Recviem pentru (încă) o țară: La Caracas va fi mereu noapte, de Karina Sainz Borgo

A trăi, un miracol pe care nu prea reușesc să-l înțeleg și care ne însemnează cu mușcătura vinei. A supraviețui, expresia unei părți a ororii care călătorește alături de cel care fuge.

Între elegie și cântec funerar, romanul Karinei Sainz Borgo e ca un scrâșnet de dinți, ca o palmă dată unui loc ce și-a pierdut identitatea, mutilat de un regim politic care a pustiit deopotrivă oameni și realități. E un șfichiuitor adio cu atât mai tragic, cu cât, oricât ar încerca, cel care pleacă, chiar dacă e hotărât să nu întoarcă vreodată capul, știe că va duce cu sine răni ce nu se vor vindeca niciodată. Și nu sunt doar rănile sale, ci și cele ale unei întregi națiuni transformate într-un infern colcăind de violență, de moarte, de putreziciune umană. O națiune prinsă în cătușele de fier ale unui regim în care a muri e mai simplu decât a supraviețui. Chiar și atunci când mori împușcat pe stradă, cu țeasta zdrobită pe trotuar, sufocat de gaze lacrimogene, bătut și torturat în închisori, fără medicamente în spitale sau fără mâncare în propriul apartament, chiar și atunci când trupul îți este pus în pungi de plastic și aruncat în gropi comune sau sfârtecat de bombe artizanale, carbonizat sau, pur și simplu, dat dispărut.

În țara asta, singura chestie care funcționa impecabil era mașina de ucis și de furat, ingineria jafului.

Pe străzile din Caracas se moare mult. Peste tot în Venezuela din romanul Karinei Sainz Borgo se moare mult. Și formele morții sunt nesfârșite. Există o moarte a trupului și o moarte a sufletului. A tot ceea ce mai e omenesc în tine. E moartea care transformă oamenii în animale de pradă, îi adună în haite care susțin regimul pentru un pachet de mâncare, femei și bărbați ce nu cunosc decât glasul violenței. E moartea care trece prin toți și îi împinge pe unii să facă speculă pe piața neagră cu orice lucru de strictă necesitate, răpește copii și adolescenți, le vinde sufletul și îi obligă pe alții să iasă în stradă, deși știu că vor fi arestați, să își plângă morții și dispăruții sau să renunțe la orice speranță. Pentru că nu pare a exista niciuna. A umili sau a fi umilit, a ucide sau a te lăsa terorizat, a susține sau a tăcea, tot forme de a muri, în viață fiind, sunt. Ca să supraviețuim, am ajuns să facem lucruri pe care nu ne-am fi închipuit vreodată că le vom face: să-i prăduim pe ceilalți sau să tăcem, să sărim la gâtul lor sau să ne ferim privirea.

În dimineața aceea, o dată în viață, învinsesem. Cu harponul înfipt în burtă, dar învinsesem.

Adelaida Falcón, devenită Aurora Peralta, se desparte de sine și de propria țară pentru că nu i se dă de ales. Sau pentru că a avut de ales și asta a reprezentat o adevărată minune în bolgia care ajunsese să fie Venezuela sub conducerea Comandantului și a mișcării Fiii Revoluției. Iar ea alege să se agațe de această șansă pentru a nu sfârși cu un glonț în cap, ca alte mii de compatrioți. Între femeia care a fost și cea care se privește în oglinda liftului unui imobil din Madrid în care urmează să se prezinte drept Aurora Peralta, nepoata Franciscăi Peralta, defila un șir întreg de spectre. Ale celei care a fost 38 de ani ea însăși, ale oamenilor pe care i-a cunoscut, ale celor pe care i-a lăsat în urmă, ale tuturor chipurilor pe care le-a văzut pline de răni și de sânge în ziare, ale bărbaților și ale femeilor despre care a auzit vorbindu-se. Spectre din care se compune identitatea de acum a unei națiuni. Adelaida Falcón nu privește înapoi cu mânie, cu disperare, cu jale. Nu vrea să mai privească vreodată înapoi, către noaptea care nu se mai transformă în dimineață la Caracas. Se uită doar înainte, chiar dacă nu știe ce o așteaptă, chiar dacă asta înseamnă să nu mai fie ea, copila și apoi tânăra crescută printre cărți de femeia care a plecat din Ocumare, orășelul îmbibat în aer sărat, cu fructe zemoase și prune acre, pentru că a vrut altceva de la viață decât femeile din neamul ei. Chiar dacă, pentru Adelaida Falcón, asta înseamnă să-mi pierd existența și să o cedez versiunii care trebuie să prindă viață în zilele ce urmau în vocea mea, în amintirile mele, în modul meu de a reacționa și a dori, în alura mea.

Cronica unei perioade de agonie este ceea ce realizează în romanul ei Karina Sainz Borgo. E consemnarea ororii și a violenței în formele ei paroxistice, aceeași violență de care  nicio țară din America Centrală și de Sud nu a scăpat, despre care aduc mărturie atâtea voci ale literaturii sud-americane. Pentru a nu uita că răul, abominabilul, crima au fost plaga ce a cuprins zeci de ani spații nesfârșite din întreaga lume. Că ele nu au avut un centru de iradiere, că nu s-au oprit la o regiune, la un continent, că luptele de gherilă și dictaturile militare, sărăcia cumplită, corupția și dezumanizarea au adus noaptea (și) în Caracas.

Mama și cu mine fuseserăm ultimii locuitori ai lumii care încăpuse în această casă. Acum amândouă muriseră: și mama, și lumea. Și țara.

O realitate sumbră, care te înghite treptat; o țară măcinată de represiune și politici economice dezastruoase, o măcelărie națională, în care jafurile, gropile comune, tomberoanele incendiate, cruzimea, moartea te întâmpină la tot pasul. Și două femei singure, care nu se aveau decât una pe cealaltă. Mamă și fiică, împărțind aceeași viață și același nume, Adelaida Falcón. În țara în care bărbații intrau și ieșeau din viața femeilor, urmând neștiute legi de veacuri, iar acestea își creșteau singure pruncii, cu trupurile încovoiate de trudă. În țara în care metisajul își avea originile în alcovurile conchistadorilor spanioli. Două femei cu prea puține rădăcini. Pentru a simți mai puțin dureros orice lovitură din afară. Moartea mamei înseamnă dispariția definitivă a tot ce cunoscuse Adelaida până atunci în țara în care a trăi se transformase în a pleca la vânătoare și a te întoarce viu acasă. În asta constau acțiunile noastre cele mai elementare, inclusiv cea de a ne îngropa morții. Totul înseamnă corupție, totul se poate  cumpăra cu munți de hârtii care nu mai au nicio valoare și totul se poate fura. În orașul în care a ieși pe stradă după șase seara devenise o modalitate de a te juca cu moartea. Care putea să vină de la o împușcătură, de la o răpire, de la un furt. Pe de o parte, corupție și jaf, pe de alta, spaimă. Pe de o parte, liniștea apăsătoare a zilei, căutarea continuă a ceva sau așteptarea unor vești despre cei dispăruți, pe de alta, violențele din timpul nopții. Grupări politice și gloate scăpate de sub control de către guvern, ieșite să întrețină spaima și să mențină ordinea. Singura ordine posibilă: a haosului și a terorii.

Ne-au promis. Că nimeni nu avea să mai fure, că fiecare avea să aibă casa visurilor sale, că nimic rău nu avea să se mai întâmple. Ne-au săturat de promisiuni […] În orașul acela în care nu se întâmpla nimic ne luptam pentru un loc în care să murim.

Acestei țări i se opune o alta. Amintirea ei e reconstituită din câteva episoade și din câteva chipuri din copilăria și din tinerețea Adelaidei Falcon, din viața mamei și a surorilor ei, dar și din cântecele pe care fetița le învățase în Ocumare, orășelul din statul Aragua, cântece îngânate de toți, ce păstrau realitățile altor timpuri. La fel de nedrepte, de fragile, de pline de efort și de durere. Multe dintre aceste cadre recompun o lume ce trăise pentru un timp o undă de speranță. În Venezuela anilor `50, în care chilieni, argentinieni și europeni, în special spanioli, vin și descoperă o țară scăldată în lumină, cu gust dulce de melasă și de sucuri dense ale unor fructe plesnite de prea mult soare, în care oricine își poate încropi o viață nouă. Stabilind o barieră fermă între dincolo, țara din care vine, bântuită de violența unor regimuri dictatoriale sau de spectrul sărăciei, și acest pământ primitor, cu oameni al căror sânge devenise de-a lungul veacurilor atât de amestecat și a căror limbă înmuia orice consoană, promițând parcă, odată cu victoria revoluției, un trai mai bun. Dincolo însemna trecutul. Un loc din care părea că putuseră pleca doar cu condiția de a nu-i mai rosti niciodată numele. Un cuvânt care pulsa ca ciotul unui braț amputat. Dar Venezuela aceasta dispare treptat, îngropată în promisiuni din care nu au rămas decât luptele de stradă și dorința fiecăruia de a supraviețui cu orice preț. În țara Comandantului Președinte – așa cum i se spunea liderului revoluționarilor după cea de a patra victorie electorală (președintele Hugo Chávez, niciodată numit însă), motocicliști care făceau parte din trupele de infanterie, Frații Revoluției și femei ivite de nicăieri, semianalfabete  și cu trupuri mătăhăloase, abrutizate de viața dusă anterior și gata să facă orice, cu toții purtând tricourile roșii ale regimului aflat la putere, instaurează legea junglei pe străzile din Caracas și în toată țara. Legea celui puternic în fața celui slab. Legea celui care poate viola, tortura, ucide, profana la adăpostul unui regim corupt, putred. Legea fărădelegii.

Am înțeles în acea zi din ce erau plămădite anumite despărțiri. A mea era făcută din acel pumn de rahat și viscere, din litoralul acela, din țara aceea pentru care nu puteam să vărs nici măcar o lacrimă.  

Despărțirea de o țară și drumul sinuos, dramatic, al întâmplărilor absurde și violente care au condus către ea. Un trup găsit fără suflare, lipsa oricărei posibilități de a mai recupera ceva din propria viață, un șir de evenimente deopotrivă teribile, fără sens și încărcate de vinovăție e ceea ce urmărește Karina Sainz Borgo în acest roman, într-o reconstituire cu mijloacele ficțiunii a colapsului venezuelean. Din care pulsează permanent violența și o nesfârșită dezamăgire, în care se strecoară prea puțină lumină și niciun fir de speranță. Oboseala, exasperarea Adelaidei Falcón sunt cele ale unei întregi națiuni. Plecarea ei e o fugă, e rătăcirea vânatului care știe că, dacă s-ar opri fie și pentru o clipă din drumul pe care s-a întâmplat să apuce, ar fi sfârtecat cu sânge rece. E tăierea cordonului ombilical și o mărturie despre ceea ce oamenii pot face altor oameni, despre ceea ce poate ajunge o țară când lasă noaptea să cuprindă totul.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)  

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!