Dragul meu partener (mai mic) de călătorie în lumea stranie a poveștii unui rege, a unor furnicuțe și a unor personaje,
Există cărți pe care mi-aș fi dorit să le descopăr în gimnaziu. Cărți care să vorbească liber despre literatură, despre acest spațiu atât de viu și de complex în care și tu, cititorule (mai) mic (deocamdată), te poți regăsi. Povești care se ascund undeva în tine și care continuă să dăinuie în memoria fiecăruia dintre noi. Personaje care se nasc din nevoia de a spune ceva, de a fi mângâiate, de a deveni purtătoare ale unor lumi interioare vaste și de a fi smulse din banalitate.
Știi, o să-ți împărtășesc ceva important: unele cărți evocă viața, o recuperează, deci ele oglindesc realitatea, dar există și cărți în care literatura se privește direct în față – iar acest joc al oglinzilor capătă nenumărate nuanțe. Atunci e momentul în care poveștile se întâlnesc și se reflectă unele în altele, scoțând la iveală imagini ce poartă nenumărate sensuri și perspective. Sunt imagini în care narațiunea vine dinspre autor pentru ca, într-un final să ajungă la tine, cititorule, gata să fie reinventată și regândită. O astfel de poveste (care a ajuns întâmplător la mine), construită pe multiple paliere, provocatoare și scrisă atât de interesant, de profund și de inedit este volumul lui Matei Vișniec Klikel și furnicuțele multicolore.
De la neliniștea primei frazei, căci orice poveste trebuie să înceapă cumva, construind apoi sincopat „povestea” lui Klikel, la intervențiile personajelor – care, ca niște furnicuțe multicolore încearcă să-și facă loc în realitatea scriitorului, să-l tragă de mânecă, să-l determine să le accepte intervențiile – până în punctul (neașteptat, nu-i așa?) care surprinde raportul scriitor – personaje – cititor sau acolo unde cartea preia cuvântul și devine narator, Matei Vișniec ne propune un adevărat tratat captivant de introducere în teoria scrisului. Fără a uita însă nicio clipă povestea și faptul că ea e menită să seducă.
Pentru a nu te ține în suspans, am să încep acest traseu al ghidării mele prin universul construit de Matei Vișniec cu lumea lui Klikel și am să-ți arăt cum ajung să se lege și să se împletească realitatea scriitorului cu realitatea ficțională a eroilor săi.
Totul se întâmplă (la început) undeva, într-o țară care a cunoscut o epocă prosperă – prin domnia luminată a suveranului Klikel I, un personaj cu o personalitate puternică și care a transformat regatul într-un loc parcă desprins din viitor. Acolo unde cetățenii simțeau libertatea cu adevărat și se bucurau de progres. Acolo unde locuitorii deveneau prieteni ai regelui. Acolo unde educația și școala guvernau harta morală a fiecărui suflet. Mă gândesc că poate acesta e locul în care poate și tu ți-ai fi dorit să trăiești, căci trecerea timpului pare a curge în favoarea tuturor. Dar asta până când un accident aduce moartea regelui, care apucă totuși să-i vorbească fiului despre niște furnicuțe multicolore. Să nu cazi în capcană! Ele nu sunt deloc simpatice, nu te invită la joacă și nici nu te-ar putea purta în lumea imaginației. Ele pun stăpânire pe oricine și-l transformă într-un vanitos, îl dirijează și fac imposibilă privirea clară asupra realității. Îi sucesc mintea și caracterul. Tatăl, Klikel I, știe despre tot acest mecanism labirintic prin care furnicuțele te scotocesc pe dinăuntru și te fac neom. Știe că ele, luând mereu o altă înfățișare, îl pot invada oricând și pe fiul său, Klikel al II-lea. Intuiește pericolul, pentru că, așa cum ai observat sigur și tu, oricine poate fi atacat de propriile furnicuțe seducătoare, drapate în dorința de a te face să te simți bine, admirat, adorat, de neînlocuit. Deși scriitorul nostru nu a intervenit în mod direct până în această etapă a poveștii, există o primă tentativă de a-și salva personajul (unul dintre personaje) – și anume pe Klikel al II-lea – prin avertismentele tatălui pe patul de moarte. Cu toate acestea, noi cititorii, vom descoperi repede că tânărul are un caracter orgolios, că e preocupat de imaginea socială și plin de sine. Descoperim că, după plimbările duminicale în care i se aduc osanale (să știi că furnicuțele nu stau degeaba!), se micșorează din ce în ce mai mult – Klikel devine deci vulnerabil, măcinat de furnicăturile de vanitate și de plăcerea puterii. Orice strigăt al său de rezistență pălește în fața regatului ademenitor pe care furnicuțele multicolore îl întind la picioarele lui.
De aici pornesc încercările repetate prin care scriitorul încearcă să-și convingă personajul să se întoarcă la sine, să îl readucă acasă, într-un act de regăsire și reconciliere. Dar cum? Extrem de subtil și arătându-ne cum arată se desfășoară de creație, linia subtilă care desparte realitatea de imaginație, viața autorului de cea a personajelor ce îl asaltează cu întrebări, cu dorințe, cu amenințări. Intrăm, așadar, pe tărâmul metaliteraturii (nu te speria, e doar un cuvânt, îl vei descoperi și tu la un moment dat în manualul de limba română). E momentul când creatorul „cheamă” în poveste alți creatori. De fapt, se trezește asaltat de acest stol de personaje și potențiale voci care să-i completeze povestea. Mai trebuie să știi că Klikel rămâne un personaj construit, întregit, decupat și remontat la nesfârșit de personajele, obiectele și chiar de cuvintele din jur – iar de prezența celor mai multe dintre acestea el nici nu este pe deplin conștient. Nu-i așa că-i interesant? Mai poate fi, în acest caz, vorba de vreo salvare pentru Klikel? Dar pentru scriitorul prins în ițele poveștii sale?
Înainte să trec la soluția propusă, am să mă îndrept puțin și spre realitate, adică spre lumea în care trăiește scriitorul, căci nici ea nu este lipsită de dileme. Nu pot să nu îți dezvălui, dragul meu partener- cititor, propoziția-cheie de la care a pornit dialogul neobișnuit și complicat dintre autor și personajele sale: Oricine are ceva de spus devine un personaj.
Fie că descoperim gândurile prim-ministrului, ale mamei scriitorului (pe ea să știi că nu prea o bagă în seamă fiul, așa cum ni se întâmplă și nouă cu propriile mame), ale poetului care își face autocritica, ale tronului Klikel, fie că e vorba de gesturile surorii celei mici a lui Klikel, Anda, mereu intervin adevărate lovituri de teatru, iar lumea scriitorului e bulversată. Descoperim că și el are personaje simpatice și unele pe care le antipatizează, că uneori refuză să asculte, părând a controla totul, dar că există și momente în care multe se petrec peste capul lui. Există chiar și un fel de proces unde e judecat pentru neprofesionalism. Apropo, ție ți-a plăcut începutul cărții? Mie, da, dar personajelor deloc și nu ezită să-l tragă de mânecă.
Trebuie să îți mărturisesc că unul dintre momentele mele preferate a fost cel în care tronul pe care se așeza Klikel al II-lea ne-a arătat tuturor că fiecare narator (obiect, cuvânt sau ființă) are o perspectivă unică, iar aceasta prinde culoare numai în măsura în care este împărtășită și problematizată. Nouă nu ne vine să credem, dar oglinzile ne fotografiază ori de câte ori ne uităm spre ele. Pereții ne înregistrează cuvintele pe care le spunem. Trotuarele ne numără pașii. Scaunele ne cântăresc corpul. Ferestrele, ori de câte ori le deschidem sau privim prin ele, știu ce ne lipsește și ne ghicesc frustrările. Ploaia și ceața ne copiază formele. Vântul ne ia temperatura. Cuvintele rostite sunt seismograful stărilor noastre sufletești.
Nu uita, indiferent câte curiozități ne trezesc sau câte „lecții” ne învață un personaj, există un sentiment sau o stare care ocupă un loc special în sufletul fiecărui cititor!
Să nu cumva să nu fii atent la scriitor și să-l scapi din priviri! Acesta e un sfat important. O să vezi cum își observă personajele, cum se simte privit de ele când scrie, cum se înfurie sau ce gândește când își dă seama că, în fapt, povestea există prin ele, depinde de ele, ele însele se supun voinței lui, însă și el li se supune un pic, se lasă sedus de ele (fii foarte atent, dragul meu, la Anda! Să vezi ce forță are fiica asta cea mică a lui Klikel I! Nu, nu pentru că ar fi vreo amazoană, ci pentru că e înzestrată cu o mare putere de convingere și se pare că e și frumoasă, și inteligentă.)
(căci numai ceea ce poate fi citit există cu adevărat)
Uneori, se întâmplă ca personajele să vină unele peste altele la întâlnirea cu scriitorul și fiecare să aibă propriile pretenții și întrebări. Crezi că e neobișnuit? Bănuiesc că și tu te-ai întrebat, la fel ca ele, de ce unele intră în poveste, iar altele nu, de ce unora li se acordă mai mult spațiu, de ce o parte sunt privilegiate, iar altele abia dacă există, ce simboluri duc cu ele și tot așa. Asta mie mi s-a părut foarte interesant și sper că acum înțelegi cam ce se întâmplă în mintea (și în viața!) unui scriitor. Trebuie să recunoști că și tu, din momentul în care ai început să pătrunzi în poveste, începi să conviețuiești cu personajele, să le ,,cari“ și în aerul dens al realității tale. Poate uneori chiar să vorbești cu ele plimbându-te prin parc sau realizând că ai descoperit cuvinte noi. Atunci e semnul clar că, oricât ai încerca să delimitezi realitatea de ficțiune, cele două lumi năvălesc peste tine. Scriitorul nostru ne arată cum e pentru el, cel care creează și, în același timp, se lasă purtat de lumea din mintea sa fără a ieși complet din realitate, aflându-se când într-o lume, când în cealaltă, mereu cu un picior (gând) aici și cu unul dincolo.
Îmi este tare greu să nu te întreb cum ți s-a părut transformarea lui Klikel. Oare când l-a salvat prin iubire, autorul a ascultat de dorința mamei, de cea care a scris al doilea final la concursul inițiat de ziarul local sau de Anda, personajul de care se îndrăgostește? O să te las să alegi tu ce răspuns îți place, sunt sigură că asta și-a dorit și scriitorul….
A, și încă ceva: eu chiar am luat în serios îndemnul să ascult nespusul din cuvinte, să conștientizez că o carte este cu adevărat importantă numai dacă devine o punte care să-l incite pe cititor să treacă și la alte cărți.
Nu uita, dragul meu cititor aflat la început de drum printre provocările cărților și ale autorilor, că mai multe vom descoperi chiar lunea aceasta. Pentru că, așa cum bine știi, și noi avem drepturile noastre de cititori. De exemplu, cel de a-l provoca pe Matei Vișniec să ne răspundă la întrebări, căci, odată publicate, cărțile nu-i mai aparțin doar autorului, ele devin și ale noastre. Nu te umfla în pene că și tu, citind, faci cartea să existe (deși e perfect adevărat!), căci adevăratul privilegiu este dialogul cu scriitorul, bucuria de a dialoga după ce i-ai citit volumul!
Cu drag,
C., 0 cititoare un pic mai mare, uneori invidioasă pe inocența ta, alteori nu, care așteaptă, ca și tine, întâlnirea cu Autorul de luni.
(*Cristiana Georgescu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.)
