„Mă voi gîndi la mine
la vîrsta cînd trebuie să iubești dezechilibrat
cînd trebuie să părăsești definitiv locul
în care morala s-a obișnuit să trăiască comod
să-și tragă singură călusul la gură
ori de cîte ori îi alunecă
ori de cîte ori nu sunt atentă” (Cristina Ispas, fragment din poemul aniversare apărut în volumul rezervația, CDPL, 2011)
Cel mai dificil exercițiu din liceu a fost să mă așez pe o bancă, lângă școală, doar eu cu mine însămi. Sunt absolventă a Colegiului Național Iași (promoția 2022) și studentă la medicină. Mă numesc Alina, prietenii îmi spun „alinare” și, în timp ce scriu articolul ăsta, mă opresc deseori și mă uit la cer. Făceam asta frecvent în timpul orelor de română, încercând să mă înțeleg, să descopăr ceva, poate sursa durerii acestei lumi, poate izvorul de creație al vocilor puternice…
Sunt, din nou, în apropierea unui carusel și nu știu dacă să mă apropii. Am fost cândva în acel vârtej, mânată de adrenalină, simțind frică și satisfacție în același timp. Nu m-aș mai urca în el, dar pot, în schimb, să-i încetinesc mișcarea și să vă ofer ocazia să priviți.
Cursa a fost lungă: 8 ani mai exact. Am călătorit prin diferite timpuri și livezi, din frig în caniculă și din așteptare în nerăbdare. Gimnaziul m-a învățat să muncesc – sunt recunoscătoare Naționalului pentru faptul că mi-a insuflat dragostea pentru performanță și concurența drept exercițiu interior. Vedeam olimpiadele drept un joc și când profesorii ne întrebau cum a fost, răspunsul nostru era mereu „Ne-am simțit extraordinar!”. Am cultivat creativitatea, un mijloc de a mă apropia de știință, și lectura ca portiță către lumea din noi. Retrospectiv, acea perioadă nu poate fi pusă în cuvinte, ci simțită: https://www.youtube.com/watch?v=QkF3oxziUI4&ab_channel=LedZeppelin
(Am ales această piesă pentru că m-am iluzionat foarte mult timp că pot ajunge sus fără să fac sacrificii… Mai mult decât atât, am crezut că pot face acel drum departe de mine, când, de fapt, cheia era să urc spre propriul suflet.)
Mi-am găsit refugiul în Național. Să învăț însemna să urc un munte ale cărui culmi abia se zăreau doar că să admir priveliștea: nu pentru poze, magneți sau dovezi, ci doar că să păstrez acea frumusețe în mine. Mă poticneam în orele cărora nu le vedeam rostul, dar am păstrat ambiția de a lua urcușul la pas și de a explora pădurea. Alegerea mea pentru mate-info nu a fost întâmplătoare: încercam să-mi ordonez stările după niște algoritmi, să pot încadra tot ceea ce simt într-o ecuație. Realitatea este că tot la orele de literatură și de film mă izbeam de mine și de greutatea de a fi om întreg. Așa că priveam cerul.
Am visat că eram fluture. Acum m-am trezit și nu mai știu dacă sunt un om care a visat că e fluture sau un fluture care visează că e om. Poate sunt amândouă. Totul e acum. Întrebarea nu e cum, întrebarea e când. Nu suntem liberi în ceea ce facem, pentru că nu suntem liberi în ceea ce ne dorim. Omul poate face ce vrea, dar nu poate voi ceea ce vrea, zice Schopenhauer, dar eu am aflat deja că noi suntem cei care declanșează totul, noi suntem creatorii lumii noastre.
În clasa a 9-a, v-am spus, am ales tot Naționalul. (Nimeni din Național nu mi-a mulțumit că am ales acest liceu, li se părea firesc.) M-am întrebat mult timp dacă am fost liberă în acea decizie sau m-am lăsat dusă de val. Totuși, am ajuns în punctul în care nu mai am regrete – Naționalul m-a purtat prin rău, ca să pot vedea binele. Fiecare sacrificiu a venit cu beneficiul său, chiar dacă pare că mă trădez când spun asta. Am înțeles după absolvire că durerea e durerea mea, iar mediul în care crești fie te face să înflorești, fie să prinzi rădăcini puternice. Eu am învățat să mă ancorez în mine. Am învățat să mă ancorez în spiritul pentru dreptate, în pasiunea de a educa și de a inspira oameni și în setea pentru dialog. Da, Naționalul m-a privat de aceste lucruri, dar ele erau în mine în tot acest timp și așteptau doar să le îmbrățișez.
„cine nu e primit în casă
nu aparține nimănui.
cine nu e strigat pe numele lui
a fost uitat.
cine nu e mângâiat nu există.”
(Svetlana Cârstean, Gravitație, Editura Trei 2015)
Poți să te bucuri de un apus, știind că vine întunericul? Poți să-ți protejezi sufletul din calea celor care au uitat că au așa ceva? Poți vedea binele dintr-o instituție care te ignoră și sacrifică sistematic elevul pentru imaginea ei?
Liceul a fost o perioadă zbuciumată, condusă de lupte și căutări. Am activat în Consiliul Elevilor, am făcut voluntariat, mi-am șlefuit vocea ca să poată ieși în lume. Nedreptățile, lipsa de transparență, fuga de dialog, ignorarea opiniilor și indiferența pe care le-am văzut m-au făcut mai puternică și împotriva lor am încercat să lupt. Pentru că nemulțumirile celorlalți erau nemulțumirea mea. Am găsit puterea să mă refugiez în artă, să caut să descopăr ceea ce este bun în oameni și să admir. Asta nu înseamnă că nu blamez: încă îi judec pe cei ce nu și-au îndeplinit rolul, pe cei care au ales autoritatea în locul unei relații de respect cu elevul. Dar a fost și asta o lecție. Chiar dacă amară. Alături de altele… Am învățat, chiar pe ultima sută de metri, în Național că trebuie să taci dacă nu ești șef de promoție. Dar tăcerea aceea, de la festivitatea de absolvire, s-a transformat în replici tăioase, în revolte pline sau în versuri.
Am fost tristă când am văzut cum liceul meu și-a celebrat absolvenții într-o curte cu o scenă improvizată, sub un soare aprig, luându-și la revedere de la ei prin discursuri fade, în timp ce alte colegii creau, pentru foștii (de acum) lor elevi, un adevărat spectacol. Poate dacă am fi fost cu toții olimpici, am fi meritat și noi ceva asemănător, mi-am zis și am mai dat o pagină după o lecție învățată. Acum, nu atunci, când mi se înnodau lacrimile de revoltă în gât, știu că nu liceul, cu zidurile lui reci, nu conducerea, cu viziunea ei despre performanță/ excelență, rămân în sufletul nostru, ci unii profesori care au tăcut lângă noi și ne-au auzit/ ascultat bătăile inimii…
Nu știu dacă v-am spus povestea Naționalului sau povestea mea, povestea Naționalului din mine sau povestea mea din Național. Dar știu sigur că Naționalul este și va rămâne o parte din ceea ce sunt, pe care o port în fiecare zi când ies pe stradă și sper că va veni momentul când voi putea să te ajut și pe tine, dragul meu viitor absolvent, să vezi că… în toate a fost frumusețe.
De aceea, voi și încheia cu motto-ul romanului lui Manuel Vilas, autor pe care sper să-l cunosc și altfel anul acesta, În toate a fost frumusețe:
„Mulțumesc vieții că mi-a dat atât de mult
Mi-a dat râsul și mi-a dat plânsul
Așa deslușesc bucuria de durere,
Ele alcătuiesc cântecul meu,
Si cântecul vostru care este si cântecul meu,
Si cântecul tuturor care este propriul meu cântec.”
(Violeta Parra)
*Alina Sava a fost în liceu redactor Alecart, președinta Consiliului Județean al Elevilor, a fost implicată în organizarea Întâlnirilor Alecart la FILIT și în multe alte activități de voluntariat. În prezent, este studentă la Medicină și membră a Clubului Alecart.
Foto: ALINA SAVA
