A lupta greșit pentru ceva corect sau a lupta în modul corect pentru un scop fundamental greșit? (Alina Vițel)
Mii de proteste în Europa, America, Asia, mii de oameni care luptă pentru drepturile femeilor, împotriva încălzirii globale sau a abuzurilor rasiale, atât pentru libertatea individuală, cât și pentru cea colectivă, purtând salopete roșii și măști Dali. Un ONG salvează un vas cu imigranți și, de îndată ce sunt aduși la adăpost, cântă Bella Ciao. Mai presus de impulsul fiecăruia de a se răzvrăti împotriva nedreptății, mai presus de libertatea fiecăruia de a-și asuma diferit cauza pentru care luptă, se află însăși conștiința că, pentru a-ți face auzită vocea, trebuie să zdruncini mai întâi încrederea oarbă a oamenilor într-un sistem care, deși se vrea a fi unul bazat pe libertate, devine opresiv. Iar ceea ce fac personajele principale din serial este cu atât mai impresionant cu cât ele nu promit nimănui salvarea, nu își ascund greșelile, dar reușesc să trezească probleme de conștiință și speranța atât în rândul celorlalți , cât și (sau mai ales) în spectatori.
Refuzul de a te lăsa subjugat de iluzia normalității într-o societate ce își extrage seva din manipulare și revolta împotriva unui sistem care e mai interesat să-și camufleze greșelile decât să le îndrepte sunt ideile care au transformat La Casa de Papel într-un serial ce poate reprezenta punctul de plecare al unor discuții dezarmante despre ce (mai) înseamnă, pentru noi, rezistența. Așadar, îmbrăcați în roșu și pregătiți pentru una dintre cele mai inedite ore ale opționalului de cinematografie, am ajuns să vorbim despre serialul care a făcut înconjurul lumii pornind tocmai de la întrebarea ce a stat, de fapt, la baza popularității sale? Căci, dacă inițial este posibil să te complaci în ideea că ești pus față în față cu o producție cinematografică facilă, comercială, așa cum a mărturisit Cristina Voinescu că a avut impresia, nu mai ai cum să te lași purtat de acest gând odată cu parcurgerea episoadelor. Deja nu mai eram atentă exclusiv la acțiune și la ideea de jaf, pentru că mi-am dat seama că nu mai era vorba de asta. Era vorba de personaje, spune ea, preconizând discuțiile despre latura profund umană a serialului pe care urma să le avem și din care decupăm aici câteva idei:
Nu e un serial despre bani, ci despre oameni. Nu e despre un jaf, ci despre o idee. (Cristina Voinescu)
Însă în fascinanta luptă împotriva corupției sistemului, la nivel uman, cât pierzi și cât câștigi? Ce principii existențiale ți se modifică fundamental, ce vulnerabilități îți descoperi, ce greșeli îți răscumperi? Și, mai ales, mai rezistă iluzia posibilei resuscitări a existenței tale? Ce unește un grup de indivizi cu nume de orașe și cât de mult ar rezista conexiunile reale dintre ei, în afara planului? Olga Scripnic ne spunea astăzi că ceea ce îi apropie este tocmai tentația de a încălca regulile impuse (atât la nivelul societății, cât și în grupul profesorului), dublată de conștiința că niciunul nu își poate recupera rămășițele propriei vieți până nu îi ajută pe ceilalți să o facă. Maternitatea ratată a lui Nairobi, fragilitatea lui Rio, vulcanismul convulsiv al lui Berlin, mania de control a profesorului (ce poate deveni pe alocuri autodistructivă), impulsivitatea lui Tokio, dorința de a aparține unei familii a lui Denver – toate acestea sunt piesele unui puzzle ce conturează la nivel macro un sistem care are nevoie ca realitățile să îi fie răsturnate, pentru a putea să nu se mai teamă de ideea de schimbare. Binele și Răul ajung să se intersecteze amețitor, iar a încălca legea devine singurul mod real prin care poți să reinstaurezi dreptatea.
În această lume, totul este guvernat de echilibru. Este ceea ce se poate câștiga și ceea ce se poate pierde. Și, când crezi că nu ai nimic de pierdut, devii prea încrezător.
Acest joc de șah (sau de bridge, cum ar spune proful nostru) în care echilibrul se disipează treptat ajunge pentru ostatici un joc de supraviețuire și, în același timp, de supunere – pentru la banda rezistență, iar pentru sistem, un război ce îi afundă din ce în ce mai mult în propriile metehne. Cu cât înaintează pionul opoziției, încercând ulterior să se folosească de mijloace distructive, cu atât rezistența reușește să (se) folosească (de) raportul de putere, demonstrând că adevărata corupție este, de fapt, cea care se folosește de ilegalități, în ciuda faptului că îi sancționează dur pe cei care încalcă legile justiției. (Delia Ghemeș)
Regula numărul 1: Fără relații personale
Ce sensibilizează într-atât în acest serial este vitalitatea umană a personajelor, iluziile fiecăruia dintre ele că se pot întoarce la o normalitate în care ei să devină salvatorii propriilor vieți. Însă odată ce te-ai angajat să reprezinți rezistența nu-ți mai poți permite să speri că resorturile tale interioare vor rămâne intacte. Ce îl determină pe profesor să interzică atașamentele emoționale? Tocmai iluzia că poate diminua astfel daunele umane, pentru că într-un plan de asemenea complexitate vulnerabilitățile fiecăruia pot însemna greșeli fatale pentru ceilalți. Până la urmă, dragostea e singurul motiv bun pentru ca totul să se destrame. Ajungând să descopere în final că, de fapt, singura lor posibilitate reală de salvare a fost tocmai puterea de a empatiza cu umbrele întunecate ale celuilalt și, într-o și mai mare măsură, cu propriile umbre.
Dacă te naști de partea greșită, vei muri de partea greșită
Și poate cel mai bun exemplu al luptei interioare dintre dorința de a te afla de partea bună a conflictului și conștiința faptului că (doar) prin urmarea convenției de bine, materializată în lege, acest lucru devine din ce în ce mai improbabil se regăsește în personajul lui Raquel. O figură feminină complexă, a cărei forță este cel mai acut înfățișată în primele două sezoane ale serialului – așa cum punctează Daria Spatariu – întrucât, pe lângă încercările ingenioase de a contrabalansa strategiile Profesorului cu propria inteligență, ea este nevoită să se lupte de una singură cu ipocrizia corozivă a forțelor de poliție care abia acum i se dezvăluie în adevărata și grotesca ei formă. Și ce poate fi mai dureros decât necesitatea de a recunoaște că, lăsându-te călăuzit de iluzia că noțiunile de a face ceea ce este corect și a face ce este legal se suprapun, ai ajuns unul dintre răufăcătorii împotriva cărora ai luptat toată viața? Vorbind de această nouă și tăioasă realitate cu care se confruntă Raquel, Alina Vițel ne spune că dacă vrei să lupți împotriva răului, trebuie mai întâi să te întovărășești cu el, oferindu-ne o cu totul altă perspectivă asupra substraturilor deciziei inspectoarei de a se alătura rezistenței. Ea nu mai poate fi interpretată ca o hotărâre aflată exclusiv sub auspiciile idilei cu Sergio, căci trepidațiile sale reverberează la nivel macro, pecetluind ideea ce planează deasupra spectatorului (și a protagoniștilor) încă din primele episoade: diferența dintre corect și greșit se lichefiază atât de puternic încât devine aproape imposibil să mai faci diferența, lăsându-te să rătăcești la granița dintre ele întrebându-te în ce direcție să o iei. Astfel, sfidând legea nescrisă în jurul căreia și-a configurat Denver existența, și anume că a te naște de partea greșită înseamnă implicit a muri în această lume, Raquel creează contextul necesar în care atât spectatorii, cât și personajele să înțeleagă că a-ți confrunta propriile umbre și a nu rămâne claustrat în sfera confortabilă a convingerii că autoritatea este echivalentă cu moralitatea nu reprezintă doar o alegere, ci și o datorie.
La urma urmei, ce este mai uman decât lupta pentru supraviețuire?
Apropiindu-ne de finalul orei – pe care nu l-am simțit în niciun moment planând deasupra noastră, căci atunci când vorbești despre cum se poate realiza tranziția de la o bandă de hoți cu nume de orașe la un grup de prieteni care conduce mișcarea rezistenței, toate astea pe fundalul interpretării lui Goran Bregovic a cântecului Bella Ciao, timpul nu mai înseamnă mare lucru – rămăsesem, totuși, fără răspuns la o întrebare semnificativă. De ce este opinia publică de partea jefuitorilor? Pentru că dincolo de ideea atractivă a răzvrătirii împotriva status quo-ului din pură fascinație pentru ideea de a fi împotriva convenționalului și de a aduce schimbarea – aceasta fiind, așa cum puncta și Alina, adeseori percepută ca fiind echivalentă cu îmbunătățirea unui sistem, deși nu este întotdeauna cazul – se află un motiv care rezonează într-o mult mai mare măsură cu resorturile noastre interioare. Așa cum ne spune Livia Barac, membrii bandei nu luptă în mod direct împotriva sistemului și tocmai prin acest lucru oferă libertatea oamenilor de a aprinde fitilul rezistenței în propriile lupte. Căci într-o lume în care toată lumea preia puterea pentru a-și modela imaginea fie în cea a unui salvator, fie cea a unui dictator (sau chiar ambele), La Banda nu vine pentru a demola sau a înlocui vechiul sistem cu unul în care membrii ei să devină eroii, ci doar pentru a zdruncina credința oarbă a oamenilor într-un mecanism ale cărui rotițe ruginite nu le cunosc. Și tocmai această trezire bruscă din convalescența (autoindusă) în care se (și ne) află(m) este ceea ce atrage la ideea de rezistență, pentru că, fără a dicta o altă iluzie în care să crezi, oferă oportunitatea de a-ți alege frontul pe care să te lupți.
La finalul discuției am întipărită în minte imaginea a sute de măști Dali care își urlă dreptatea – fiecare cu dreptatea ei. Imagine dublată de observația Alinei că suntem zi de zi puși în față cu sisteme cărora le e frică de ele însele și de ce ar însemna pentru mecanismul lor de supraviețuire reinventarea – deoarece, în momentul în care ți-ai construit întreaga identitate din cenușa unor principii, reinventarea ar putea însemna prăbușirea [O dezbatere despre sistemul de învățământ a fost inevitabilă, dar despre asta vom reveni într-un alt articol]. Astfel, nu pot decât să mă întreb dacă nu cumva normalitatea împotriva căreia luptă cu atâta îndârjire eroii serialului La Casa de Papel nu este, de fapt, mai înfricoșătoare decât orice altceva.
P.S. În cele trei ore acordate acestui serial am mai discutat despre psihologia grupului (amintindu-ne de Gustave Le Bon), despre opțiunea scenaristului pentru un narator feminin, Tokio, a fost invocat Dostoievski cu Adolescentul sau Philip Roth cu Pata umană, dar spațiul acestui articol nu este atât de generos pentru a prezenta și aceste idei, așa că ne mulțumim să ascultăm Bella Ciao)
*Raisa Manolescu, redactor Alecart & coordonatoarea Alecart Junior, și Mălina Turtureanu, redactor Alecart, sunt eleve în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
