Un spectacol inedit, deși termenul de spectacol e ușor impropriu în acest caz. Nici cel de proiect nu e întru totul adecvat, astfel încât voi alege un altul care să îi cuprindă pe ambii și să fie mai aproape de „realitatea” pe care Oltița Cîntec și echipa ei o fac posibilă: La cabine e o propunere neobișnuită ce înseamnă o întâlnire între actori și spectator. Nu în spațiul sălii de joc, în care fiecare e închis în propria lume, căutând întâlnirea/saltul dintre realitatea cotidiană a publicului și cea ficțională, ci în spate, în vintrele a ceea ce numim generic „teatru”, acolo unde se produce transformarea omului în personaj, a persoanei în actorul ce e pe punctul de a deveni un altul în spectacolul pe care îl va juca. O pătrundere pe teritoriul fragil dintre ceea ce ești și ceea ce urmează să fii. O întâlnire în care atât actorul, cât și spectatorul sunt pe jumătate dezgoliți/goi/ei înșiși și pe jumătate pătrunși de rolul pe care trebuie să „îl joace”, de statutul pe care îl au.
O întâlnire unu la unu, în care actorul nu are nici plasa de siguranță dată de prezența colegilor, a echipei alături de care joacă, a decorului și a ceea ce a lucrat cu regizorul, dar nu e nici întru totul în afara rolului. O întâlnire în care spectatorul nu mai e o realitate colectivă, neindividualizată, ascunsă în întunericul sălii de spectacol, ci un om în carne și oase care te privește și te analizează de foarte aproape, iar ochiul lui nu e cel al colegului/partenerului de scenă pe care îl știi, nici al celor alături de care lucrezi. E un ochi cu o privire intruzivă, în fața căruia se dezvăluie ceva din realitatea/adevărul a ceea ce ești, dezvrăjind mecanismul iluziei pe care se bazează orice spectacol (orice act artistic în fapt). Doi oameni față în față, cu realitatea lor omenească și cu măștile impuse de convenția socială și profesională. Într-o întâlnire în care spectatorul inocent trage cu ochiul la ceea ce presupune o bucată din munca actorului, din pregătirea lui dinainte de spectacol, din transformarea (fizică și psihologică) pentru intrarea în rol. În acel moment intermediar, în acel „între” suspendat între două lumi.
Ideea este absolut excepțională. Pentru că acest spectator are posibilitatea de a pătrunde în patru spații diferite, în patru cabine, în fiecare aflându-se un alt actor pregătindu-și rolul (pe care chiar l-a interpretat și îl va mai interpreta), atrăgându-l într-un dialog despre acest moment anume, oferindu-i/făcându-l martor activ la o secvență din rolul pentru care se pregătește, arătându-i cum se creează transformarea omului în personaj (machiaj, costume, travesti), ce înseamnă un rol de compoziție, diferența dintre munca actorului pe scenă și cea din timpul filmării, livrându-i fragmente de intimitate. Există însă o canava, un „scenariu” cu ochiuri largi, e adevărat. Sunt ochiuri ce lasă libertatea unui dialog doar pe jumătate dirijat, în care există loc pentru momente în care poți ajunge la celălalt/îl poți întrezări dincolo de ipostaza de actor.
O astfel de apropiere mi se pare nu doar inedită, ci fascinantă. Cred că realul succes al unei astfel de întâlniri vine în momentul în care spectatorul este într-adevăr „inocent”. Nu în sensul de nefamiliarizat cu teatrul, ci acel spectator care este total fascinat de ceea ce se întâmplă pe scenă în momentul în care vine la un spectacol. Cel care făcuse până în acest moment abstracție de rolul regizorului, al scenografului, al costumierului (al echipei), cel care nu se gândise decât la personajele pe care le interpretaseră actorii, nu și la ceea ce se află în spate. În această situație, cu siguranță, ciocnirea între realitatea teatrului și realitatea iluziei teatrale ar fi mult mai puternică. În cazul în care spectatorul e însă conștient de convenție, se află într-o anumită măsură „înăuntrul” acesteia, privirea și mai ales atitudinea lui se vor încărca de un anumit scepticism legat de „adevărul” a ceea ce vede: el știe că adevărul e un adevăr livrat, că nu suntem în viață, ci la granița dintre viață și spectacol. De aceea va intra automat în postura de „actor” – își va pune o mască (sau măcar o jumătate de mască) – diferită de aceea a celui pe care îl are în față și care, paradoxal, încearcă să îl convingă de faptul că acum nu poartă mască.
În acestă întretăiere de adevăruri și măști, de realitate și convenție, de cine suntem și cine devenim în prezența altcuiva constă tensiunea și miza „spectacolului” la care devenim martori activi, participanți direcți în La cabine.
Un demers interesant și diferit de ceea ce se întâmplă în relația autor-cititor, acolo unde realitatea autorului e complet eludată, pentru că ea nu e profund semnificativă pentru lumea pe care el o propune. În cazul teatrului, lucrurile sunt ușor diferite. Căci actorul nu este autorul, ci el însuși e un intermediar între acesta (plus viziunea regizorului, propria personalitate, echipa alături de care joacă și, implicit, relațiile pe care le are în afara scenei cu aceasta) și lumea de semne, ficțiunea pe care o va „livrează pe scenă. Din această postură de om care e pe punctul de a deveni personaj începe provocarea Oltiței Cîntec și a echipei ei, o provocare în care merită să intrați.
- Actori implicați în proiect:
George Cocoș/Alex Iurașcu, Ioana Natalia Corban/ Liliana Mavriș-Vârlan, Camelia Dilbea/ Carmen Mihalache, Claudiu Gălățeanu/ Cosmim Rotariu.
Scenariu și regia: Oltița Cîntec
Amenajarea spațială: Constantin Butoi
Ambient sonor: Andrei Botnaru
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
