaz pentru a înțelege că, indiferent de cât de apăsătoare e suferința, există un viitor către care trebuie să privească.
O să tot cresc, o să mi se întâmple tot felul de lucruri, o să sufăr de nenumărate ori și tot de atâtea ori o să-mi revin. Nu mă voi da bătută. Nu-mi voi pierde încrederea.
În jurul (și împotriva) singurătății care e chiar miezul ființei lor, Sakurai și Yūichi țes fire menite să-i protejeze. Singurătății îi opun încrederea, apropierea delicată a unuia față de celălalt, cu tensiunile unei anumite stânjeneli legate de cât ceea ce au este atașament fratern și cât ceva pe punctul de a deveni iubire. Aceeași singurătate îi protejează însă de orice gest care i-ar putea răni, scoțându-i de pe teritoriul sigur al prieteniei. Sinuozitățile unor sentimente încă necristalizate, trăite în momente în care fiecare se confruntă cu incertitudinea, fiecare cunoaște pierderea, fiecare își descoperă nevoia unui adăpost sufletesc – căci cel avut până atunci s-a prăbușit – sunt recuperate prin gesturi mici, firești, prin tensiuni doar sugerate. Nimic forțat în urmărirea felului în care doi oameni se întâlnesc, stau un timp împreună, își văd fiecare de ale lor și apoi, când celălalt e și el rănit, suferind o pierdere asemănătoare, revin la el ca la o ancoră necesară. În gestul lui Yūiki e și teamă și speranță, așa cum teamă și speranță a fost în decizia lui Sakurai de a accepta să se mute alături de el și de Eriko. Nu un tânăr și o tânără se întâlnesc, ci două ființe fragile aflate la început de drum și care sunt rănite, singure și vor să-și găsească un echilibru, să se agațe de ceva. Căci e o vizibilă diferență între fragilitatea (palpabilă, dar protejată de vârstă, de experiență) a lui Eriko și cea a lui Yūiki și a lui Sakurai (care abia învață să interiorizeze loviturile primite și să răspundă cu bunătate, nu cu încrâncenare). Faptul că Sakurai preia rolul lui Eriko pentru Yūiki fără a avea legături de sânge cu el, așa cum tânărul însuși o făcuse după moartea bunicii ei vorbește despre capacitatea oglindirii în celălalt, despre singurătatea care, dincolo de cauze, caută gestul cu sens contrar și care iradiază în puterea de a fi alături de celălalt. Subtilitatea acestor raporturi e ceea ce reflectă cu multă sensibilitate Banana Yoshimoto în proza ei de debut.
Când se contopesc gândurile unei persoane care a murit cu tristețea celui lăsat în urmă, apare viziunea asta.
În Lumina lunii se observă aceeași delicatețe în recuperarea nuanțelor. Realismul crud e însă dublat de o dimensiune fantastic-miraculoasă abia schițată. Care confirmă nevoia oamenilor aflați în momente de cumpănă de a simți că există semne, falii între lumi prin care pot comunica o clipă cu trecutul, cu ceea ce au trăit pentru ca rănile să li se poată cicatriza și să se împace cu absența celui pe care l-au iubit. Cel mai mult mă temeam să dorm. De fapt, mi-era frică de șocul pe care îl aveam atunci când mă trezeam. Să mă trezesc singură, să-mi dau seama unde mă aflu și să mă simt copleșită de întunericul de nepătruns din jurul meu. Îl visam mereu pe Hitoshi. Fiindcă legătura dintre Satsuki și băiatul pe care l-a iubit patru ani încă există. Fiindcă cel mai dificil este să te lovești iar și iar de realitate. Constatând că ea are chiar forma coșmarului tău. Și că e imuabilă. Că realitatea înseamnă absență. Atât Satsuki, cât și Hiiragi, cel care și-a pierdut nu doar fratele, ci și pe Yumiko, fata de care era îndrăgostit, în accidentul de mașină, trăiesc în acel timp sufocant al pierderii. Căruia fiecare încearcă să-i facă față. Ceea ce pentru ceilalți e o formă de stranietate acceptată este pentru ei doar modul de a-și exterioriza suferința. Când vor găsi o cale de împăcare/de acceptare, aceasta îi va lega mai trainic decât tot ceea ce au avut până atunci. La fel ca în Kitchen, nu cuvintele apropie, ci simpatia (în sensul prim al termenului: a fi real lângă celălalt, a fi împreună cu el, a-i fi alături și a-l face să simtă că, și de departe, e acceptat/înțeles).
La un moment dat, fără excepție, toată lumea începe să se dezintegreze și în cele din urmă se pierde în întunericul timpului. Fiecare celulă din corpul meu știa asta, dar am continuat să merg pe drumul meu.
Ceea ce sugerează Yoshimoto în cele două texte este că fiecare are propria cale de a se împăca cu ceea ce a trăit și că suferința personală este un mod de a-l întâlni pe cel de lângă, de a alina singurătatea, de a veni în întâmpinarea vieții cu inima. Nu pentru că asta ar putea schimba trecutul, ci fiindcă ne aduce mai aproape de esența noastră: bunătatea.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
