Muzica sufletului și larma lumii. La strada, de Federico Fellini

Dacă stai prea mult într-un loc, ajungi să-l îndrăgești și riști să uiți ce e cu adevărat important.

Impregnată de o sensibilitate și o gingășie care răzbește în ciuda spațiului exuberant, creația cinematografică a lui Federico Fellini nu poate fi încadrată într-un tipar impus de structurile rigide ale clasificărilor din domeniul cinematografic, căci fiorul provocat de lirismul, pe alocuri halucinant pe care îl creează regizorul în universul interior al personajelor sale, într-un spațiu mereu nestatornic, este cel care se impune asupra spectatorului. Văzut ca o călătorie fără un scop exact, La strada nu se înscrie în seria filmelor neorealiste tipice ale vremii; filmul explorează tema comunicării deficitare atât cu cei din jur, cât și cu sine, determinate de neîncredere, de slăbiciune sau de orgoliu.

Identități stranii

Se pornește de la imaginea, aparent banală, a unui bărbat și a unei femei care stau unul lângă celălalt și pe care nu îi unește decât o înțelegere. Gelsomina este vândută de familia sa lui Zampano, circar ambulant; asta după ce sora sa avusese aceeași slujbă, de asistentă a bărbatului. Destinul Rosei nu este plasat sub niciun semn de întrebare, deși reprezintă una dintre dilemele filmului, dar care este lăsată, intenționat, într-un con de umbră. Însăși mama fetelor îndepărtează imaginea Rosei. Noțiunea de cuvânt se opacizează de-a lungul firului narativ, căci personajul feminin este educat să rămână într-o muțenie aproape dureroasă, având momente de rebeliune, dar care se sting asemeni felului în care s-au născut: violent și fără vreo explicație. Prologul relevă un adevăr ignorat care este adus în prim-plan abia la sfârșit. Discursul mamei prin care își convinge fiica, dar și cel al lui Zampano se rezumă la Tu nu ești ca altele. Acest tu îi este la fel de străin fetei, cum va rămâne și partenerului ei. Când devine acceptabilă supunerea sau dependența față de un lucru? Întrebarea care apare, probabil, pe buzele tuturor este: Ce îi unește pe cei doi? De ce mereu contrariile se atrag și se caută dacă ajung să își facă doar rău unul altuia? Expunerea aproape puritană a Gelsominei distrage și diminuează brutalitatea lui Zampano. Inadaptați și refugiindu-se în propriile viziuni ale gândurilor, cei doi se aseamănă prin vocația trăirii unei drame neînțelese și ascunse: bărbatul nu își permite o recunoaștere a propriilor trăiri, femeia își amuțește întreaga fire în prezența lui.

Tu așteaptă aici

Simplitatea imaginilor pe care le construiește Fellini este mai mult decât grăitoare. Gelsomina este un personaj adaptabil, flexibil, care poate renunța la sine, care se consumă și care pare să poarte cu ea o parte din misterul și statornicia mării. Rămân pregnante primele secunde când protagonista și marea se confundă, când merg umăr la umăr, legănându-se alene într-o așteptare amăgitoare, până când se ivește elementul care perturbă și stârnește atât valurile, cât și durerea tinerei mai târziu. Prăpastia care se sapă între cei doi pornește tocmai din felul în care fiecare se raportează la artă, trasându-se linia fină dintre artist și circar ambulant. În timp ce Zampano este absorbit de public, pierzându-se într-un gri obscur al cotidianului, neputând să lucreze cu sentimentul în formă pură, lumea Gelsominei irupe, nu atât printr-o violență a manifestării, cât prin simplitate, inocență și bucuria de a oferi ceva mai mult publicului. Cercul continuu în care se înscrie Zampano este cel al superficialității creatoare, căci reiterează aceeași formă de spectacol, existând în actul său un soi de ordine exactă, rigidă, ce nu poate fi combătută. În opoziție, Gelsomina nu cunoaște ordinea, nici la nivel metafizic, dar nici spiritual, deoarece spectacolul său vine dintr-o anumită naturalețe și o imagine perfect cultivată la nivel afectiv. Plec ca să fiu artistă e fraza care surprinde ideea cu care pleacă în călătoria-i fără țintă; prin ea se poate contura idealul ascuns într-o ființă care până atunci viețuia fantomatic, dar care nu poate desluși coordonatele lumii în care este aruncată.  Ce sens stă în spatele unei semințe de roșii puse pe ogorul nimănui? Smulsă din spațiul protector, ea încearcă să prindă rădăcini în lumea care îi este oferită, însă orice intenție de a construi îi este reprimată cu un umor batjocoritor Dar ce vrei? Să stăm aici până cresc roșiile? Așteptarea este uneori mult mai dureroasă decât însăși săvârșirea actului concret, căci se realizează la nivel psihologic și permite conturarea unui gând obsedant. Gelsomina așteaptă și devine din ce în ce mai nefericită, nu pentru că este nevoită să stea în umbra unei forțe, ci pentru că timpul pierdut nu este compensat prin roade bogate.

Punți necesare

Păcat că inima nu are materie cenușie. Deficiențele de comunicare nu se vindecă decât atunci când apare un al treilea element care se situează în exteriorul legăturii, dar care găsește metode să o explice. Il Matto, Nebunul, este forța eliberatoare a gândului redat cu iscusință prin faptul că poate să incite, inspiră la reflecție și conturează o direcție clară spre care Zampano și Gelsomina se pot îndrepta. Intervențiile sale sunt acide și frapante, prezența lui este dezarmantă tocmai prin principiile pe care le poartă în interior. Gelsomina ajunge la el când încearcă să se desprindă de Zampano, fără să reușească însă, căci el merge pe urmele ei, readucând-o în mica-i interioritate a casei improvizate de care este legat. Văzut ca o punte vitală între protagoniști, Nebunul îi determină să își întărească legătura și, implicit, moartea lui accidentală îi face complici. El verbalizează un gând care nu poate fi formulat de niciunul dintre cei doi: Dacă te iubește? Ce impresionează la acest personaj atipic este ușurința cu care lucrează cu sentimentul în formă neprelucrată; nu se observă diferențe în modul în care își execută spectacolele pe sfoară la zeci de metri distanță față de sol și în maniera în care îi provoacă pe cei ce nu se înțeleg să vadă un adevăr revoltător pentru ei. Glasul Gelsominei se pierdea în gol, căci vorbele spuse se răsfrâng asupra-i atunci când se izbesc de un paravan dur. Singurul dialog al partenerilor de drum are loc când este transmis un ordin sau, în anumite cazuri, o dorință personală a lui Zampano. Nebunul rămâne singurul care răspunde nevoii femeii de a comunica, singurul care o ascultă și care încearcă să îi deschidă ochii. Dacă nu rămâi tu cu el? Atunci cine altcineva? Nu este greu de observat că în orice demers pe care îl face, Zampano este singur: el e în centrul propriului spectacol, el consumă banii câștigați, el negociază, el organizează și tocmai acest fapt anulează orice disponibilitate spre dialog; coordonatele sale se pierd tocmai pentru că prezența fetei are scopul de a educa în contextul în care ni se înfățișează un maestru al dresajului. Revenim la scena când Gelsomina este învățată să rostească unica sa replică în spectacol: A venit Zampano! În jurul ei se adună oameni care oricum nu reușesc să o audă, poate nici măcar să o vadă.

Tot ce există are un rost

În cele din urmă, eliberarea se împlinește prin abandon. Abia când Gelsomina este lăsată la marginea drumului doar cu trompeta alături de ea începe procesul de modificare a interiorității lui Zampano; iar forma sa precisă, regretul, se arată mulți ani mai târziu când nimic nu mai poate fi schimbat. Imaginea trompetei este recurentă pe parcursul filmului, muzica, fiind cea care concentrează o parte din esența peliculei, căci e singurul liant între interioritatea Gelsominei și lumea din afară. Cântecul neînțeles de trist al Nebunului devine mantra ce o va însoți și dincolo de moarte. Se poate spune că el ia locul testamentului femeii, fiind cel care readuce în prim-plan imaginea Gelsominei atunci când ea se pierde. O altă imagine percutantă este cea a măicuțelor la care poposesc cei doi. Când cântecul răsună nu atât din trompetă, cât din însăși suferința Gelsominei, Zampano o privește pentru prima oară cu adevărat, dar strălucirea-i din privire este stinsă cu aceeași intensitate din care se născuse: Dacă stai prea mult într-un loc, ajungi să-l îndrăgești și riști să uiți ce e cu adevărat important. Paradoxul este că circarul nu are nici un loc al său, dar nici un adevăr pe care să îl recunoască.

Filmul lui Federico Fellini este o frescă a durerii pe fondul căreia personajele nu se pierd, ci plutesc, neputând să își depășească propriile frici, mai mici sau mai mari. În definitiv, filmul își demonstrează ciclicitatea, începe și se încheie cu imaginea mării care se definește ca martoră a unei evoluții graduale a personajul masculin în speță. Incipitul o aduce pe Gelsomina din mare, o secvență de la mijlocul acțiunii construiește imaginea cuplului care ajunge întâmplător acolo, iar în final doar Zampano este cel care își deplânge soarta pe aceeași plajă, cuprins de remușcări. În acest context, personajele lui Fellini sunt doar pretextul care să reliefeze un traseu sinuos al existenței ordonate sau ordonatoare.

 

(Anul acesta, elevii clasei a XI-a, filologie, de la Colegiul Național Iași, mulți dintre ei redactori „Alecart”, au un curs opțional intitulat „Literatura și filmul de artă”. Cele mai bune cronici ale filmelor discutate la oră vor fi postate aici sau/și vor fi publicate în numărul 22 al revistei.)

*Amalia Carciuc este redactor Alecart

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.