La Bistrița, fiecare poezie are buzunarul ei. (Ziua I)

Intimitatea dintru și întru poezie, asumată ca act subiectiv, impunând o anumită însingurare timidă, în interiorul căreia orice distanță se estompează și toate barierele cad, mi-a părut dintotdeauna a defini un (unic, poate) spațiu al încrederii, pretext pentru apropierea necondiționată de realitatea deopotrivă densă și friabilă a recuperării și (re)găsirii de sine în potențialitățile de a ființa și de a percepe prin prisma unei sensibilități de dincolo de „eu”, inculcată în spiritul existenței.

Într-o lume ca aceasta a „poeziei de la bistritz” (căci, cu siguranță, de-a lungul celor 11 ediții ale Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „poezia e la Bistrița” a fost întemeiată o lume), farmecul poeziei pe care, poate, l-aș fi pus întocmai în seama acelei întâlniri singure, imediate și nemediate, devine o forță care sincronizează, așază, realiniază și face ca realitatea să fie trăită îm- și dimpreună.

La intrarea în sinagogă, freamătul discret devine o tăcere ritmată, vegheată parcă de Dan Coman și Marin Mălaicu Hondrari; chitara Adei Milea, aranjează cu o mână blândă oamenii întrepătrunși de lumina lentă a serii, iar totul fuzionează într-un corp comun.

Ț. întâmpină mulțimea în acest „acasă” care a devenit cu timpul bistritz-ul, în timp ce poezia începe, prin vocile scriitorilor, să armonizeze totul. (Andrada Strugaru)

Ar fi imposibil ca lecturile din prima zi a festivalului care celebrează literatura, și în special poezia contemporană, să înceapă fără acordarea Premiului Librarul anului, de data aceasta primit de către Andrei Pintea (Librăria Humanitas, Cluj). E un premiu care reliefează rolul esențial pe care îl au librarii în întâlnirea cititorului cu o carte, iar în cazul „dependenței” de poezia contemporană, prezența omului avizat, care să înțeleagă, să medieze și să promoveze această apropiere devine cu atât mai necesară. Momentul este urmat de decernarea Premiului pentru Literatură al orașului Bistrița poetului Ioan Es. Pop, nu înainte de laudatio făcută, într-o manieră deopotrivă riguroasă și ludică, de Alexandru Cistelecan. Mi-a rămas în minte zâmbetul lui Marin Mălaicu-Hondrari în timp ce vorbește despre impactul scriitorului premiat asupra poeziei contemporane, gândul acela onest că noi toți am învățat să scriem poezie de la Ioan Es. Pop.

 Se întâmplă – și Bistrița cu asta ne-a obișnuit (ba nu, ar trebui să spun că Bistrița de asta ne-a făcut dependenți) – să ai parte de întâlniri răscolitoare cu poezia, întâlniri marcate de sinceritate și profunzime, care rămân imprimate în amintirea ta nu doar sub forma notițelor pe care le scrii frenetic în agendă sau chiar pe marginea volumului, ci și ca o dorință de nestăvilit de a pătrunde în spațiul blând al poemelor, al tuturor poemelor.

Acestea sunt întâlnirile a căror forță pâlpâie în cele 4 zile ale festivalului Poezia e la Bistrița! (și mult după aceea), forță ce a reverberat încă de la prima lectură a acestei seri. Cred că cel dintâi lucru care m-a frapat la lectura Ioanei Vintilă a fost prezența marcată de grație, de naturalețe și de o puternică sensibilitate a poetei, care s-a dovedit a fi într-un contrast proeminent cu impresia lăsată de versurile ei. Inițial, poezia Ioanei Vintilă mi s-a părut una extrem de tăioasă, brută și brutală, impregnată de o forță voltaică ce are puterea de a dizolva tăcerea adeseori călduță în care (alegem să) ne situăm – ești o străină într-o țară de străini/ și când un bătrân îți oferă o nucă/ te întrebi ce fel de abuz mai e și ăsta. Cu toate acestea, în vertijul succesiunii rapide de versuri recitate apăsat și odată cu modulațiile vocii grave ce învăluiau fiecare cuvânt, am avut senzația că sub învelișul rigid și frust se află, de fapt, un miez constituit dintr-o acută vulnerabilitate (o boală se ghemuiește prin cotloanele corpului/ nimeni nu mai poate să îi dea un nume). Am resimțit această fragilitate sfredelitoare străbătând fiecare vers ce plutea parcă autonom prin aer, înainte să fie spulberat de următorul, din el nemairămânând nimic altceva în afară de un ecou ce răzbate încă pereții Sinagogii. Chiar și când încep ropotele de aplauze, pot să aud vocea Ioanei Vintilă – m-am târât ca un limax spre orice Dumnezeu.

 Este doar prima zi a festivalului și simt deja că mă aflu în mijlocului spațiului aparent-deloc-blând-uneori al poeziei.

Forfotă. Prezența celui care intră în „jocul” lui Dan Coman și confirmă că este un poet șarmant. Liniște, apoi o trecere bruscă de la fragilitatea caracteristică poeziei Ioanei Vintilă la versurile reci și zguduitoare ale lui Teodor Dună. Propulsate de vocea și intonația puternice ale acestuia, ele acaparează spațiul (acum sufocant) al Sinagogii, insinuându-se iremediabil printre și în spectatori – în curând lumea se va umple de oameni/…/ca și furtuna de nisip acoperind spațiile/ și spațiile dintre spații. Inhalez fiecare cuvânt ca pe ultima gură de oxigen, fiecare pare să aibă o forță de sine stătătoare cu care pătrunde și spulberă tăcerea acum transfigurată într-un refugiu în care nu mă mai pot ascunde. Mă întreb mai întâi cât timp ține noaptea cea albă în tărâmul lui Kauf. După, mă întreb dacă incertitudinea sau răspunsul la întrebare este mai zguduitor. Simt trepidațiile versurilor și durerea detașării aproape complete cu care sunt recitate și mă gândesc că nu voi mai fi niciodată în stare să obosesc din ce în ce mai bine. Acum fiecare vers se izbește de pereții multicolori ai sălii și ricoșează cu o forță amplificată, rămânând claustrat între pereții conștiinței mele în timp ce vizualizează imaginea unor blocuri uriașe de oameni/ unii mulțumiți și livizi/ alții izbindu-se cu furie de ultimul loc rămas gol… (Raisa Manolescu)

 Robert Gabriel Elekeș și Ion Mureșan: Fiecare poezie are buzunarul ei.

Seara de lectură din această primă zi de poezia e la bistrița continuă aproape ritualic cu doi poeți pe cât de diferiți în gesturi, voce și privire, pe atât de complementari în simțiri și în formele pe care poezia lor le ia în drumul etern dinspre scenă spre public și viceversa.

Robert Gabriel Elekeș, cu o dezinvoltură castă și un pas hotărât și viguros al tinereții încă curajoase și încă riscante, urcă pe scenă și citește din volumul o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine cu încrederea celui care și-a dresat cu măiestrie supușii. Această voce apăsată și-a dresat, de această dată, foarte bine cuvintele și ele curg în șiruri (nu în șiroaie) ordonate și explicite, dar cu puterea unui gheizer: undeva copii avortați se învelesc noaptea/ cu șosetele înghițite de mașini de spălat. Și îți vine să te chircești, să te faci mic sub scaunele lungi de lemn vopsit ale sinagogii, să asculți ecourile versurilor ce trec docile și conștiincioase prin fiecare, ajung la tine și te furnică și să le lași, în final, să se întoarcă mândre și la fel de sfidătoare la stăpânul lor, gata pentru o nouă călătorie.

Volumul, în complexitatea sa, este o analiză cât se poate de asumată a abundenței din vid și a nimicului care șade deghizat în unele dintre cele mai exuberante spații ale epocii tehnologiei. În acest sens, poeziile selectate de Elekeș pentru această lectură vin să confirme că suntem prinși într-o paradigmă în care erorile fatale reprezintă un bluescreen și gândurile – postări social media. Și totuși, nu cred că aș putea să trăiesc/ într-o lume/ în care aș fi mort, spune poetul germanist cu tact și calm, întorcând robotic pagina.

Cu o expresivitate total distinctă, Ion Mureșan și-a pus nelipsita pălărie pe cap, a urcat pe scenă și, asemenea unui adolescent rebel, a schimbat regulile jocului în mijlocul acestuia: Lăsați poemele de pe panou, că m-am săturat să le citesc doar pe alea. Zecile perechi de urechi din sală devin de acum și mai curioase în fața misterioaselor poezii care nu apar nici în antologia festivalului, nici proiectate, ci zboară libere prin sală, lăsându-se, mai mult sau mai puțin, prinse.

Există o familiaritate în gesturile lui Ion Mureșan care te face să te simți la lectura lui ca parte din gloata de 15 nepoți care vor să audă poveștile încă nespuse ale bunicului aventurier. Publicul e răbdător chiar și atunci când poeziile se joacă de-a v-ați ascunselea printre foile și buzunarele vestonului poetului. Fiecare poezie are buzunarul ei. (Tamara Bivol)

 Decupate din acest tablou, lecturile unor poeți pot constitui și ele, în și prin sine, experiențe de recuperare/vindecare.

Acesta a fost și cazul scriitoarei de limbă catalană, Meritxell Gene. A citit, a cântat (din voce și la chitară), a simțit  și a făcut să fie simțit de către noi, publicul încă neobișnuit cu ritmurile ei interioare, fiecare vers al său, a mulțumit (nu în încheiere, ca într-o mai mult decât probabilă încercare de seducție a noastră, ci în introducere, ca într-un gest sincer de apreciere și de prietenie) în română. Limba catalană, însoțită de tonalitatea tandră și vibrantă a vocii sale, a căpătat o sonoritate aparte în acustica sălii, poeziile (sau poemele sale de tristețe blândă și de iubire modelatoare), simple și puternice ca o răsuflare, alcătuite din versuri-stare ori din versuri-cuvânt, prelungindu-se și scurgându-se domol într-o permanentă potențare a intensităților prin cântec: Eu te așteptam stând/ ghemuită/ pe ultima treaptă a scărilor/ și când nu mai rămânea nici țipenie/ alergam să te caut/ și te-mbrățișam/ durerea,/ ceața. Am simțit categoric cum, pentru Meritxell Gene, modul de a ființa poezia este însăși emoția ființării în lume.

O altă poezie puternică a fost și cea semnată de scriitoarea israeliană Tehila Hakimi, poezie în interiorul căreia spațiul socio-cultural ori contextul politic, nu atât cel actual, cât cel profund general (politica percepută ca exercițiu de persuasiune, dezvoltat în timp) se dizolvă și se reconturează în preaplinul stărilor și al vocii care caută, vibrează, se revoltă, e când tandră, când tânguitoare. Exteriorul deteriorat și degrada(n)t se revarsă în interior, producând răbufniri lirice acute: sătulă să asculți atât de mult,/ fă-l să tacă,/ fă-i pe toți să tacă,/ fă-i pe toți să tacă acum. Astfel de accese ori de sentimente și de convingeri ce au obosit, parcă, să simuleze doar caracterul lor viu par a fi compensate și moderate însă de un stil ce oscilează între a fi revoltat ori profund echidistant, cea din urmă componentă fiind marcată de un ochi care alege să privească tristețea din jur în mod estetic: În grădina de lângă piața Carmel, văd:/ ciori mâncând din carcasa unui porumbel/ la umbra copacilor/ refugiați africani așteptând să fie angajați/ în stație/ bătrâne legate de trolerele lor de cumpărături/ lângă leagăne/ copii jucându-se/ pe iarba artificială, de cauciuc. (Viviana Gheorghian)

Merlich Saia: nu ne vom cunoaște întâlni muri niciodată

Tot ceea ce ar putea fi asociat unei „zone de confort” pare să se păstreze la distanță de poezia lui Merlich Saia. trupul meu frumos și foarte trist care îmbrățișează tot felul de alte corpuri./ și luminează și luminez camerele astea de care nimeni nu mai are nevoie./ e greu să fii un corp frumos și la îndemâna oricui are nevoie de liniștire. Claustrarea devine sentimentul unei ființe închise în tot felul de cutii, împrăștiată în tot felul de sertare și pe tot felul de rafturi, între tendința simptomatică de scindare și disociere și dependența de oameni: bucăți din mine sunt peste tot./ am învățat să nu îmi pară rău.

Iar în lumea din poemele lui Merlich Saia, în care frumusețea nu garantează că nu vei fi supraabundent în lume, fascinează întocmai felul în care, pentru prezența din substratul versurilor lui, viața continuă să se întâmple, indiferentă la orice discrepanță, la dezamăgire și obediență, avantaj, detașare și reclamă, care rămân doar un zgomot de fond dar nu-i nimic. nu se vede nimic. am învățat să mă port.

 V. Leac: Nu te speria. E dezosata.

Siguranța versurilor lui V. Leac este pretextul unei poezii care integrează cu o naturalețe aproape nefirească straniul, inițiind un proces hipnotizant de aclimatizare, impunând familiarizarea cu tot ceea ce este constant prezent și inevitabil refuzat în om: îndoiala, spaima, confuzia și disprețul confuz, fascinația și curiozitatea față de absurd, permanent confruntate cu atitudinea auto-impusă de a evita, ca o formă de asigurare, orice întrebare suplimentară: naiba să le ia hazardu tre să fii dus cu pluta îți distrage atenția/ faci accidente cine le-a pus aici mie îmi plac cred că-i un spam/ îți dai seama că n-are logică un nonsens sunt aici de pe vremea/ turiștilor/ se filmează liniște s-a terminat și ce dacă măi ce dacă/ astea-s prostii nu-nțelegi tocmai mă uitam aș iar te gândești la peștisorul ăla care avea o bască iar sub bască un bilet pe care scria/ de fapt era scris numele tău/ nu te mai gândi nu-i nimic hai!.

Într-o lirică a imediatului, a resurselor și proiecțiilor, a interferențelor și a suprapunerilor fabricate în „aici și acum”, atenția la detaliu (fie că este subordonat unei frenezii a sondării nonsensului existențial sau este un produs al minții) definește o stare permanentă și agravantă de alertă, părând, pe alocuri, menită întocmai să conducă la o epuizare necesară acceptării și conviețuirii cu nefirescul: și, pentru moment, intri în panică, pentru că știi că cineva, din spatele unei perdele te filmează; și atunci începi să-ți pipăi buzunarele după chei; și imediat ai senzația că n-o să mai găsești nimic, niciodată; în clipa asta simți o mână pe spate și în clipa următoare transpirația ți-e deja pe frunte și șoptești ceva ce nu auzi nici tu./ Nu te speria. E dezosata. (Andrada Strugaru)

 Imediatul transpus liric: Ada Milea, Anca Hanu și Bobo Burlăcianu

Muzica Adei Milea a devenit un reper al satirei muzicale românești prin prisma umorului accesibil și, cu toate acestea, subtilizat prin care artista redă realitatea imediată, cu totul imediată, a planurilor de orice natură și sobrietate care ne înconjoară, fie ele sociale ori politice, intime ori colective.

Aceasta nu este o intruziune, ci este un imn devenit al libertății, sincerității și subzistenței actuale, spațiul de intersecție fin al preaplinului și al suficienței umane, al ipocriziei, snobismului și minciunii, al imposturii politice, dar, mai ales, al celei citadin umane, al celei de toate zilele, care izbește și e vindecătoare prin imensitatea ei atotcuprinzătoare care debusolează. Ada Milea, Bobo Burlăcianu și Anca Hanu sunt „personajele” artistice ale unei lumi ironic-accesibile, de care publicul lor are nevoie și pentru care zâmbește larg, fie că e vorba de maneaua cu lanțuri și bine-cunoscutele ei metehne sau despre dragostea rurală, cuminte, devreme acasă, aproape spășită sub ochii tatei, de care se bucură astăzi fata cu totul lăudabilă, cea cu educație și rădăcini de fier. Realitatea este jucată sub auspiciul unui firesc care devine nu doar plauzibil și palpabil, pentru că din reperele acestea se naște, ci autentic, o zonă de acces pentru care ochii publicului a avut, în sinagogă, o larghețe specifică, jucăușă și neîndestulată. Similar cu ceea ce face Radu Paraschivescu în scris, apariția celor trei artiști a stârnit și a remodelat percepțiile noastre din ce în ce mai necesar ludice asupra lumii acesteia miniaturale, deocheate, cuprinzătoare și în continuare caragialești. (Ioana Tătărușanu)

 

Foto: Raisa Manolescu

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.