Mie mi-ar plăcea să fiu un superb pește neon pe care să-l cumpere un necunoscut și să-l ducă undeva departe.
Spectacolul lui Radu Afrim, jucat în premieră națională la Bistrița (31 iulie/1 august), este o excepțională demonstrație de virtuozitate făcută în pofida și arătând încă o dată că teatrul e magie și act de orfevrărie, lucrătură și artă în care dacă dai totul, până la limită, în care dacă ești purtat de o viziune și arzi pentru ea, oamenii și lumea din jurul tău se metamorfozează umplând realitatea și făcând-o să pulseze de viață. O viață decantată și țâșnind amar în datele ei fundamentale, revărsându-se ca o lavă și pârjolind totul, silindu-te să privești altfel. Să te privești răstignit prin lupa pe care o așază Afrim peste micile noastre existențe, peste rănile noastre supurânde, peste neputințe și meschinării, peste ceea ce înseamnă relațiile cu ceilalți, cu spaimele, cu vinovățiile și căderile noastre. Cu hăul din noi și cu hăul pe care îl sapă în noi cei de lângă noi și noi înșine. Pentru că la câțiva oameni distanță de tine sunt alți oameni. La câțiva oameni distanță de tine ajungi să fii tu însuți sau să nu mai fii tu. Pentru că la câțiva oameni distanță de tine, întinzi mâna și atingi doar conturul umbrelor celorlalți, lumina unei dimineți încă strecurându-se în amintire, imaginea dintr-o fotografie de familie, vertijul unei dependențe, o înstrăinare, o poveste care nu e a ta, dar în care te strecori și tu (doar atât cât durează o convorbire pe WhatsApp peste ocean) – orice numai să fie un pic mai bine, numai să poți ieși, timp de o respirație, din realitatea care se închide tot mai dens, mai teribil, mai sfâșietor în jurul tău.
Dorința mea, dorința mea e să dispar. Pur și simplu. Să dispar.
Spectacolul lui Radu Afrim nu ratează nimic: e foarte aproape de imediat și, în același timp, sondează adânc, visceral, înăuntru. E spectacolul lumii noastre: despre constrângerile propriu-zise, criză, sărăcie și plecarea la muncă în afară, despre familie, violență și dependența de alcool, despre jocurile de noroc și montagne-russe-ul dopaminei, despre pastile, droguri și disperata nevoie de a uita, despre teribila iluzie a fugii și capcana visului american (sau a oricărui alt vis despre o lume mai bună, mai stabilă, o lume în care să uiți, să te ascunzi sau în care să faci bani) – cu mizeria care se ascunde sub strălucirea sa opalină. Un spectacol despre celelalte iluzii-fetiș, legate de apartenența la un spațiu (indiferent ce fel este sau cum se numește acest spațiu), despre fondul nostru „arhetipal”, cântece populare și „superioritatea” unei frumuseți abia întrezărite, dar care e menită să valideze un ego prea umilit de constrângerile realității de zi cu zi și incapabil să se accepte așa cum este. Da, e un spectacol ce oferă imaginea unei societăți sufocate de neputință, de eșec, de sărăcie, care a schimonosit suflete și le-a aruncat, ca pe o bucată de carne putredă, pe pragul disperării. Dar e și despre ceea ce ne face vulnerabili, despre visuri spulberate și căutarea prin întunericul care s-a lăsat după ce lumea din jur și lumea noastră s-au prăbușit. Despre cumplita nevoie de apropiere, de tandrețe, de alinare, despre căutarea înfricoșată, dureroasă a afecțiunii și a stabilității, despre cum te poți prăbuși prin sau agăța de celălalt, strângându-te dureros în tine. Pentru încă un pas, pentru încă o zi, pentru încă o moarte sau un scurt răgaz. Despre distanța ce se insinuează inițial abia simțit și care treptat, sub ochii larg deschiși ai unui copil, se transformă într-un gol mocirlos prin care bâjbâi și cazi și te rostogolești julit până la sânge, alternând măști și gesturi prin care îți exprimi frustrarea, spaima, suferința colcăitoare, singurătatea. Distanța care te face prizonier. Distanța care se diminuează și se cască iar și iar, de care fugi, care te prinde mereu din urmă. Distanța fizică, dar mai ales cealaltă distanță/distanțare – înstrăinarea. Când cei de lângă tine nu îți mai pot fi aproape, prinși ei înșiși în căderile și dezamăgirile, în vinovățiile lor. Distanța imposibilității de a comunica, de a-l vedea și de a-l accepta pe celălalt. Distanța dintre părinți și copii. Distanța dintre un tată și o mamă (care nu mai sunt o familie, dar se agață de ea până când firul se rupe și îi lasă pe toți plonjând în gol), distanța dintre părinți și copii. Distanța dintre un om și alt om. Cel mai apropiat om devenit cel mai feroce dușman al tău – exceptându-te pe tine însuți. Singurul de care te poți totuși prinde. Sau de care încă te agăți, chiar dacă ești strâns încolăcit de sfoara propriei singurătăți, a propriilor traume.
Ceea ce e vizibil în spectacolul lui Radu Afrim au fost toate aceste deschideri, spațiile pulsând de potențialitate lăsate de regizor, acea libertate de mișcare (atent controlată) prin care se poate miza pe una sau pe alta dintre liniile de forță ale reprezentației. Este evident un spectacol „mobil”, care poate scoate la suprafață nuanțe diferite: de la cele realiste, de observație socială și comportamentală, la cele traumatice, ale unei interiorități contorsionate, mutilate, de la satiră și ironie (se poate râde mult la spectacolul acesta, dar nu e un râs izbăvitor, ci râsul în care răsună adevărul hâd ce încă nu s-a transformat în hohot și gorgonă) la cea mai autentică încercare de a capta și de a păstra frumusețea și încrederea în celălalt. E absolut extraordinar cum, jucându-se cu registrele, nefăcând nicio concesie adevărului lumii și mai ales adevărurilor sufletului omenesc, Afrim dovedește o uriașă înțelegere și compasiune față de toată această zbatere, față de toate risipirile, și căderile, și eșecurile, și disperările, și egoismul care se află înăuntru și în afara noastră.
Tata ar fi fost singurul care m-ar fi înțeles. Dar el e o steluță. Un căcat de steluță.
La câțiva oameni distanță de tine e un spectacol alcătuit din două povești. Fiecare e autonomă în egală măsură în care e în oglindă și o potențează – prin distanța impusă de nuanțe și de situațiile de viață – pe cealaltă. Fiecare are adevărul ei, date umane și sociale „de sine stătătoare”, dar vorbește în esență despre același lucru. Dacă ar fi să aleg doar un nucleu obsesional, m-aș opri asupra relației cu tatăl în cele două povești. În căutarea tatălui, a disecării raportului de putere-slăbiciune, a voinței lui inflexibile, constrângătoare, dătătoare de spaime și provocatoare de metastaze sufletești, a acceptării de către el și a acceptării lui în viața lor se află toate personajele. Tatăl mort, alcoolic și violent pe mormântul căruia se rostogolește fiica și în care lovește până la uitarea de sine, cu ură și încrâncenare fiul, tatăl distrugător al echilibrului și abuziv, figură dominatoare și pierdută în propriile neputințe, lovindu-l, distrugându-l pe celălalt pentru că e prea multă singurătate și frustrare în sine. Tatăl încă prezent, umbra omului care a fost (din nou un tată căzut), simțindu-se neiubit în egoismul lui natural, văzând în fiu cauza distanței dintre sine și femeia cu care s-a căsătorit, dintre sine și ceea ce ar fi putut să fie viața lui, dintre sine și lume. Cu care luptă fiul în cea de a doua poveste pentru a-l salva și a se salva. Înstrăinării lui opunându-i nevoia disperată de stabilitate – un fiu prăbușit de spulberarea iluziilor legate de mamă și de întoarcerea ei acasă. Într-un echilibru peticit și disperat de a salva ceea ce pare a nu mai putea fi salvat în el însuși și în lumea lui de copil neiubit, devenit adolescent și apoi, în final, fiu al tatălui său și tată al tatălui său. Ceea ce tatăl nu a știut și nu a putut fi pentru fiul lui.
Lumea aceasta a taților și a fiilor e lumea autorității traumatizante, a egoismului uneori sălbatic, a dezechilibrului emoțional și fizic, a slăbiciunilor manifestate prin brutalitate, a luptelor acerbe, a traumelor care nu vor putea fi niciodată complet vindecate, dar și a unei tandreți ce nu știe să se manifeste, a vinovăției, a așteptării, a nevoii de iertare, de înțelegere. A unei împăcări imposibile, dar către care se revine mereu și mereu. Pentru că în afara ei (a acestui echilibru fie și imperfect sau tardiv) nu există decât căderea tot mai jos, fuga, cruzimea, disperarea, dezorientarea. În numele tatălui și în pofida lui acționează fiecare fiu (Victor, Jimmy) și tot în numele și în pofida lui acționează fiica, Eliana. În numele/pentru și în pofida celui ce nu a putut să le fie tată. La fel, în numele și în pofida lor înșiși, acționează fii și fiice – cu toții pierduți, răniți, având încă nevoie de el. Având nevoie să înțeleagă și să fie înțeleși. Să accepte și să se împace. Pentru a putea să-și peticească sufletele și viețile ciobite de prezența sau de absența lui, de zilele în preajma sau fără iubirea lui. Tatăl, bărbatul cu tot ceea ce adună în jurul și lângă el: o tânără transformată în mamă și apoi în soție și femeie dezamăgită sau una care pleacă la muncă pentru ceea ce crede ea că e mai bine, niște copii, niște fapte de viață care scot la suprafață dezarticularea, meschinăria, violența, înfrângerea.
O să strâng atâta dragoste față de mine, încât o să mă strâng în brațe și-o să dorm.
Spectacolul lui Radu Afrim e un spectacol care spune o poveste de viață ce poartă amprenta inconfundabil afrimiană. E una dintre numeroasele povești de viață (aici o dublă poveste) pe care Radu Afrim le-a făcut vizibile, palpabile, reale. Dar e și un spectacol care vorbește despre metamorfoza literaturii în altceva. Pentru că regizorul a pornit de la textele lui Dan Coman și a construit propria lume. Mi s-a părut fascinant felul în care textul narativ a devenit canavaua pe care s-a înălțat un univers de sine stătător. Care îl ascunde într-o anumită măsură, îl trădează, îl face al lui Afrim și, în același timp, îl recuperează, îl redefinește, îl ajustează și îl duce într-o altă direcție. Nu mai e Dan Coman, e Dan Coman transfigurat de Radu Afrim, rămânând Dan Coman și oglindindu-se în altcineva. La câțiva oameni distanță de tine e, așadar, o fericită întâlnire între universul prozei scurte al lui Dan Coman și cel al obsesiilor afrimiene. Cele două povestiri de la care se pleacă sunt acolo, dar (mai ales în cazul celei dintâi) ele „s-au schimbat la față”, au fost recalibrate, în ele s-a tăiat, s-a modificat, s-a ajustat și s-au prins alte secvențe, alte fapte de viață, s-au deschis și s-au tatonat noi spații. Într-un dialog uimitor – pentru că e subtil și foarte vivace și nu se transformă niciun moment în ceva acaparator de egoist sau de nerecunoscut. A fost evident o întâlnire care spune mult despre compatibilități și distanțe (de data aceasta necesare), despre plinuri și goluri. Despre cum faci a ta o lume care inițial nu îți aparține, dar cu care rezonezi. Care captează un adevăr. Exact ca într-o fotografie. Exact ca în fotografiile tatălui, la care acesta revine spunându-i fiului povestea lor, așa cum a trăit-o și a înțeles-o el. Exact ca în poezia lui Dan Coman, unde ideea de fotografie – de spațiu-timp-fotografie – apare atât de des. Ceva ce îți oferă realitatea, care există în realitate, însă care devine al tău, căci tu ești cel care alegi unghiul, lumina, apropierea sau depărtarea, decupajul. Lumea celuilalt devenită lumea ta fără a o anula complet pe cea inițială.
Amândoi umblăm dintr-o parte în alta fără rost. Fără să așteptăm nimic, fără să sperăm nimic.
Și a mai fost ceva în acest spectacol al lui Radu Afrim de la Bistrița. A fost povestea unui spectacol care s-a născut dacă nu din nimic, atunci în pofida. Bistrița e un oraș care în acest moment nu are un teatru (nu are un teatru funcțional, ci o clădire pe punctul de a deveni teatru), iar acest spectacol s-a construit și s-a jucat într-un spațiu impropriu inițial și greu de ajustat. Un spațiu în care Radu Afrim și extraordinara echipă de actori – Marius Manole, Marius Bodochi, Natalia Călin, Flavia Giurgiu, Mirela Oprișor, Ștefan Iancu (spectacolul de la Centrul Cultural „George Coșbuc” Bistrița e realizat în parteneriat cu Teatrul Național „I. L. Caragiale” București) – au construit totul de la zero și cu alte mijloace decât cele cu care ne-au obișnuit spectacolele afrimiene. La fel de vizual, de puternic la nivel de imagine, de atent la felul în care cade lumina, la modul în care sunt construite scenele – perfect decupate și curgând perfect una în cealaltă (ambele povești presupun trei spații de desfășurare concomitente, inclusiv coborârea printre spectatori și implicarea acestora, fiecare cu propria tensiune, intrând în dialog cu celelalte două sau spunând altfel povestea, plus translările permanente dinspre prezent către trecut și înapoi în prezent ce întregesc și completează golurile), la unghiuri și la interludiile muzicale, dar diferit pentru că nu beneficiază de instrumentele pe care Radu Afrim le folosește de obicei. E un spectacol în care Afrim lucrează cu mijloace puține, pe care le rafinează în direcția dorită strălucitor. Însă asta implică un și mai mare efort din partea actorilor și a scenografilor (Sabina Veșteman, Bianca Veșteman). Pentru că acum nu mai există nicio posibilitate a ochiului de a fi furat de altceva. Pentru că acum e omul și lumea lui și controlul trebuie să fie absolut. Și a fost. Am văzut un joc excepțional. Actori uriași și actori încă la început de drum (o altă marcă Afrim), cu o tehnică fără fisură, jucând mai multe roluri, întru totul acolo, impecabili. Nicio ezitare. Extrem de fluid și de articulat, un amestec de tehnică și de dăruire.
În toamnă, La câțiva oameni distanță de tine va merge în turneu. Nu trebuie ratat. Am convingerea că la fiecare reprezentație La câțiva oameni distanță de tine va fi diferit, schimbând distanțele, unghiurile și nuanțele, dar continuând să vorbească despre oameni și lumea în care trăim. Despre ceea ce ne apropie și ne desparte, despre ceea ce ne poate distruge și ne face să căutăm în continuare. Despre ceva ce s-ar putea să nu apară niciodată, să nu fie posibil niciodată. Dar care ne dă putere.
P.S. Radu Afrim face un mare serviciu literaturii. Și nu sunt mulți regizorii care incită spectatorul să caute sau să revină la text tocmai pentru că dialogul cu acesta e atât de incitant, de provocator. Indiferent că e vorba de scriitori debutanți (Simona Goșu) sau consacrați (Dan Coman), uneori aproape uitați sau dimpotrivă, scriitori-reper, textul pulsează acolo și nu lasă niciodată indiferent spectatorul. E parte a unui întreg, o bucată din construcția spectacolului, dar e și o mărturisire despre nevoia noastră de a ni se spune, de a ni se povesti lucruri și lumi. Sunt festivaluri de literatură care nu fac acest serviciu literaturii. Afrim îl face pentru că știe că ea poate media atât de bine între un om și alți oameni, între viața cotidiană și timpul privilegiat al spectacolului.
[Citește AICI recenzia volumului Ce preferi?, de Dan Coman]
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto: Răzvan Năstase
