Școala de vară organizată de Oxford Royale Academy a rămas mereu în mintea mea drept primul paragraf al celei mai frumoase povești din arhiva personală: studenția la University of Warwick.
Există locuri și experiențe care știu să ne cheme înapoi și la care avem nevoie să ne întoarcem. Mă refer la momentele care ne-au dat o direcție, un destin și un sens ori pe care le-am investit noi cu o astfel de semnificație. Mă gândesc la evenimentele-declic, punctele în care, într-un fel sau altul, viețile noastre s-au schimbat și s-au îmbogățit.
Pentru mine, un astfel de moment a fost prima plecare în Marea Britanie, în iunie 2016. Eram la finalul clasei a unsprezecea și am primit o bursă la Oxford Summer School, unde am petrecut două săptămâni atât de intense în experiențe culturale, intelectuale și afective. Impresiile mele de atunci au constituit povestea unui alt articol, publicat în Alecart cu doi ani în urmă. Știu că m-am întors în Iași plină de speranțe și de visuri: luasem hotărârea de a studia Filosofie, Politică și Economie în Marea Britanie; îmi făcusem prieteni din toate colțurile lumii, cu care încă păstrez legătura; și explorasem câteva orașe inedite din Anglia: Oxford, Bristol și Londra. De aceea, școala de vară organizată de Oxford Royale Academy a rămas mereu în mintea mea drept primul paragraf al celei mai frumoase povești din arhiva personală: studenția la University of Warwick. Am știut, încă de atunci, că îmi voi dori să mă întorc la acea familie multiculturală, la provocările discuțiilor cu miez, la călătoriile care deschid orizonturi. Astfel încât, în ianuarie anul acesta, am aplicat pentru un post de membru în staff.
Au urmat câteva săptămâni în care a fost nevoie să obțin documente de la universitate, de la bancă, de la Ambasada României din Londra. Pentru că serviciul meu implica să lucrez cu minori, a trebuit să trec printr-o procedură de verificare judiciară. O lună mai târziu, mă aflam în Oxford, unde am susținut trei interviuri, în urma cărora am primit o ofertă pentru poziția de Counsellor. În linii mari, responsabilitățile mele erau să asigur supravegherea elevilor în timpul școlii de vară, precum și calitatea experienței lor. Trebuia să organizez și să derulez activități sociale sau de dezvoltare personală, să răspund de siguranța lor pe tot parcursul programului, să îi însoțesc în excursii și să fiu pregătită să îi ajut cu orice probleme ar fi putut avea. În decursul ultimilor doi ani, compania se extinsese în alte patru orașe din UK și din State. Am ales să lucrez la campusul din Clare College, în Cambridge. La finalul lunii iunie, două săptămâni după ce susținusem ultimul examen, am plecat din Warwick spre Cambridge, pentru câteva zile de training înainte de începerea programului.
Am fost chemată în biroul directorului și mi s-a spus că unul dintre profesori renunțase în ultimul moment la postul său. Îmi consultaseră CV-ul și, ținând cont de specializarea liceului pe care îl absolvisem, de notele de la bacalaureat și de unele dintre cursurile pe care le-am urmat la facultate, au ajuns la concluzia că aș fi fost cel mai potrivit substitut.
Aici mi-am cunoscut colegii și echipa managerială. În afară de director și de directoarea adjunctă, toți erau foarte tineri – studenți sau masteranzi, cei mai mulți la universități de top din Marea Britanie. Câțiva dintre noi am fost găzduiți chiar la Clare College, ceea ce ne-a apropiat repede unii de alții. Mi-a fost foarte ușor să îmi fac prieteni printre noii colegi și am fost plăcut surprinsă de seriozitatea cu care abordau fiecare sarcină. Dinamica grupului era excelentă: am simțit, de-a lungul celor patru săptămâni în care am lucrat la Oxford Royale Academy, că sunt, în primul rând, parte dintr-o echipă. Împărțeam sarcinile și responsabilitățile în mod natural, mizând pe încredere, profesionalism și inițiativă din partea tuturor. Faptul că am putut conta unii pe alții s-a dovedit esențial, mai ales în momentul în care am realizat cât de puțin personal aveam, de fapt, raportat la numărul uriaș de elevi care au participat în prima sesiune.
Surprizele au venit chiar înainte de ziua în care trebuia să întâmpinăm copiii. Am fost chemată în biroul directorului și mi s-a spus că unul dintre profesori renunțase în ultimul moment la postul său. Îmi consultaseră CV-ul și, ținând cont de specializarea liceului pe care îl absolvisem, de notele de la bacalaureat și de unele dintre cursurile pe care le-am urmat la facultate, au ajuns la concluzia că aș fi fost cel mai potrivit substitut. Am fost rugată să acopăr orele de matematică pentru grupa de 13-15 ani, inițial pentru câteva zile. Mai apoi, mi s-a propus să predau toate orele din prima sesiune, pentru ca, în cele din urmă, să primesc un contract pentru întreaga lună. La început, am ezitat înainte de a accepta oferta, fie și pentru câteva zile. Nu mai predasem niciodată și nu știam în ce măsură aș fi avut înclinație didactică. Eram conștientă că elevii plătiseră sume exorbitante pentru a participa la școala de vară și îmi imaginam că au așteptări pe măsură, la care nu eram sigură că mă pot ridica. Mai știam că, din punct de vedere didactic, urma să fie dificil: grupele erau un mozaic intercultural, elevii fiind formați în sisteme educaționale foarte diferite între ele. Și, pe deasupra, mă gândeam la faptul că toate orele de predat, corectat, pregătit lecții se vor adăuga normei mele de counsellor. Dar apoi mi-am spus că este în același timp o provocare și o șansă, așa că am semnat contractul și am devenit, în cadrul orelor de matematică, „Miss Laura”.
Într-adevăr, a fost un demers foarte solicitant, dar care mi-a adus mai multă împlinire decât m-aș fi așteptat vreodată. Mi-a fost greu mai ales pentru că suportul de curs care îmi fusese oferit era incomplet și trebuia să investesc mult timp în fiecare zi pentru a-mi pregăti lecțiile. Am încercat să substitui lipsa unei pregătiri pedagogice cu amintirea încă recentă a celor opt ani petrecuți în Colegiul Național. M-am gândit mereu la mentorii care mi-au fost dragi, modelele mele umane, devenite acum și modelele mele didactice. Știam că îmi doresc o atmosferă degajată și stimulativă totodată, astfel încât elevii să fie încurajați să pună întrebări. În același timp, eram conștientă că este responsabilitatea mea să mă adaptez la aptitudinile și la stilul de învățare al fiecăruia. Din fericire, am lucrat în grupe mici: doisprezece elevi în prima sesiune, nouă în cea de-a doua. Spre mândria și fericirea mea, totul a venit natural: copiii au învățat matematică, iar eu, alături de ei, am învățat să fiu profesor. Intuitiv, căutam echilibrul dintre prietenie și autoritate, blândețe și fermitate, umor și seriozitate. La început, m-am așteptat ca diferența mică de vârstă dintre mine și elevii mei să reprezinte un dezavantaj, dar cred că, în cele din urmă, a funcționat ca un atu: am văzut că aceștia se simțeau confortabil la orele mele, erau curioși, simpatici și foarte isteți.
M-am atașat repede de ei și, în ultima zi, când mi-au lăsat câteva rânduri prin care mi-au mulțumit atât pentru abordarea, cât și pentru conținutul orelor de curs, pot spune sincer că am radiat de satisfacție.
Mult mai frustrantă a fost însă, cealaltă latură a jobului meu, mai ales în primele două săptămâni. Nu mi-aș fi putut imagina cât de epuizant este să gestionezi o sută șaizeci de adolescenți, mai ales când numai șase-șapte membri din personal sunt de serviciu. Mă surprindeam adeseori gândindu-mă că, în urmă cu doi ani, avusesem parte de o organizare mult mai bună. Însă atunci eram doar treizeci de participanți și toți aveam 16-18 ani. Acum, am simțit că echipa managerială a fost de multe ori copleșită: primeam instrucțiuni fragmentare, programul nu era pus la punct, iar comunicarea dintre coordonatorii noștri era destul de șubredă. A fost nevoie să improvizăm, să avem răbdare unii cu alții și să facem față unui nivel de stres mai înalt decât ar fi fost cazul. Ulterior, mi-am dat seama cât de mult ne-au apropiat aceste provocări și cât de repede am învățat să ne asumăm responsabilitatea în astfel de situații. După ce am avut o conversație onestă cu echipa managerială, ședințele au devenit mai dese, planificările mai ample și detaliile mai eficient comunicate. M-a bucurat că, în loc să dăm vina unii pe alții, cu toții am încercat să învățăm și să ne perfecționăm după prima sesiune. Și, într-adevăr, totul a decurs mult mai bine în următoarele două săptămâni, amintindu-mi de organizarea impecabilă pe care o asociam cu Oxford Royale Academy. Întrucât coordonatorii noștri erau doar cu doi-trei ani mai în vârstă, ne-a fost ușor să discutăm deschis cu ei. Niciodată nu am simțit că ar încerca să se impună ca autoritate; stăpâni sau nu pe situație, ne-au tratat întotdeauna ca de la egal la egal. În ceea ce privește directorul și directoarea adjunctă, pot spune că erau niște profesioniști, întotdeauna calmi, lucizi și dedicați. I-am văzut de nenumărate ori rămânând în birou și lucrând până la unu-două noaptea. Și, atunci când plecau, mulțumeau întotdeauna tuturor membrilor din staff pentru efortul depus în acea zi.
În general, mi-a făcut plăcere să interacționez cu participanții. Deși supravegherea constantă era obositoare, mă bucura să îi văd distrându-se și devenind prieteni. Am avut și câteva cazuri problematice (spre exemplu, câțiva băieți din Arabia Saudită care pur și simplu refuzau să asculte de orice femeie din staff), dar, în mare, copiii au colaborat cu noi și s-au obișnuit cu regulile destul de stricte din campus. Singurul meu regret este că, deși am locuit o lună în Cambridge, simt că nu l-am putut vizita așa cum aș fi vrut: de fiecare dată când mergeam să vedem un obiectiv, atenția mea se concentra asupra copiilor, pe care trebuia să îi mențin într-un grup organizat. Iar atunci când aveam în sfârșit câteva ore libere, eram prea obosită pentru turism. Din cauza lipsei de personal, în cele patru săptămâni, am reușit să am un singur weekend liber, în care am preferat să plec din Cambridge. A locui și a lucra în același loc este cu siguranță comod, dar poate fi prea acaparator uneori.
După o tură de noapte care s-a terminat odată cu răsăritul, urmată, patru ore mai târziu, de o nouă tură până la Aeroportul Heathrow, unde am condus ultimii participanți, m-am simțit ușurată că sarcinile mele se terminaseră. Dar, imediat după ce mi-am luat la revedere de la colegi și coordonatori, am știut că m-aș întoarce anul următor și că aș lua-o bucuroasă de la capăt. Am prins drag de zilele haotice, de muzica pe care o puneam în birou, de conversațiile de la prânz, de ieșirile noastre la finalul turelor de seară, de zâmbetele elevilor din ora de matematică. Am prins drag de cât de intense au fost cele patru săptămâni, de cât a trebuit să alerg prin Cambridge în căldura năucitoare, de surprizele care ne dădeau peste cap tot programul și îmi provocau un val brusc de adrenalină.
Oxford Royale Academy este, așa cum a fost și acum doi ani, despre sentimentul de împlinire pe care îl ai noaptea târziu, după o zi epuizantă, înainte de a te prăbuși în pat și de a cădea într-un somn adânc.
Articol preluat din ALECART 21.
*Laura Ştreangă, colaboratoare Alecart, este absolventă a Colegiului Național Iași, fiind șefă a promoției 2017. În prezent, studiază Filosofie, Politică și Economie la Universitatea Warwick, în Marea Britanie. În liceu, a fost olimpică la limba și literatură română și a obținut Premiul I la Olimpiada Internațională de Lectură.
