S-a făcut recent un an de când sunt un om fără apendice. A durut, dar a meritat. Pentru început, câteva combinaţii perfecte pentru a porni criza. Se ia un om obosit de zece zile prin delegaţie în 3 locaţii, i se serveşte o tochitură, de preferat produsă de himself- autentică tochitura, piept de porc degresat tăiat paralelipipezi 2/3 cm, uns cu ulei de măsline extravirgin, cum ar spune Jamie, făcut la ceaun cu foi de dafin sare, piper şi o bere. Care se toarnă înăuntrul ceaunului şi nu al artistului culinar(pentru el se recomandă un vin aspru, abia aşezat), dar nu continui cu detaliile, unii dintre voi citiţi revista în timpul programului. Se stropeşte tochitura cu vinul de care vorbeam, abundent, după care se bat nuci(copacii) şi se mănâncă nuci(fructele) multe. Sintetizând, oboseală, mâncare grea, activitate fizica, nuci verzi.
În noapte, înţeapă puţin. Te trezeşti, bei un cognac, un digestiv, deh. A doua zi, doare mai tare, nu mergi la doctor, ai de pregătit şedinţa. Vii acasă, nu mănânci, doare prea tare. Nu te duci la doctor că e seara de Champions League. Te trezeşti, intri în şedinţă, eşti verde pal, nu tocmai binevoitor, mergi acasă, te odihneşti, iei un calmant, parcă e mai bine. Noaptea e grea. Nu te duci la doctor, cine te ia in seamă noaptea?
Dimineaţa, ora 9. Doare ca naiba. Urci în maşină, mergi la doctor. La Urgenţe, decent. Câteva informaţii, imediat analizele, aşteptaţi pe hol. Vin rezultatele , nu e apendicită, valorile sunt normale, câteva leucocite în plus, e de la durere. Rămâneţi totuşi să vă vadă chirurgul, e în operaţie acum. Între timp, doare groaznic. Întrebi când vine doctorul, asistenta(parcă era din Anatomia lui Grey) miloasă, îţi face un calmant. Nu cred ca a pus algocalmin, a executat-o însă atât de dureroasa, că am uitat apendicele un sfert de oră. Vine doctorul, apasă de două ori, apendicită, operaţie, veniţi să vă internaţi. Urc în maşină, plec acasă, îmi fac bagajele, mă internez. Era ora 12.
Pe secţie, renovare. Întreb asistenta când voi intra în operaţie, zice să termine domnul doctor programările. În două ore, probabil. Salon întunecat, trec orele, mai vine o urgenţă, îl ia înaintea mea(nevasta-sa a sunat pe toată lumea să le spună ca are ocluzie intestinală – era un cancer, s-a stabilit mai încolo). Mai trec câteva ore, primesc o pungă cu gheaţă să o pun pe locul dureros. Încă o urgenţă, îl ia înaintea mea. Nu ştie nimeni că sunt la spital. Măgândesc că nu se cade să spun că sunt o persoană importantă. Acolo toţi sunt importanţi, am văzut în Moartea domnului Lăzărescu. Da, parcă toţi erau mai importanţi decât mine.
Rezist ispitei telefonului la o cunoştinţă. La fiecare 10 minute mă ridic din pat şi mă uit pe culoar să văd dacă nu vine asistenta după mine. Cuţitul chiar pare o uşurare uneori. La 23.45 intru în operaţie. Apendicită, operaţie uşoară, anestezie locală. Unul îmi ţine capul strâns, o doamnă face subdurala(sau peridurala). Prima dată nu iese, scrijelitul cartilagiului anunţă eşecul. Încă o dată, cartilagiul se opune duios. Doctorul înjură, se schimbă cel cu injecţia. A treia intră, suntem în meci. Îmi pune cearşaful paravan. Aud scalpel, deschide, zice doctorul hopaaa, peritonită. Citesc nelinişte în ochii stagiarului care stătea la capul meu. Anestezia nu era tocmai cea mai potrivită.
Toată trupa obosită, operau de vreo 15 ore. Mai taie puţin să potlucra, zice chirurgul. Aplică pe locul cu pricina şi nişte dumnezei, doi litri de apa oxigenată, spălăm tot, zice. El zice, eu simt. Mi-a amintit de bunica când bătea ţoalele la pârâu. Se termină, închide. 45 de minute. Mă iau în braţe, mă aşează pe targă. Nu-mi simt picioarele, îmi pun mâinile pe ele. Picioarele calde, mâinile reci. La terapie intensivă. O doamnă pricepută îmi face calmante şi îmi udă buzele parcimonios. De frica paraliziei nu pot să dorm. Nu am voie nici să mişc capul, se spune că o să te doară toata viaţa dacă nu eşti imobil(cu accent pe ultima silabă). Trec două ore, picioarele încep să mă furnice. Adorm. Dimineaţă mă ridică din pat şi mă trimit la salon. Greşit. Rău, vomit. Nu se alarmează, rămân la salon. Prima zi, îngrozitoare. Nu dau detalii.
Poveşti în poveste
Povestea cu tânărul nr. 1.
Tânărul nr. 1 era întunecat la chip şi foarte uimit de ce i s-a întâmplat. L-a pus pe nepot săîlcalce. Să te calce? întreb eu, adică cum, adică să se urce cu tălpile pe spatele meu, zice. Şi? Şi l-a calcat aşa bine că acuma i-a băgat un furtunaş în plămân să-i scoată aerul care nu mai ieşea. Umbla cu furtunaşul într-o sticlă, cum stă vinul toamna în butoi. Îl lăsa să bolborosească.
Povestea cu bătrânul
Bătrânul s-a operat de fiere. Avea cam 80 de ani, vreo 11 copii şi cam 70 de nepoţi. Era bunicul unui fost coleg de gimnaziu, am aflat mai apoi. Dupăoperaţie a început să sune telefonul. Sunt convins că cei din salonul alăturat ştiu tot ce vă povestesc eu. Cum îl sunau, le spunea că n-are mâncare. Şi-a scăpat telefonul sub pat şi s-a băgat după el. Mă durea numai când mă uitam. Şi a venit duminica. Aţi fost vreodată duminica la spital? La moşu, parcă era pelerinaj. Copii, nepoţi, strănepoţi. Îi cunoştea pe toţi. La un moment dat a venit soţia. Mică şi bătrână, l-a certat ca pe un copil mic şi i-a spus să vină acasă că nu se descurcă, că trebuie cosit fânul, de adunat. A rezolvat bătrânul prin telefon. L-a vândut în picioare. După care bunica a adormit, s-a aşezat pe marginea patului lângă el şi a adormit. Venise de departe. Bătrânul o mângâia absent.
Povestea cu tânărul nr. 2
Tânărul nr. 2 era suspect de ruperea unei coaste. A ajuns duminică seara. Cum pe secţie nu mai erau de mult locuri, s-a băgat o bancheta în mijlocul salonului, a primit nişte pijamale din materialul acela verde de unica folosinţă. Era uşor alcoolizat şi umbla să dea un telefon lui frate-su. Întreabă de telefonul din spital dacă merge şi la exterior. Asistenta îi spune că nu. Îi zic să-mi spună numărul că sun eu de pe mobil. Zice că nu-l ştie. Şi cum vroiai sa suni de pe telefonul fix, daca nu ştii numărul? Păi, poate să o sun pe cumnată-mea. Dă-mi numărul ei, îi spun. Păi nu-l am, că era pe cartelă şi a expirat. Râdea lumea in hohote.
Vine în salon, se aşează pe banchetă. Vine asistenta, genul brazilian, bronzată, forme frumoase, glumeaţă. Cere şi el un calmant, că îl doare. Nu-ţi fac, îi spune asistenta, eşti băut. Nu , zice, s-a dus, am băut astă noapte, că mă durea. Şi cât ai băut? O jumate, zice. Nu-i nicio problemă de la jumate. Îi face calmantul şi pleacă Asistenta. Şi începe povestea. Tânărul era de pe lângăFălticeni şi avea ghinion pe partea dreaptă. Îşi rupsese piciorul drept căzând dintr-un copac, l-a mai rupt o datăcând se dădea cu schiurile pe un deal, îşi tăiase două degete de la mana dreaptă când lucra la gater, îi trecuse un autobuz cu roata peste laba piciorului drept tocmai când se ducea la spital şi acum avea o coasta ruptă pe dreapta. Cică îl împinsese un vecin cu spatele într-un gard că i-ar fi furat ceva. Da nu era adevărat. A oftat uşor şi a adormit. Ştiu că a adormit pentru că s-a pornit tractorul lângă mine. Stau o vreme, nu mai suport, lovesc cu pumnul în banchetă. Se ridică speriat şi strigă:ce-i? eu tac mulcom, mă fac că dorm. Într-un sfârşit adormim cu toţii. Dimineaţă zice: crecă vă doare rău şi pe dumneavoastră. Doare, zic. Păi da, că v-aţi zbătut asta noapte si aţi tot izbit cu pumnul în banchetă.
Dilema
Între timp lumea aflase ce e cu mine. Poate din acte, poate după vizitele pe care le-am primit, m-au mai salutat vreo doi cunoscuţi. Asistentele, în afară de cea rea, îngrijitoarele, toate erau drăguţe şi îndatoritoare. Bine, brazilianca era chiar frumoasă. Dar după două zile, când am început să umblu relativ normal, urma să mulţumesc doctorului. Pe care, desigur l-aş fi reclamat mai degrabă, pentru că peritonita mea i se datora şi lui. Dar treaba nu merge aşa la spital. Că de doctor ai nevoie şi după operaţie pentru îngrijirea curentă. Pentru că în funcţie de mulţumirea lui lucrează şi personalul auxiliar. Şi pentru că de felul meu sunt reticent la a da parale pentru servicii îndeobşte gratuite, cumpăr doctorului o sticla de whisky single malt şi mă prezint în halat la cabinetul dumnealui. Bat la uşă, deschide. La bustul gol, se odihnea. Faţa şi ceafa de bulgăroi. Îi zic, uşor jenat de mult prea simbolica valoare a darului de mulţumire, ştiţi probabil ce profesie am, înţelegeţi că nu puteam să vă cadorisesc înainte de operaţie, primiţi dară această mică(dar tare) dovadă a recunoştinţei mele(pentru cele 11ore de durere care mi-au relevat faţa umana a judecătorului pământean) – în barbă, nenorocitul naibii!
El primeşte, de asemenea jenat (de micimea gestului), eu mă retrag, întâmplător sau nu, după aceea s-a ocupat mai atent de mine, între timp directorul spitalului aflase şi el povestea şi se interesa personal de sănătatea mea(poate asta a ajutat), cert este că m-am vindecat bine şi repede şi în a opta zi de la internare am plecat singur acasă la volanul maşinii personale care(ii mulţumesc pe aceasta cale) mă aşteptase cuminte in parcare. Si am încălecat pe-o şa si v-am spus povestea cu apendicul.
Grafică: Izabela Pavel
Articolul integral în ediţia tipărită Alecart 9 şi pe www.alecart.ro
