La Bistrița, „am încercat să scriu paradisul” (ziua a doua)

Bogdan-Alexandru Stănescu. Revelația lecturii a fost proza. Dar după, a venit poezia și mi-a umplut toate camerele sufletului.

În fiecare an ni se demonstrează fără niciun drept de apel faptul că poezia este la ea acasă la Bistrița. Punct. Și nu mai e nevoie de niciun argument, căci lecturile care se derulează seară de seară, umplând orașul de versuri, coborând peste lume și în noi, vorbesc de la sine. Însă fiecare ediție a festivalului ne dovedește, în egală măsură, că proza se poate ține de mână cu poezia, captând în interiorul său o forță care, aici la Bistrița, devine și mai vizibilă în tandem cu poezia. Astăzi, această conștientizare a avut loc o dată în plus, căci poeții ne-au dat întâlnire nu cu un prozator, ci cu un roman. O carte ce-și are sau ar trebui să-și găsească locul nu în biblioteca noastră, ci în interiorul fiecăruia dintre noi. Așa, de la Copilăria lui Kaspar Hauser spre omul care se află în spatele ei l-a introdus Nicoleta Munteanu, moderatoarea întâlnirii, pe Bogdan Alexandru Stănescu – cel care se află la intersecția mai multor modalități de a trăi literatura, căci este un extraordinar prozator, traducător, poet, e editor și, de curând, coordonator al colecției Anansi World Fiction, un om care trăiește în și prin literatură. De poezia pe care a scris-o îi amintește, ne-a mărturisit el, o fotografie cu un struț pe care a făcut-o tot aici, la Bistrița, acum câțiva ani, când a fost printre poeții invitați la festival. Ca să îmi amintesc și eu că am fost poet. Întrebat dacă prima dragoste a cititorului Bogdan-Alexandru Stănescu a fost poezia sau proza, ne-a spus că nu poate să traseze clar contururile parcursului său literar, însă că revelația lecturii s-a făcut prin proză. Dar după, a venit poezia și mi-a umplut toate camerele sufletului. Devenea deja clar faptul că, deși întâlnirea de azi urma să penduleze constant între diverse fațete ale creației, nucleul urma să rămână romanul (sau volumul de proză scurtă? poate poemul, dacă nu ar sări editura în sus…) Copilăria lui Kaspar Hauser, un volum care ar trebui să facă parte din țesătura interioară a fiecăruia dintre noi, căci el reușește să configureze un univers al traumelor și căderilor de care te apropii cu fascinație și spaimă deopotrivă. Însă răspunsul care rămânea de descoperit era cum s-a realizat apropierea dintre scriitor și „umbra” care se află în spatele personajului său, în ce măsură Bogdan-Alexandru Stănescu l-a descoperit pe Kaspar Hauser sau acesta l-a descoperit pe el, cum a avut loc această întâlnire. Aparent, aceste chestiuni s-au aranjat de la sine, căci totul se așază firesc în pagină odată ce o proză ajunge să o genereze pe următoarea și, bineînțeles, odată ce începi să tai cu maceta pe text. Pe soundtrack-ul unei voci fără de care nu există nimic, căci dacă ea nu este vie, nici volumul nu are cum să palpite, nefiind salvat decât de forța electrizantă a vocii personajului care nu are voie să fie incertă. Iar astăzi, această forță s-a insinuat în toate formele de decantare & sedimentare a literaturii despre care am discutat, fie că era vorba de imaginea Bucureștiului de atunci și de acum, însă ale cărui flash-uri din umbră sunt cârciumile cu mese de tablă și periferiile, de fotografiile care devin un subterfugiu al tentativei (de reușită nu poate fi vorba) de a descoperi sursa răului din noi, de anormalul care se inserează în normalitate și, bineînțeles, de sălbăticia interioară & exterioară – forme care ajung să se suprapună, prezența uneia ducând la apariția celeilalte. Fiecare dintre răspunsurile lui Bogdan-Alexandru Stănescu era marcat de trepidațiile acestei forțe, care a făcut ca volumul său să ajungă pentru toți cei prezenți o lectură de dorit. Glumind, invitatul de azi a spus, că proza sa a fost vie în primul rând pentru adolescenți și alcoolici. Cele mai sincere categorii. Orice noi astfel de paradoxuri ar aduce următorul volum al autorului (volum la care lucrează din momentul în care l-a trimis pe ultimul la editură și despre care toată lumea, inclusiv Bogdan-Alexandru Stănescu, așteaptă să știe dacă e roman, proză scurtă sau chiar poem), sunt sigură că va avea același efect hipnotic/ademenitor asupra cititorilor. Și de faptul că ne vom mai întâlni cu Bogdan-Alexandru Stănescu, în oricare dintre ipostazele sale. (Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart)

[Citește AICI  recenzia volumului Copilăria lui Kaspar Hauser]

Monica Stoica. dar de ce n-ai simțit niciun bob de mistică astăzi în spiralele ADN, sevastițo?

Nicăieri altundeva nu cred că ar fi fost mai potrivit să se desfășoare întâlnirea cu unul dintre cele mai vii volume de poezie apărute în anul 2019 (așa cum afirmau atât Dan Coman, cât și Gavril Țărmure) decât aici, la Bistrița, în sinagoga ce aștepta, vibrând parcă de dorul edițiilor anterioare, recuperarea stării de grație pe care doar ea, poezia în tandem cu muzica, o fac posbilă. Având la mine fetele visează electric, încercam să urmăresc poemele în carte în timp ce erau citite. La un moment dat, am pierdut șirul, ceea ce, contrar așteptărilor, mi-a accentuat precizia senzorilor de sensibilitate. Atuul pe care îl au din plin poemele Monicăi Stoica e acela că, din tot ce am reușit să ascult și să citesc până acum, în ele e o concentrație aproape nepământeană de forță vizuală, o acumulare de imagini ce va fi amplificată garantat prin ocuparea mai largului spațiu al videopoemului.

Monica Stoica a preferat să citească din volumul pe care l-a scos anul trecut cu o intonație apăsată, dând consistență atât sensului, cât și reverberațiilor sunetului. Din nou, mi s-a confirmat că situațiile apărute de la sine putere sunt, de fapt, niște interferențe suave și dătătoare de rotunjimi. Atunci când cea care visează cel mai electric cu putință, Monica Stoica a făcut o mică pauză înainte să dea pagina și a spus: Mai e, mai e, mai e mi-am dat seama că astfel de rupturi interstițiale sunt cele care lasă urmele cele mai adânci. Așteptarea și starea de a fi poezie.

Atunci când zilele se vor derula pe repede înainte și nu-și va face de fiecare dată apariția ceva notabil, îmi voi aminti cu obstinație versul: dar de ce n-ai simțit niciun bob de mistică astăzi în spiralele ADN, sevastițo. Și în momentele devoratoare, în care coerența va fi părăsit scena cu ceva timp în urmă, voi prețui cu atât  mai mult scenariul în care specia umană nu e la manșă decât în flashurile reconfortante din vise: știi ce va rămâne după om cu O mare, pe Marele Ecran/ vor derula imagini cu un obiect biodegradabil,/ asta va rămâne după rasa noastră. (Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart)

Alex Văsieș. Și poate nici nu-mi doresc să fiu fericit.

Având proaspete în minte atât lectura, cât și hipnotizanta Instalație, nu știu asupra căreia să mă aplec pentru început. Concetățeanul lui MMH (ce cuvânt detestat acest „concetățeanul”, spune Hondrari!) mișcă ideile dintr-un teritoriu într-altul prin treceri line, sinuoase, ține mâna stângă în buzunar și o plimbă din când în când în sus, de unde migrează înapoi în ritmul versurilor care se revarsă spre noi: versuri cu bărbați – despre bărbați, versuri cu vise – despre disperări, versuri cu pierderi – despre noi. N-am simțit nicio secundă că ceea ce e rostit e doar un exercițiu de împărtășire, ci, mai mult, o fișă de examinare a micilor și marilor noastre ratări existențiale, căci, în afara acestei grile de interpretare, rămânem blocați în proximitatea beznei, atât noi, cât și bezna pe care o adăpostim (pierzând încă o șansă de a-și reface viețile). O cameră izolată fonic, doar a noastră și a gândurilor noastre pe jumătate murdare, ar salva lumea? (pereți de apă întunecată să înece zgomotele)

Versurile lui Văsieș sunt, de la primul și până la ultimul, de o sinceritate tranșantă: Și poate nici nu-mi doresc să fiu fericit. Înăuntrul lor nu se epatează, nu se face gargară, nu se dau pronosticuri, ci pulsează o luciditate bionică – greu replicabilă, greu recuperabilă, dar, evident, atrăgătoare până la sfârșit. (Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart)

Deniz Otay. suntem dizgrațios de asemănători

Deniz – alături de aura & aurele sale – nu îmi era cu totul străină, căci urmărisem vara aceasta discuția pe care a purtat-o cu Alina Purcaru la MNLR, dar, așa cum e firesc, a cunoaște pe cineva prin intermediul ecranului nu e același lucru cu a-l avea în fața ochilor. Am în minte recenzia Sandrei despre Fotocrom Paradis și nu pot decât să afirm că despre acest volum și acest om-poem se poate scrie la nesfârșit. Deniz ne poartă cu măiestrie în poemele sale din templu în templu, din cotloane aparent inaccesibile în spații des frecventate și ușor frecventabile. Drumul spre fabrică devine la ea pretext pentru examinarea erorilor din matrix, pentru dezamorsarea unei stări de fapt despre care nu se vorbește de fiecare dată tare, răspicat și lucid: real e doar ceea ce poate fi călcat în picioare și este călcat în picioare, real e doar ceea ce zbârlește pielea și mișcă ceva în noi.

suntem dizgrațios de asemănători în momentul în care lăsăm poezia să treacă pragul propriei intimități

au fost ani de splendoare și vor continua să fie atâta timp cât  abecedarul muncii nu va monopoliza niciodată viețile noastre, ci vom purta cu obstinație abecedarul frumuseții împreună cu cel al onestității.

Amprenta stilistică e una atent configurată – nimic nu rămâne nespus, niciodată sensul nu o zbughește afară – nici măcar atunci când îl despăturim și îi facem o fișă de externare din nebuloasele afective. Totul e  atât de neconvențional și de fresh, încât nu există șanse ca cel care ascultă să  nu rămână înmărmurit. Cuvintele lui Deniz Otay sfârtecă, recuperează, lasă urme, sunt contondente. (Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart)

Ioan Es. Pop. poezia seamănă cu pălinca

La întâlnirea pe care noi, elevii de liceu care își doresc să pătrundă în lumea literaturii contemporane și/ sau a scrisului, am avut-o cu Radu Vancu în această după-amiază, el ne spunea că poezia a fost întotdeauna definită, de la Platon și până în prezent, ca imagine + ceva, acest ceva variind de fiecare dată. Astăzi, Ioan Es. Pop, o prezență care surprinde mereu prin jovialitatea și spontaneitatea caracteristice, a sfidat această ecuație în momentul în care, în unul dintre versurile sale, observa că poezia seamănă cu pălinca. Și doar atât. Poate că Platon nu ar fi fost de acord cu această afirmație, însă, în spațiul familiar și care ne-a lipsit atât de mult al sinagogii în interiorul căruia fierbințeala te cuprinde treptat după ce ai reușit să te refugiezi de frigul de afară în timp ce versurile și muzica anesteziază pentru câteva ore incertitudinea contextului pandemic actual, această comparație mi se pare mai mult decât grăitoare. Căci, în prezența lui Ioan Es. Pop, ale cărui voce și creație nu pot să lipsească din sentimentul acesta pătrunzător și cald de acasă pe care îl trăiesc de fiecare dată când mă reîntorc la Bistrița, poezia este capabilă să îți facă simțurile să palpite cu mai multe beat-uri pe minut decât de obicei. Și să ne oblige să ne simțim de parcă am trecut de la vodkă la vin ca de la creștinism la hinduism sau, poate, de la ritmurile normale & adeseori monotone ale vieții la efervescența greu de definit și imposibil de înlocuit a festivalului în cadrul căruia poetul ne plimbă din dimensiunea ludică a marelui nostru bolnav care, de, fapt, e sănătos tun, la cea a cărei răceală se simte prin faptul că golul e tot mai plin/ poate e vârsta/ poate e întețirea lipsei de precizie. Aș putea vorbi oricât despre seninătatea și tonul surescitant al versurilor lui Ioan Es. Pop care m-au prins în mrejele lor încă de acum doi ani, când l-am văzut pentru prima oară la Bistrița. Dar firește asta e o altă poveste, așa cum ne spune chiar unul dintre versurile lui. (Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart)

Anastasia Fuioagă. asta e, în viață trebuie să te descurci și singur

În ultima oră, de când am început să scriu aceste rânduri care reprezintă o tentativă plină de emoții de a reda trăirile încă nedecantate pe care le am după lectura de azi, ascult obsesiv Pink Floyd (ca să fiu mai exactă, The Dark Side of the Moon). Nici nu mi-am dat seama când am căutat, mai mult în transă, albumul pe YouTube, căci acesta a fost un reflex, având în vedere că urmează să scriu despre Anastasia Fuioagă, a cărei poezie a reușit mereu să mă atingă chiar mai puternic decât recomandările ei muzicale. Și asta spune multe. Astăzi am avut privilegiul să o văd citind pe scena sinagogii din Bistrița, unde doar acum doi ani (care nu îmi amintesc cum s-au scurs) eram amândouă spectatoare, aplaudându-i vertiginos și abia stăpânindu-ne entuziasmul, pe toți poeții care și-au pus atât de puternic amprenta asupra interiorității noastre. Acum, în cea de-a doua zi a festivalului, Anastasia s-a aflat printre ei, așa cum anul trecut a fost Andrada Strugaru. Poate de aceea, Dan Coman a spus că la Iași, la Alecart, e cea mai bună școală de literatură a tinerilor din țară. Așadar, acum era timpul ca eu să o aplaud pe Anastasia. La începutul lecturii, un mic disclaimer, căci ea precizează faptul că speră să nu îi tremure foarte tare vocea de la emoții; apoi, versurile încep să ne învăluie. Când mă dezmeticesc îndeajuns, încât să încep să notez frenetic în agendă, aud că nici acum nu știu dacă piciorul îmi tremură de frig sau de frică și încerc să disting un tremur în vocea ei. Însă acest lucru nu se întâmplă, căci glasul Anastasiei e plin de o forță apăsătoare și blândă în același timp, care ricoșează în ritmuri alerte de pereții sinagogii, propagându-și ecoul pe repeat, în același timp în afara & înăuntrul nostru. Unde reușesc să deblocheze uși, unde fiecare înțepătură în inimă așteaptă în spatele unei uși mereu închise. Unde trăirile sunt contorsionate de pete de nicotină de pe degete, de tandrețe turbionară, de revoluția unde am învățat că asta e, în viață trebuie să te descurci și singur. Unde încă reverberează trepidațiile acestor versuri care te absorb imperceptibil și inevitabil, permițându-ți doar să le asculți cu răsuflarea tăiată, lăsându-le, pur și simplu, să te învăluie. Aplauze, mă dezmeticesc iar și parcă toată încăperea s-a transformat într-o cameră roșie de developat din oja scorojită de pe unghii. (Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart)

Radu Vancu. Am încercat să scriu paradisul./ Și l-am scris./ Atât cât se mai poate.

Poezie despre asumare a condiției de om, în fapt, a stării de a fi întru poezie, de a nu putea să te desprinzi de ea, de a fi devorat de ea, imagini care se plimbă, pulsând din versuri în inima fiecăruia dintre noi, în golul dintre căutarea a ceva și împlinirea acestui ceva, realități devenite palpabile de care se leagă printr-un soi de atașament mistic și, nu în ultimul rând, dragoste, și neputință, și gândul că există un meșter care nu ne mai lasă să meșteșugărim decât după chipul și asemănarea lui, întru el, deși demult nu ni se mai arată, dar cere și ne cere.

Sunt un cititor împătimit al volumelor lui Radu Vancu încă de pe timpul când mă jucam cu Lego, îl descopeream pe Sebastian printre paginile volumului, visam la cocoloașele de mămăligă și auzeam aspiratorul din Sibiu îngânând aspiratorul din dormitorul meu. Radu Vancu e o prezență ce transmite certitudine, o liniște densă în ciuda neliniștii, a sfâșierii, a imposibilei domesticiri din versurile sale. Tonul ferm, ca al unui tată ce încearcă să îi explice ceva copilului său sau ca unui meșter la sfârșitul unei după-amiezi în care a căutat forma și acum privește în ochi direct golul, se armonizează cu imaginea mea despre ce înseamnă poezie: unda de șoc care te străbate pe neașteptate și te lasă într-o altă stare. Succesiunea imaginilor, strigătelor, căutărilor din volumul Psalmi, din care a citit astăzi, au creat în mine un desen de linii contorsionate – ca într-un tablou neomodernist sau ca într-un Lego pe care trebuie să-l construiesc, dar fără instrucțiuni. Radu Vancu potrivește piesele, alternând tensiunea acestora, creând o „bază” în jurul căreia se învârte poezia ca într-un sistem solar în care viața gravitează în jurul ideii și nu invers.

Versurile lui sunt versuri trăite și făcute, versuri cărora nu poți să te sustragi. De aceea, când am aflat că va urma o întâlnire doar a noastră, a liceenilor, cu Radu Vancu, mi-am dat seama cât de norocoși suntem să fim aici, la Bistrița. Și când afli de la poetul tău preferat că poezia înseamnă imagini plus încă ceva, înțelegi că acel încă ceva e singurul care face posibilă transpunerea imaginilor din interiorul cuiva în mintea altcuiva și te reîntorci, un pic schimbat, spre tine însuți. (Horia-David Munteanu)

P.S. Cu poezia lui Radu Vancu colegii mei din clasele mai mari „s-au jucat” în perioada stării de urgență din primăvară. Rezultatul „jocului” îl puteți citi AICI.

Toni Chira. Stăm toți așezați în ordinea morții noastre/ Cred că mă aflu undeva la mijloc

Am hotărât că bistritz este pentru mine un oraș al premierelor, un spațiu al debutului, începutul a ceva. Fie că este vorba despre prima mea intrare într-o sinagogă, cea de pe General Gr. Balan, unde picturile în stil art nouveau se îmbină cu simbolurile iudaice în mod armonios, fie de faptul că am reușit să iau pulsul real al tinerilor de vârsta mea prin întâlnirea cu elevii lui Dan Coman, fie pentru că nu îl cunoscusem până acum pe Toni Chira și adevărata putere a ceea ce reprezintă pentru fiecare dintre noi orice început de drum.

Cu o emoție specifică unui adolescent care percepe lumea înconjurătoare cu un grad de acuitate inaccesibil publicului larg, Toni Chira recită cu o voce melodioasă, doar aparent dezinvoltă, de fapt, încărcată de precauție. Chiar el este torța de semnalizare a lumii literare din Dej, purtând cu sine moștenirea unor nume precum Ion Barbu sau Ion Mureșan (prezent, de asemenea, la ediția aceasta a festivalului). Liceanul nu ezită să ne fulgere cu puterea versurilor sale, dojenindu-ne ca un frate mai mare, întrerupând hiatul dintre optzeciștii dejeni și noua generație, afirmându-se ca între indestructibili, cum ar spune Radu Vancu.

Versurile lui Toni s-au menținut aproape de mine pe tot parcursul lecturii, fiind cel mai „contemporan” poet întâlnit până în prezent – împărțim aceeași vârstă. Știm că poezia adevărată nu se scrie decât cu suferință, iar Chira nu a uitat acesta aspect, referindu-se, ca temă recurentă, la spațiul românesc predecembrist (Nu există cenzură, doar politici editoriale), nu pentru a disimula niște stări oarecare, ci pentru a decanta moștenirea monstruoasă a unui timp.

Timbrul fluctuant și privirea pătrunzătoare a lui Toni ne îngheață și ne încălzește, căci, iată, tânărul acesta nu face abstracție de stările din propria-i poezie. Dacă oferă o emoție, își păstrează și pentru el, puțin, pe sub mână. De aceea, versurile lui au mers mână în mână cu gestica sa, când directă, tăioasă, când molcomă, încărcată de înțelesuri.

Toni Chira  „scoate profesorul din clasă” și ne educă atent când vine vorba de a pune în echilibru vigoarea și afectivitatea. Ieșind din sinagogă, pe întuneric și ploaie, mă gândeam dacă voi putea și eu, cândva să scriu cu toată gura. (Ioan Cruț)

 Muzica a fost, este și va fi la Bistritz

Spre deosebire de prima zi a festivalului, când recitalul muzical a avut loc în aer liber, acum, în sinagogă fiind, nu pot să nu-i remarc acustica ofertantă, fascinația provocată prin  picturile sale greu de descifrat (pentru mine), arcușul ținut în aer după cele două piese de început exact înainte de începerea aplauzelor, eleganța cu care Claudiu Hontilă o  invită pe Meda Nemeti în fața scenei, acolo de unde pulsul și recunoștința sălii sunt mai ușor de receptat. Odată cu schimbarea locului în care poezia și muzica sunt la ele acasă, s-a produs și trecerea de la sonoritățile pianinei la cele ale pianului. Azi am avut parte de un regal muzical, de momente de grație și de forță, în care Dana Păcurar, Meda Nemeti și Claudiu Hondilă ne-au făcut încă o dată să vibrăm în interiorul perfecțiunii făcute posibile de talentul și dăruirea lor extraordinare. Un gând de recunoștință se îndreaptă către cel care reușește an de an să aducă lângă poezie cele mai importante nume ale muzicii românești, directorul festivalului, Gavril Țărmure. Reverențe, Ț!  

În loc de concluzie   

Culoarea ușor dusă a cupolei, menora pictată pe peretele din stânga scenei, forfota noastră, a tuturor celor dornici să se lase purtați de curenții poeziei când propice navigării înainte, când  mai degrabă momentelor de respiro, referința pe care a făcut-o Dan Coman la un proiect al Radio Guerilla care se deschidea cu ludica întrebare: „Eminescu, tu-i auzi pe ăștia?” sunt cele mai potrivite repere pentru a schița dulcea întâlnire cu poeții și poezia de anul acesta de la Bistrița. Încă o dată s-au spart ziduri – în noi – și s-a instaurat starea de normalitate – într-un timp al așteptării de a ieși din pandemie. Chiar dacă această enclavă de frumusețe ia astăzi sfârșit, noi, cei care am trecut prin Bistritz, știm că aici emoțiile se dau cu tiroliana, cu planorul, căzând uneori, dar niciodată altfel decât în picioare. (Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!