Putem să-i salvăm pe ceilalți sau doar pe noi înșine? La strada și Dogville

– Dacă rămâi prea mult într-un loc, ajungi să-l îndrăgești și riști să-L uiți pe Dumnezeu./ – Amândouă călătorim.

La strada, o capodoperă a neorealismului cinematografiei italiene, este un film despre speranță, singurătate și vindecare. Având în centru trei personaje, Gelsomina, Zampano și Nebunul, acesta propune o călătorie către noi înșine prin ceilalți. La strada presupune emoție, confruntare cu realitatea și poveste. Tristețea, bucuria, durerea vin din imprevizibilitatea pe care o implică experiențele de viață trăite de personaje.

Neașteptat. Aceasta a fost senzația pe care am avut-o din momentul în care Gelsomina a fost fericită că pleacă de acasă. Inițial prinsă de ezitare, de un refuz interior puternic, de durerea că avea să își părăsească familia, personajul începe treptat să viseze la viața de artist. Deși cumpărată de la părinți, bucuria conștientizării unui nou început se suprapune pentru ea peste speranță. Gândul că va trăi frumos printre cei care fac și apreciază arta, că va avea bani să trimită familiei, o face pe Gelsomina să proiecteze un viitor fast. Zampano însă trăiește îndoiala și nu are nicio viziune clară asupra propriei persoane. El e nesigur, un personaj care ajunge să fie definit de prezența Gelsominei. Nebunul, la rândul lui, are un rol relevant, modelând personalitatea lui Zampano în direcția slăbiciunilor pe care acesta le are. Scena în care Zampano îi cere o pălărie doamnei atunci când era la nuntă cu Gelsomina poate fi văzută ca începutul unui proces de descoperire interioară, pălăria fiind asociată personalității. Replica Ai și o pălărie? Mi-ar trebui una. Provoacă un conflict, momentan inconștient, cu el însuși. După ce a îmbrăcat costumul, și-a pus pălăria și a fost întâmpinat cu un zâmbet de Gelsomina, în aceasta se trezește dorința de a deveni altcineva: De ce nu mă înveți și pe mine să cânt la trompetă? Doar pe Rosa ai învățat-o, nu? Acesta e momentul în care Gelsomina dă glas nevoii de a-și împlini visul de artistă, de a se bucura de frumusețea pe care arta o oferă sub orice formă, așa cum se va întâmpla când se va lăsa purtată în pași de dans de melodia care încheie filmul. Miezul experienței trăite de ea constă în a primi arta de la Zampano. Căci răspunsul pe care Gelsomina îl caută nu este unul al iubirii (scena în care își manifestă supărarea din cauza nopții petrecute de Zampano cu o altă femeie), ci unul al identificării cu un rol, impactul pe care îl poate avea asupra lui Zampano. În acest sens, când îi mărturisește Nebunului teama ei de a nu fi bună la nimic vreodată, descoperă (această piatră are un sens) că rolul ei este de a rămâne cu Zampano.

Așadar, putem spune că Gelsomina este spiritul, Zampano este carnea și Nebunul rațiunea. Această treime definește fațetele omului, cel care iese în stradă pentru a-și găsi menirea și a-și juca rolul ca Gelsomina, pentru a caută o pălărie ca Zampano, și pentru a nu face aparent nimic, ca Nebunul, făcând, de fapt, totul. Prin naturalețea acțiunilor, acesta nu pare a intenționa să facă ceva, totuși, el e cel care provoacă o mutație în celelalte două personaje. E o transmutație care vorbește despre saltul din realitate în poveste, din concretul imediat în forma pe care viața o impune când i se dă un sens. Dincolo de tristețe sau de fericire, cei trei trăiesc și o fac simplu, deci, autentic, întru totul uman. Cei trei sunt și atât. În fiecare dintre ei ne putem regăsi într-o anumită măsură. Cu toată singurătatea care domnește între ei și în sufletul lor.

Aceeași autenticitate o întâlnim și în creația cinematografică a lui Lars von Trier, Dogville. De data aceasta, în locul Gelsominei stă Grace, tânăra care pleacă de acasă tot pentru a-și urma un vis, acela de a trăi într-o lume onestă. Ceea ce descoperă este însă răutatea, micimea, egoismul oamenilor. Aceștia își vor dezvălui adevărata față după ce înțeleg că Grace le-a văzut slăbiciunea, ipocrizia, goliciunea a ceea ce sunt. Cele două personaje pleacă/evadează dintr-un mediu în care vindecarea, bunătatea, compasiunea nu mai însemnau nimic: Gelsomina se definește prin nevoia de a trăi prin artă, iar Grace prin intransigența morală, în speranța că va putea trăi liniștită într-o comunitate în care nimeni nu știe cine este. Scena pe care se joacă drama în Dogville este definită de un contur alb, precis, de o rigoare aproape geometrică, dar dincolo de pereții transparenți ai caselor se află, de fapt, certitudinea lipsei de libertate. Deși se desprind de mediul familial, niciuna dintre cele două tinere nu este cu adevărat liberă. Așa cum nu sunt liberi nici cei din jurul lor: Zampano poate să rupă lanțul, dar rămâne prizonierul propriei vieți, sătenii încep să se transforme în monștri, dar aceștia erau deja acolo, în fiecare dintre acțiunile lor, așteptând doar momentul de a pune definitiv stăpânire pe ei. Pe de o parte, vulnerabilitatea care transformă, pe de alta,  slăbiciunea care accentuează defectele. Zampano e salvat într-o anumită măsură prin libertatea de a fi a Gelsominei, confruntându-se cu sentimentul de vinovăție că a luat-o pentru în primul rând pentru sine, nu pentru artă. Se poate identifica un transfer de umanitate, exact în aceeași măsură în care Grace le oferă oamenilor din Dogville șansa de a vedea ce se află înăuntrul lor prin actele de bunătate pe care le face, șansă pe care aceștia o ratează însă.

La strada și Dogville sunt locuri în care oamenii se schimbă. Protagonistele reușesc să vadă în sufletul oamenilor, să le facă transparente slăbiciunile. Ele ar putea construi salvarea, dar aceasta nu e mereu posibilă. Nu așa cum și-au imaginat-o ele, nu așa cum am sperat-o noi. Sfârșitul și salvarea vin sub formă de cântec și de gloanțe. În final, tot ce rămâne este o melodie îngânată alături de rufele întinse la uscat de către femeia care îi redă lui Zampano încrederea și iertarea de sine, respectiv, sunetul mat al mitralierei, surpând tăcerea și așteptarea schimbării pe care le-a avut în oraș.

Este Gelsomina singură? Ar fi fericită cu o persoană care să o înțeleagă cu adevărat?

Singurătatea pentru Gelsomina este factorul determinării de a-și împlini rolul în relație cu Zampano: Dacă nu aș sta eu cu tine, atunci cine ar face-o? Bărbatul crede mult timp că nu are nevoie de nimeni și, implicit, nici de cea care îl face să își deschidă sufletul, deși îi punea de fiecare dată haina groasă pe umeri. Gelsomina nu ar putea rezista într-o lume în care ar fi înțeleasă, în care ar fi ascultată, unde i-ar fi acceptate teoriile și arta. A avut două șanse de a-l părăsi pe Zampano, dar nu o face. Ea rămâne în interiorul singurătății ei și în credința ei că așa trebuie să se întâmple. Nici la Grace nu observăm inițial dorința de a evada din Dogville. Și nu pentru că nu ar avea unde să se ducă, pentru că e fugară, ci, mai degrabă, fiindcă ea se agață de speranța că aici va reuși ceea ce nu a putut să facă acasă, și anume, să construiască o lume mai bună. Este interesant cum la fiecare pas dorește acordul celorlalți, integrarea, fără a avea senzația că nu este dorită sau că se află în locul nepotrivit. Grace poate fi asociată slăbiciunii din fiecare personaj, fiind dorită la început și apoi respinsă. Vera vede în ea libertatea de care nu are parte, Chuck, singurătatea în care este ancorat, Tom, imposibilitatea de a conduce totul prin filosofie, omul orb descoperă că există suferință. Dar Grace? Grace vede posibilitatea de a-i face pe oameni mai buni, sacrificându-și libertatea. În final, când spune că cineva s-ar putea să treacă pe aici și să le descopere slăbiciunea morală, își îngroapă speranța și se plasează în interiorul răzbunării pentru a-i feri pe alții de ceea ce a trăit ea însăși, de ceea ce le-ar putea face acești oameni în care ea, deși i-a cunoscut, a crezut că-i poate determina să vadă cu adevărat și să învețe să trăiască. Slăbiciunea ei e, totodată, forța cu care crede în bunătate. Și, în ciuda a tot ceea ce trăiește, Grace luptă din răsputeri pentru a păstra puțina lumină din jurul ei. Și Gelsomina călătorea, însă această călătorie avea ca scop vindecarea celor din jur. La circ și în mănăstire, ea nu vede speranța vindecării și înțelege nefericirea pe care i-ar fi adus-o părăsirea lui Zampano. Prin ea, Fellini ne amintește că singura formă de salvare e chiar sufletul.

Dacă ar fi să ne imaginăm o conversație între Zampano și Tom, aceasta ar fi probabil foarte asemănătoare celei dintre personajele din Anii de drumeție ai lui Wilhelm Meister, Wilhelm și Jarno, cel dintâi un personaj călăuză, un drumeț care călătorește alături de fiul său prin munți, iar Jarno, un pasionat de roci. Cum te vezi pe tine? – Nu-i greu de spus; mă consider un vechi paner cu cărbune bun de fag, numai că-mi permit particularitatea de a nu arde decât pentru mine însumi, ceea ce oamenilor li se pare cu totul de mirare. – Și pe mine cum mă vezi? întrebă Wilhelm – Pe tine te văd, mai ales acum, ca un toiag de drum, ce are proprietatea miraculoasă de a înverzi în orice pământ l-ai înfige, dar care nu prinde rădăcină nicăieri. Zampano, preluând rolul lui Jarno, iar Tom pe cel al lui Wilhelm și-ar vorbi despre rădăcină, esență, umanitate. Care este cel mai uman dintre cei doi?  Zampano arde pentru el însuși, trăiește fără a se deschide către Gelsomina și oferă ceva lumii. Tom este „filosoful” care înverzește în fiecare om din Dogville, dar fără a prinde rădăcini pentru a-i ajuta pe aceștia. Tom vrea să devină acel regizor care își dictează realitatea pentru a o scrie mai apoi, împlinindu-și visul, ceea ce îl conduce la moarte, glonțul fiind exact lângă ultimul cuvânt spus: Pot scrie despre asta în viitoarea mea carte? Asta îl face pe Tom un  călător, un drumeț care nu poate rămâne înăuntrul unei idei mai mult de trei zile, exact ca Wilhelm Meister la fiecare destinație. Dacă umanitatea ar avea unitate de măsură, atunci ambele personaje s-ar afla exact la o unitate, acolo unde descoperirea începe și doar o Gelsomina sau o Grace ar putea salva lumea de adevăr.

Din dorința de a-i salva pe ei, Grace ajunge să salveze lumea de ei.

Așa cum în final tot ce rămâne este cântecul Gelsominei care adâncește rana lui Zampano, rană începută de o acțiune teatrală de imitare a nebuniei, finalizată cu revenirea gesturilor din debutul filmului (învelirea trupului și dăruirea instrumentului), în același fel rămâne arta în sufletul nostru. Arta vindecării de lumea pe care poate n-am văzut niciodată așa cum arată cu adevărat pe strada noastră. Ceea ce rămâne în urma Gelsominei este suferința lui Zampano în prezența rufelor însuflețite de cântecul ei. Datorită ei și-a dat seama că să fii singur nu e o dorință aprigă, nu e o opțiune și că a pierdut șansa de a avea în continuare lângă el pe cineva care să îl accepte și să îl aleagă de fiecare dată tot pe el, chiar dacă toți cei din jur au ales-o pe ea. În cazul lui Grace, lucrurile stau diferit, deoarece ceea ce rămâne în urma ei este posibilitatea schimbării prin distrugerea orașului devorat de răutate, lăsând în viață fărâma de umanitate din Dogville, câinele. Gelsomina este distrusă, iar Grace distruge. „De vină” sunt inocența care o caracterizează pe protagonista din La strada și vulnerabilitatea celei din Dogville, contaminată de cinismul oamenilor ce cauzează dorința sa de răzbunare. Slăbiciunile construiesc evoluția celor două în mod diferit, inocența Gelsominei fiind atinsă de luciditatea nebunului, iar oamenii din oraș profitând de bunătatea lui Grace. În lumea Gelsominei necesitatea de a avea un rol deschide sufletul lui Zampano, transformându-l-l dintr-un bărbat mort într-unul viu, care reînvață să simtă. Lumea lui Grace învie oamenii din Dogville, ca mai apoi să îi omoare. Șansa la umanitate a personajelor este ratată prin dorința exploatării slăbiciunii reprezentate de Grace, care preia puterea și îi dezmoștenește de ei înșiși fiindcă nu au reușit să își accepte defectele, astfel încât probabil vor găsi altă persoană drept oglindă pentru nesiguranțele lor. Din dorința de a-i salva pe ei, Grace ajunge să salveze lumea de ei.

Am văzut, prin intermediul celor două filme, un spectacol al lumii așa cum este și am rămas cu certitudinea că, undeva în Dogville sau pe la strada, Gelsomina și Grace sunt acolo pentru a ne arăta cum e să te îmbrățișezi pe tine însuți și să încerci să-i salvezi pe ceilalți.

*Ioana Pauliuc este elevă în clasa a XI-a, mate-info, la Colegiul Național Iași. Filmele La strada și Dogville au fost pretextul unor dezbateri intense în cadrul orelor de la opționalul „Literatura și cinematografia de artă”.