La bistritz, unde „valurile viselor pătrund mereu pe suprafața strictă a realității”. ZIUA a 3-a

Lucian Dan Teodorovici: Mă interesează comunicarea cu cititorul. Îmi creionez un dialog ideal, nu un cititor ideal.

Festivalul „Poezia e la Bistrița” nu s-a dezis nici anul acesta de tradiția de a invita un prozator pentru a intra într-un dialog sincer, neconvențional, dorința fiind de a anula aparenta demarcație care ar putea apărea între receptarea poeziei și a prozei. Discuția moderată de Nicoleta Munteanu s-a îndreptat în mai multe direcții, fiind urmărite probleme precum nevoia înființării unui muzeu al poeziei (ceea ce la Iași chiar se întâmplă zilele acestea!) care să aducă posibilitatea ieșirii dintr-un tipar al prezentării muzeale a acesteia, felul în care poezia se integrează în manifestările unui festival precum FILIT-ul (unde s-ar putea crede că doar proza este în prim-plan), schimbarea vocii narative în opera unui autor, statutul prozei „pentru copii”, unui festival pentru formarea unui public cititor, dar și pentru scriitori. La toate acestea Lucian Dan Teodorovici a găsit răspunsuri și ne-a vorbit cu patos și onestitate despre curiozitatea sinceră de a vedea cum evoluează „poveștile” și proiectele în care este implicat. Cât despre modul în care își construiește universul cărților, acesta a mărturisit simplu: „Scriu ca un cititor”. Totodată, nedorind să rămână într-o singură formulă, tatonează multiple posibilități de exprimare, construind un nivel de așteptare, dar și susținând un dialog permanent cu cititorul. „Mă interesează comunicarea cu cititorul. Îmi creionez un dialog ideal, nu un cititor ideal.” Am văzut, în cele din urmă, că nu lipsa de inspirație poate constitui cel mai dificil obstacol în calea scriitorului, ci lipsa de timp și apoi ne-am lăsat purtați printre gândurile ce au însoțit ultimul proiect artistic al domniei sale (în colaborare cu Felix Aftene), Mustața lui Dali și alte culori. Alături de Lucian Dan Teodorovici, Viviana Gheorghian ne-a convins că nu trebuie ratată această extraordinară călătorie în universul unui artist reprezentată de „mustața” care aduce la un loc două forme de artă: literatura și pictura. (Amalia Carciuc)

[Citește AICI cronica volumului Mustața lui Dali și alte culori]

 Lena CHILARI: istoria poate fi scrisă de nebunii ce-și strigă adevărul la curtea regală

Am crezut întotdeauna că modalitatea în care poeții își citesc operele poartă inevitabil amprenta felului în care ei afișează în mod obișnuit, în fața celorlalți, fațetele interiorității lor. Tocmai de aceea, lectura de astăzi a Lenei Chilari – ale cărei seninătate și delicatețe mă captivaseră de fiecare dată când am avut ocazia să vorbesc cu ea în aceste zile de festival – a reușit să (mă) zguduie într-o atât de mare măsură. Căci, dacă forța imaginilor pe care le construia nu a reprezentat nicidecum o surpriză (îmi sugi sânul, Ahile, iar la colțul zâmbetului tău curge venin & fiecare femeie liberă și frumoasă este prostituată), maniera tranșantă, ce părea să înghită orice crâmpei de vulnerabilitate într-o carcasă de neînduplecare în care poeta și-a citit versurile a fost cu adevărat izbitoare. Vorbind când vijelios despre lumi în care istoria poate fi scrisă de nebunii ce-și strigă adevărul la curtea regală, când cu voce tremurândă despre momente în care ne dăm seama că nu ne-am născut în țările potrivite ca să ne iubim cu adevărat, versurile Lenei Chilari au despicat deopotrivă necruțător și tandru (una dintre multele contradicții care s-au refugiat în poezia ei) liniștea & neliniștea din care se întrupau (ca să urci în grădina Edenului trebuie să fii singură). (Raisa Manolescu)

 Száva Csanád: gustul unei amintiri se destramă în pixeli în/ aromă se amestecă un medi-/cament ușor halucinogen

Száva Csanád și-a citit primele poeme în maghiară, limba în care au fost scrise și gândite versurile, limbă din care, din păcate, se traduce mult prea puțin la noi. Am remarcat o poezie în care senzorialul și emoția pur umană se întrepătrund cu spațiile tehnologice ce se compun și se destramă în pixeli, aceste fracțiuni de imagine tot mai mici și aparent bine delimitate de tabloul general în spatele cărora se ascund gândurile și fricile noastre, visele obsedante, reținerea. Fragilitatea este un element important, farfuriile, vasele, cănile de porțelan fiind gata, parcă, să se spargă, deși, firește, nu o fac, asigurând în continuare servirea mâncării, masă după masă, spălare după spălare, destrămare după destrămare: astăzi toată după-amiaza nu mi-ai înțeles jumătățile de cuvinte. Realitatea ambiguă, amintirea și copilăria, halucinația, atingerea și îndepărtarea, toate se întrepătrund, căpătând aceeași consistență și semnificație. (Viviana Gheorghian)

Száva Csanád ne-a mărturisit, urcând pe scenă, că emoțiile sale sunt stârnite (și) de faptul că a venit pentru prima oară în acest oraș și la festivalul care l-a așezat pe harta literară a României. Însă minutele în care poetul ne-a plimbat prin câteva dintre creațiile sale au fost de ajuns pentru ca Bistritz să fie scufundată în valurile viselor ce pătrund mereu pe suprafața strictă a realității, iar lumea să se descompună în crâmpeie de trăire & vulnerabilitate. Sau, poate, în pixelii din poemul cu același nume al invitatului, căci la încăperile suprasaturate de imagini la fel de halucinante ca cele pe care le-a creat el (de la proiecțiile fotogenice de profil până la mâinile care se desprind de pe umeri ca/ retina în caz de șoc) mi s-a părut că a fost redusă, pentru puțin timp, lumea. În această realitate pixelată, un urs despre care afli la RO-Alert e la fel de periculos ca monologul unui șobolan (atunci simt cu toți porii mirosul șobolanului/ în colțul de șobolan pe care-l mai am licăre tensiunea/ o coapsă în convulsii începe să joace în argintiu), iar oameni prinși în mișcări inerțiale își dau seama că stoarcem din fețele noastre neobrăzarea ca pe un script de virus. La finalul lecturii atât de percutante, derulate pe muzicalitatea inedită a limbii maghiare, lumea pare să își dobândească înapoi coerența, însă gustul unei amintiri care se destramă în pixeli încă se simte. (Raisa Manolescu)

 Monica CURE: Un lucru mic/ uneori – astăzi fiindcă/ n-am vrut să-mi pătez/ sacoșa de pânză, am purtat/ un sfert de lubeniță zemoasă/ în ambele mâini, trecând pe/ străzi fierbinți și aglomerate.

Îmi place să las poezia Monicăi Cure să îmi dezvăluie de fiecare data Țara – la care, în definitiv, poate deveni o obișnuință să nu te gândești, însă pe care ea caută să o (re)descopere. Străzile astea sunt holul care duce/ spre bucătărie. Sarmale -/ abur de la carnea tocată/ de porc învelită în frunze de varză,/ mirosul amestecat cu clor cu parfum de/ lămâie și adulți la care/ trebuia să cobor ca să-l recunosc. Liniile pe care le urmează în poemele ei sunt pașii celui ce încearcă să-și îmbrățișeze și să-și înțeleagă originile. Ceea ce frapează la Monica Cure este felul în care poeta își asumă cu o oarecare smerenie această misiune de lucruri simple – miracolul călătoriei ei este miracolul unei lubenițe zemoase purtate pe brațe pe străzile aglomerate și fierbinți – asemenea unei ofrande închinate celor mai domestici dintre zei. (Andrada Strugaru)

 Monica Cure ne-a propus, în engleză și în română, o radiografie făcută cu precizie nanometrică a realității noastre de toate zilele, a slăbiciunilor primordiale și a crăpăturilor din afară și dinăuntru care fac parte din atmosfera nu întotdeauna liniștitoare din România, din țara de departe, din țara regăsită. Este această țară un teritoriu hiperbirocratic, trecut de linia orizontului oricărei salvări? Ori poate un leagăn, un spațiul ospitalier, prietenos și familiar în care, în caz că ne e greu, ne bazăm pe faptul că varza întreține și putem apoi stinge totul cu un gât de plum brandy? Adevărul este că în godmother country te pliezi pe context și că versurile Monicăi Cure au sfâșiat un întreg perete făcut din cutiuțe încuiate. (Ioan Cruț)

Agnes KALI: Poate că nu mi-am găsit casa înăuntrul meu încă, dar asta nu mă face orfana voastră.

Nu știu dacă am mai întâlnit undeva poeme confesive atât de dense și de intime precum cele pe care Agnes Kali le-a adus la Bistrița în a treia seară de lecturi. Am crescut printre voi, m-ați ținut de mână de la 16 ani, m-ați târât, m-ați ornat./ Cu papucii mei roșii mărimea 4 m-am tot blocat în urmele voastre mărimea 8./ Problema nu e că am devenit un obiect,/ ci că nu puteți să vă purtați frumos cu obiectele voastre. Vocea ei este cea a fetei, a femeii, a poetei care, după o existență de negare, detașare și teamă, încearcă să se readapteze la sine și să reinterpreteze iubirea printre bărbații care – acoperind Soarele precum un dragon cu șapte capete – împiedică de la dragoste și regăsire.

Ați pictat un portret al meu la care să mă uit/ în loc să mă uit la mine.

Fragilitatea acestei ființe încă rătăcite contrastează cu ușurința pe care o dezvăluie atunci când tatonează diferitele forme de revoltă, de resemnare sau de desprindere. Nu vă puteți purta frumos cu obiectele. Nu știți cum sunt obiectele.// Nu sunt atât de ușor de iubit./ Nu sunt atât de sălbatice, sunt captivante într-un alt fel./ Nu atât de amuzante./ Nu atât de distruse./ Nu atât de dulci și naive./ Libere. De nestăpânit. Mai mult./ Și să nu credeți că noi, obiectele frumoase pe care le împărțiți, nu știm cine sunteți. Cred că ceea ce este cel mai răscolitor în poemele lui Agnes Kali este întocmai naturalețea cu care reușește să ducă aceste texte-mărturie de răzvrătire într-o zonă incompatibilă cu vina și furia, cu discursul feminin sau feminist combativ și anost. În schimb, poemele ei sunt răspunsul pe care sensibilitatea îl găsește la toate incompatibilitățile ce apar între exercițiile de adaptare ale sinelui la propria fragilitate și gesturile spirituale brutale ale celor din jur.  (Andrada Strugaru)

Dragoni cu șapte capete, Maroc și alți șerpi precauți sunt simboluri, cablate cu măiestrie de Agnes Kali într-un panou poetic de expresie maghiară care, din nou, nu a lăsat loc de divergențe la nivel de înțelesuri, traducerile textelor fiind realizate de Andrei Dosa. Problema nu e că am devenit un obiect,/ Ci că nu puteți să vă purtați frumos cu obiectele voastre. Agnes Kali ne poartă prin versurile sale în looping-uri cascadoricești plecând de la libera și tăioasa exprimare a suferinței (nelipsite în spatele fiecărui poem) trăită din postura de femeie, la critica socială livrată cu precizia unui lunetist veteran, ca mai apoi să ajungă la jonglarea auto-reglatoare cu imagini pătrunzătoare și microironii cu efect catalizator pentru evacuarea stărilor. Kali se remarcă și scapă din cercurile opresoare, dezlănțuie elegant disperarea feminității cu scopul de a rupe cercurile, ajungând să vadă Soarele, înrobește dragonul cu șapte capete și, gradual, dezasamblează orice detaliu ce ar putea reprezenta și cel mai mic obstacol pentru atingerea liniștii cu propriul sine.

Am fost purtat pe teritorii incognito de către Agnes Kali, am trăit poezia ei ca din dreapta sa, căci monologul nu apare să saboteze un „tu”, ca în poemele de dragoste, nici un „ei” ca în poezia cu teme sociale, ci un „voi”. Un „voi” mai apropiat personal, suficient pentru a monta tumultul intern într-un zgârie-nori cu trofee în vitrină și cu firma Soulbitch. (Ioan Cruț)

Miruna VLADA: ai fost căruciorul meu cu rotile cu două roți defecte. 

Vocea Mirunei Vlada a scos la lumină, fără vreo reținere, idei tulburătoare și, mai presus, frânturi din intimitatea relației dintre femeie și corpul său. Sunt propuse așadar spre examinare posibilitățile și rolul care îi revine femeii într-o societate marcată puternic de felul particular de a gândi al generației obișnuite să stea la cozile interminabile din timpul regimului comunist. de ce o faci? de ce n-o faci?. Sancționarea exterioară a problemei maternității, dar mai ales lipsa de control total asupra ei configurează granițele unui conflict extins cu sine și cu restul lumii. nu ai job, nu îți poți permite un copil/ai job, nu ai timp pentru un copil. Miruna Vlada surprinde elementele confruntării cu ceasul biologic, cu un timp al existenței. n-am născut niciodată. Poezia ei este un manifest al speranței celui care vrea să fie părinte și al prăbușirii celui care nu poate să fie părinte, iar printre acestea se strecoară și seninătatea celui care nu vrea să fie părinte. Mai departe, sunt examinate și fisurile și cele mai plăpânde gesturi din relația părinte-copil, fiind traversată complet zona bulversantă a devenirii rolului de părinte până la asumarea statutului. (Amalia Carciuc)

 suntem primele femei din România care facem copii atunci când ne dorim.

Miruna Vlada se oferă pe ea însăși, se prelungește prin poezia pe care o scrie, dar devine și o voce colectivă, cea care are curajul de a păși  în față și a vorbi în numele tuturor, de a-i provoca și pe ceilalți la rândul lor să o facă. Volumul din care aceasta ne-a citit, Prematur,  pare a fi încărcat de probleme sociale, iar poeziile ei devin un mijloc prin care (ne) livrează o realitate, aspecte privitoare  la ceea ce se întâmplă în prezent și, foarte important, ceea ce trebuie pronunțat, strigat, adus în lumină și, în final, schimbat.  Miruna Vlada scrie o poezie ce ține locul unui manifest, o poezie încărcată dureros de nuanțele unei degradări a percepției despre ce înseamnă a fi femeie, o poezie salvatoare care speră că este îndeajuns de puternică să schimbe ceva. Efectul este, într-adevăr, pătrunzător. Maternitate. Părăsire. Condiția de a fi părinte. Automarginalizare. Absențe. Frică. Siguranță. Demnitate. Putem spune că versurile Mirunei stau semnul sesizării fisurii, dar sunt și cele care pot preveni cele mai dezastruoase comportamente umane. Abordând teme tabu sau care își păstrează încă această caracteristică într-un mod nejustificat, poeta invită  la dialog. După versurile ei e greu să rămâi nemișcat, e greu să nu simți cum te lovesc furia, frustrarea, revolta drept în tâmplă. Poemele ei sunt un soi de încercare de recuperare a unor drepturi fundamentale, de redobândire a libertății totale a propriei ființe, de conștientizare a faptului că fiecare este responsabil de ceea ce este, iar una dintre greșeli e tendința de a închide oamenii într-o imagine și de a ne preface că avem dreptul de a le analiza existența. (Denisa Grădinaru)

Andrei Dósa: esteticul e pe reset

Întâlnirea cu poezia maghiară a continuat prin lectura lui Andrei Dósa, înaintea căreia poetul ne-a oferit un mic disclaimer, amintindu-și cum, prima oară când a fost participant la festival, a tremurat atât de tare în timp ce citea din poeziile sale, încât cei din primul rând și-au întins brațele, în caz că urma să provoace (accidental) o mișcare de crowd surfing. Acum emoția părea să reverbereze într-o mai mare măsură în rândul celor din public, căci întâlnirea cu poezia lui Dósa – în care senzorii dozează ce nu trebuie și cât nu trebuie/ esteticul e pe reset – provoacă permutări de care nu știam că interioritatea noastră are nevoie. Dar, fără doar și poate, ele sunt pe cât de necesare pe atât de zguduitoare, declanșând mici cutremure prin imaginile celor care se plimbă pe străzi în halatele lor adunând rămășițele lumii sau care își dau seama că nu e exclus să se năruie totul/ nu e exclus să prospere. (Raisa Manolescu)

 [Citește AICI cronica volumului lui Andrei Dósa.]

Diana IEPURE: Când bunicii lor nu treceau de hotarele pământurilor lor toată viața poate doar mobilizați pe timp de război

 Poezia Dianei Iepure a răsunat plină de forță în sala Palatului Culturii, aducând în fața noastră, gradual, cu o sensibilitate dublată, adesea, de o fină ironie, adevăruri despre micile și marile realități care ne compun existența de zi cu zi: cât despre mine/ mereu mi-am dorit să port pălării cu boruri mari/ dar niciodată nu am fost suficient de înaltă pentru asta. Mai mult decât atât însă, poemele sale aduc în prim-plan imaginea locurilor din care ne tragem, a oamenilor care au trăit înaintea noastră și care, în mod invariabil, și-au lăsat amprenta asupra modului în care simțim, a oamenilor care trăiesc acum și care cunosc globalizarea, a oamenilor care vin și pleacă în locuri tot mai îndepărtate spre a duce o viață mai bună, mai ușoară, lăsând în urma lor doar câinii îndurerați la poartă: în afara ochilor acelui câine care plângea la poartă ca un om/ plângea în hohote/ atunci când prietenul lui Daniel pleca/ fericit și plin de speranțe la mama lui în Italia. O cronică a vieții noastre comune în care ritmul nu este dictat doar de ceea ce simțim, ci și de circumstanțe și aspectele mărunte, de știrile de la televizor, de vorbele și istoriile construite de necunoscuții care ne înconjoară. (Viviana Gheorghian)

Ironia este pentru Diana Iepure elementul distinctiv și mijlocul prin care transmite cel mai eficient esența poeziilor ei. Singurul mod prin care se poate supraviețui unei perioade atât de grele precum comunismul este încercarea de a găsi ceva frumos, o senzație plăcută pe care să o poți corela și exact asta reușește Diana Iepure prin zâmbetele pe care le aduce atunci când citește un poem. Zâmbete care reușesc să salveze o perioadă, care transfigurează amintiri crunte în altele cu accente pozitive. Aseară urcam scările și îmi spuneam/ Doamne, dă-mi și mie un bărbat/ Dar cine să se uite la mine așa grasă?/ Doamne, la tine totul e posibil. Autoironia îi permite Dianei Iepure să submineze concepțiile de la care pleacă tematica poeziilor ei. (Robert Ghețiu)

Ion MUREȘAN: am grijă ca toți bețivii din sat să nu își lase căruțele/ pe pista de aterizare

Fascinantă la Ion Mureșan este maniera prin care o lume este reconstruită și privită dintr-o nouă perspectivă cu accente umoristice și profund neașteptate. Se conturează un univers euforic al vieții de cârciumă, o întreagă estetică prin care este filtrată substanța brută a tuturor întâlnirilor mediate de dorința de a sta la un pahar, de a ateriza forțat într-un spațiu al solidarității colective. Corespondențele cât se poate de naturale dintre cele două spații diferite (aeroportul și cârciuma) trădează o plăcere pentru detaliu prin care ele se suprapun, se confundă într-un exercițiu lipsit de artificialitate. fenomenele naturii sunt mai importante decât literatura pentru sufletul omului. Ion Mureșan se desfată în descrierile ce accentuează o senzație de imperfecțiune a lumii în care își face loc și frumusețe reflectată în, de exemplu, corpul femeii alb ca spuma laptelui pentru că tocmai acesta rolul poetului în viziunea sa, ca versurile odată produse se trezească, mai departe, poetul din fiecare cititor. (Amalia Carciuc)

 „Aeroportul” lui Ion Mureșan dezvăluie lumea de sub soare, o lume micșorată de aparatul optic uman sau, dimpotrivă, mărită de acesta. Într-un sat unde aeroportul e cârciumă și pe pistă circulă căruțe, avionul de pe cer se translatează pe barul plin de mini shoturi, decontate de primărie. Am fost cu toții demult mici și nu ne mai amintim, am zburat cu avionul de unică folosință, pentru că, în realitate, niciunul nu aterizează de două ori în același sat. Dincolo de zborul parcurs împreună cu avionul lui Ion Mureșan, suntem introduși în lirismul de sub rochia unei domnișoare, în fumul devenit pâclă, în iubirea inocentă din iarba proaspăt cosită. Dincolo de imaginile percutante și de experiența senzorială, Ion Mureșan construiește cu onestitate și sarcasm o poezie a izgonirii din artă și memorie, a distrugerii dovezii existențialului. El taie cuvinte cu pixul, le aruncă la gunoi și, în final, lasă cititorul fără cap pe o cale ferată. (Alina Sava)

***

9:30-11:00 Atelier de scriere creativă cu Alina Purcaru

Ne-am început dimineața cu vocea blândă și caldă a scriitoarei Alina Purcaru, care a susținut atelierul de scriere creativă pentru liceeni, în cea de-a treia zi a festivalului. Abordarea dumneaei ne-a introdus lin în lumea poeziei: din poziția de cititor, la cea de critic și, în final, la cea de scriitor. După ce am tras la sorți cărți de poezie (așa cum uneori și noi ne tragem la sorți gândurile pe care să le așternem pe hârtie), fiecare a citit câteva rânduri, iar vocile noastre s-au împletit într-un poem final, al tinereții. Temele creațiilor au fost diverse și ne-au demonstrat că poezia poate prinde formă din orice, iar această formă, fie ea liberă, cu rimă, lungă sau scurtă, deschide dialogul cu cititorul. Am extras câte o carte din oracol și am scris despre ea. Un exercițiu stimulant – în contextul în care cărțile de joc prezintă viața și diferite situații dintr-o perspectivă foarte largă, fapt pentru care am fost puși față în față cu teme mai puțin abordate până acum, incomode, provocatoare. Am părăsit Palatul Culturii cu senzația familiarității pe care ne-a transmis-o Alina Purcaru, atât pentru poezie, cât și pentru poet.  (Alina Sava)

Muzică

Ceea ce Răzvan Suma și Ella Bokor au făcut pe scena Palatului Culturii din Bistrița în debutul și în încheierea celei de-a treia seri de poezie din cadrul festivalului nu a fost doar o incursiune în barocul italian și francez prin compozițiile lui Boccherini și Jean-Baptiste Barrière, sau o scoatere în evidență a armoniei și romantismului de pe portativele lui Friedrich Dotzauer și David Popper, ci o demonstrație de forță și eleganță, de sobrietate și joc, de veselie și gravitate, toate deopotrivă izvorând din cele 4 corzi ale instrumentului vedetă – violoncelul.

De o grație impresionantă, pe măsura dimensiunilor și a puterii lor remarcabile, violoncelele celor doi artiști au intrat silențios în scenă, s-au sprijinit pe picioarele lor subțiri, și-au lăsat corzile atent acordate de degetele pricepute și au dezlănțuit apoi, sub unduirile arcușului, o suită hipnotizantă de sunete, înșirate pe toate cele 3 registre ale instrumentului. De la cel grav la cel înalt uneori nu reușeai să-ți reiei răsuflarea tăiată, motiv pentru care, la fel de hipnotizantă era și mișcarea atât de bine controlată, dar în același timp profund naturală, a degetelor celor doi instrumentiști pe corzi.

Un duo senzațional în jurul căruia cuvintele nu-și au rostul. Răzvan Suma și Ella Bokor nu doar că au devenit una cu instrumentele pe care cu atât de multă măiestrie le mânuiesc, ci și-au vorbit privindu-se fugitiv între note, sincronizându-și, spre final, până și respirația, care umplea toată sala la fel de armonios precum tonurile allegro ale lui David Popper. Arcușurile s-au mișcat în tandem și complementar până la ultima notă, când s-au desprins subit de pe corzi și au descris în aer linele arcuri de cerc care anunță sfârșitul.

O adevărată poezie a sunetelor, a mișcărilor și vibrațiilor. (Tamara Bivol)

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!