Romanul lui Murakami reprezintă un hipnotic experiment de gândire asupra rolului propriei minți în a decide modul în care fiecare dintre noi percepe realitatea înconjurătoare. Între „țara aspră a minunilor” și „capătul lumii”, cititorului îi este permis să își imagineze o colecție de lumi alternative, în care regulile specifice celor două extreme se contopesc, se îmbină și se despart în diverse grade, ca apele Râului ce traversează prin mijlocul Orașului.
A accepta invitația lui Murakami de a păși pragul celor două lumi construite în acest roman înseamnă simultan a respecta pactul ce le guvernează existența. Regulile lumii cotidiene familiare cititorului sunt doar parțial aplicate în aceste universuri literare inedite. Ele sunt adesea înlocuite de principii aparținând unor alte ordini mundane, care forțează imaginația la a face salturi pe tărâmuri străine și totodată fascinante. Iar câteodată, granița dintre aceste lumi și cea în care ne continuăm existența zilnică e mai permeabilă decât ar părea la o primă vedere.
În „țara aspră a minunilor”, realitatea aparent banală sugerată de evocarea familiarei metropole japoneze Tokyo este, de fapt, complexă și terifiantă. Ramificații nebănuite se extind odată cu descoperirea pasajelor ascunse spre un subteran cu laboratoare secrete și ființe monstruoase. Acest Tokyo subpământean este un spațiu imprevizibil caracterizat de secrete păzite cu mai multă sau mai puțină grijă, dominat de un întuneric sordid și mitic în care se ascund pericole mortale celor neobișnuiți să-l traverseze.
Contrastând cu acest univers tenebros, „capătul lumii” este un tărâm învăluit de calm, situat într-un cadru temporal circular din care evadarea este aparent cu neputință și ai cărui locuitori sunt fără umbre și fără amintiri. Această lume în care fiecare locuitor își acceptă soarta fără să își pună vreodată întrebări tulburătoare contrastează puternic cu agitația permanentă a „țării aspre a minunilor”. O astfel de atitudine este justificată prin absența oricărei alte destinații pentru cei aflați la „capătul lumii”, care și-au jucat deci toate cărțile înainte de a sfârși în acest spațiu fără ieșire.
Legătura între cele două spații este la început sugerată discret prin intermediul invocării prezenței unor elemente comune care par fără importanță – de pildă, agrafe de birou. Însă podul dintre cele două lumi este brusc aruncat peste prăpastia dintre ele într-un salt creativ fascinant ce reprezintă fundamentul poveștii lui Murakami.
Într-un Tokyo distorsionat de existența războaielor informaționale, naratorul „țării aspre a minunilor” are capacitatea de a codifica informații utilizând într-o primă etapă, jumătățile stângă și dreaptă ale propriului creier, iar în a doua etapă, plonjarea în subconștient. Această abilitate este dezvoltată în urma unei operații pe creier și a introducerii unui implant electric care stimulează comutarea către subconștient de fiecare dată când este nevoie de o astfel de codificare. Confruntarea cu acest scenariu ce poate fi perceput drept distopic la prima vedere ridică întrebări esențiale despre evoluția sistemelor de informație actuale, într-o lume guvernată de transferuri de date și conflicte între agenții de informații secrete. În a sa „țară aspră a minunilor”, Murakami propune o viziune care ar putea deveni curând parte a realității noastre cotidiene. Iar dacă e posibil ca viitorul conflictelor informaționale să arate astfel într-o zi nu foarte îndepărtată, cum putem fi siguri că suntem imuni atacurilor monștrilor grotești ce sălășluiesc, poate, în canalele și stațiile de metru din Tokyo?
Pe cealaltă față a monedei care este romanul lui Murakami se regăsește o altă viziune fascinantă, cea a „capătului lumii”, îmbibată de un misticism alegoric ale cărui semnificații pare că eludează mereu cititorul. Naratorul acestei lumi renunță la propria umbră pentru a intra în Orașul înconjurat de Zidul peste care doar păsările pot zbura, restul locuitorilor fiind prizonieri aici pentru vecie. Despărțirea de umbră este condiția necesară trecerii de Poarta Orașului, păzită de Portar, în interiorul perimetrului definit de Zid. Separate de entitățile umane cărora le aparținuseră, umbrele slăbesc tot mai mult pe măsură ce vremea se răcește, până ce mor, iar odată cu dispariția lor ființele umane își pierd memoria. Astfel trăiesc toți ceilalți locuitori ai Orașului – fără amintiri și fără sentimente, într-o stare de suspusă acceptare a regulilor ce guvernează existența la „capătul lumii”. În acest univers în care nu există schimbare, naratorul devine cititor de vise și totodată o creatură a întunericului atunci când Portarul îi rănește ochii într-un ritual necesar noului său rol. Pe lângă oameni fără memorie și umbre fără stăpâni, Orașul găzduiește și bestii-unicorn, recipientele amintirilor celor deposedați și singurele făpturi care au dreptul să părăsească Orașul în fiecare seară pentru a disipa aceste fragmente de sine în afara Zidului.
Pe de o parte, un om aflat la intersecția a multiple interese aparținând entităților implicate în războaie de natură informațională, datorită abilităților sale de a codifica seturi de date; pe de alta, un om incomplet, prizonier într-o lume mitologică, învăluită de mister, în care riscă fragmentarea ireversibilă a propriului sine; uniunea dintre cele două lumi creionate în tușe diametral opuse de către Murakami are loc prin contopirea celor doi naratori în cadrul aceleiași entități. Un Ianus Bifrons a cărui experiență mentală este explicată prin unicitatea sa ca ființă ce experimentează simultan multiple sisteme cognitive. O particularitate ce îl transformă într-un obiect de interes științific și îl face subiectul unui experiment menit să testeze limitele minții și conștiinței umane. Un pretext creativ de o indiscutabilă originalitate ce aduce în prin-plan întrebări fundamentale despre identitate, conștiință, etica procesului științific și adevărul din spatele lumii pe care o percepem ca fiind reală zi de zi. Un îndemn la meditația despre sine, despre realitate, despre raportul nostru cu lumea din afară, și care amintește de universul fantastic creat în povestirile lui Borges. O intrigă narativă ce se dezvoltă într-un conflict de proporții atunci când un experiment științific boicotat și scăpat de sub control distruge echilibrul fragil dintre cele două identități ale protagonistului. Un deznodământ care presupune părăsirea forțată a uneia dintre lumi și prizonieratul pentru eternitate în cadrul celeilalte.
Romanul lui Murakami reprezintă un hipnotic experiment de gândire asupra rolului propriei minți în a decide modul în care fiecare dintre noi percepe realitatea înconjurătoare. Între „țara aspră a minunilor” și „capătul lumii”, cititorului îi este permis să își imagineze o colecție de lumi alternative, în care regulile specifice celor două extreme se contopesc, se îmbină și se despart în diverse grade, ca apele Râului ce traversează prin mijlocul Orașului. Dispărând în adâncul unui vârtej ce reprezintă singura scăpare de îmbrățișarea neantului care cuprinde toți locuitorii Orașului, Râul poate fi deopotrivă interpretat drept Styx-ul ce separă lumea celor vii de a celor morți, sau ca Lethe, din apa căruia toți cei ce beau își pierd amintirile vieții anterioare. Finalul într-o anumită măsură deschis al romanului e o invitație la a continua acest experiment de gândire cu îndrăzneală și convingerea că, oriunde ar putea duce, deznodământul ce așteaptă ascuns între faldurile minții celui ce se angajează într-o asemenea călătorie e tulburător și poate chiar șocant.
Țara minunilor descrisă de Murakami în acest volum este o lume complet diferită de cea creată în nemuritoarea operă a lui Lewis Carroll. Însă accesul în țara minunilor se face într-o manieră relativ asemănătoare în ambele cazuri. Dacă pentru Alice, poarta de intrare se găsește la capătul unei vizuini de iepure, protagonistul lui Murakami este nevoit să coboare până în adâncul orașului Tokyo, unde se află la tot pasul în pericol de a fi atacat de monștri ai întunericului. Pentru a ajunge la „capătul lumii” este nevoie din nou de o coborâre, de data aceasta în adâncul propriului subconștient. Și cine ar putea spune care dintre cele două tărâmuri găzduiește, de fapt, cei mai periculoși dintre acești monștri?…
(*Iulia Ștreangă, absolventă a Colegiului Național și colaboratoare Alecart de mai bine de 10 ani, este în prezent studentă la doctorat în cadrul MIT/WHOI Joint Program, profilul Oceanografie chimică. Parte a studiilor pe care le urmează o constituie participarea în expediții științifice pe mare și excursii de teren ce pun accentul pe diverse elemente ale mediului înconjurător. Totodată, Iulia rămâne o cititoare și o călătoare pasionată, dornică să împărtășească din experiențele sale literare și explorările ei pe meleaguri străine.)
