La tăţ’ ni greu

Trebuie să mărturisesc din start că nu sunt genul de persoană care stă mai mult de trei ore pe săptămână în fața micului ecran (asta în cazul cel mai fericit), negăsind de cele mai multe ori nimic de calitate și sfârșind, astfel, prin a merge la o cafenea sau întrun parc cu două sau trei persoane, schițând tot felul de nebunii pe caietele de la școală, sau uitându-mă la un film downloadat de pe internet (pentru că, să fim sinceri, la televizor nu găsești decât filme comerciale, cu niște efecte speciale care lasă de dorit sau cu genul ăla de actori falși care își rostesc superficial replicile și se așteaptă la un succes de proporții).

În fine,uneori din lipsă de activitate, mă forțez să găsesc ceva la care aș putea să mă uit, cu toate că emisiunea/serialul/filmul respectiv nu îmi stârnește decât disconfort, urmând ca după 10 minute de holbat ochii la „Iubire interzisă”, să închid televizorul împreună cu toate luminile, electrocasnicele, calculatoarele din casă și să nu fac altceva decât să mă rog să nu mai fie român care să le mai facă audiența celor de la Prima TV, Kanal D sau Naţional TV, și să își găsească o cu totul altă activitate pentru a preveni procesul de involuție (ca să nu o numim altfel) a României.

Cum să vă spun, după o zi destul de stresantă la școală, trezit de dimineață, oboseală acumulată în câteva zile de culcat pe la oră două și jumătate noaptea, probleme în relaţiile interumane și, desigur, alte lucruri care nu mai țin de interesul vostru, m-am gândit să deschid televizorul (trebuie să recunosc că dintre toate deciziile din ziua respectivă, acțiunea de a lua telecomanda de pe masa din bucătărie, de a mă așeza pe scaun și a deschide televizorul direct pe o emisiune menită să îndobitocească oamenii, a fost, cred eu, cea mai neinspirată la momentul respectiv), pentru a lua o scurtă pauză de la realitate, și de a empatiza, de ce nu, cu o persoană luată la întâmplare
din emisiunea menționată anterior.

S-a nimerit a fi o adolescentă în jur de 16-17 ani, care fuge cu prietenul ei, au un accident, iar fata se trezește într-un spital, confuză, alături de mama cu care se certase și tatăl vitreg pe care nu îl acceptă (el fiind și motivul conflictului dintre cele două). Aici e momentul când cei doi părinți stăteau lângă patul feței și se uitau în gol, aproape plângând, fără a observa că săraca fată încearcă să vorbească cu ei. Toată scena se desfășura pe o melodie languroasă, lacrimogenă chiar, încercând, astfel, să atingă punctul sensibil al privitorului . Albă la față (se vedea clar stratul de fond de ten întins destul de prost) fata îi întreabă oarecum speriată unde se află și de ce nu e acasă.

După trei minute absolut dramatice, în care mama ezită să-i spună un lucru pe care fata l-ar fi putut observa în tot acest timp (și anume că nu se poate mișca), își anunță fiica, adoptând un aer detașat, că va rămâne paralizată toată viață, dar ea va încerca să îi ofere condiții și afecțiunea de care va avea nevoie pentru a se vindeca, dacă nu fizic, măcar sufleteşte. Ca și cum aerul solemn afișat de mamă nu era suficient, pentru a accentua grotesca consiliere, replica fetei vine să completeze ceea ce a fost o discuție memorabilă pentru mine, telespectatorul în genere plictisit. „Nu am să mai pot să merg într-un club să mă distrez cu prietenii?”

Ca să nu mai spun, nu ați observat că se aduc din ce în ce mai mai multe vedete din România (unele din ele fără vreun talent anume, doar de formă) și se inserează în contexte destul de nepotrivite, pentru a promova prin simpla lor prezență imaginea unei firme, rețele, agenții, a unui produs sau eveniment? Nu putem implica un artist în orice tip de reclamă, la orice produs, pentru că de multe ori se întâmplă ca asocierea să fie grotescă.

Îmi amintesc când am văzut-o prima dată pe Maia Morgenstern într-o aulă universitară. Eram adunați în jur de 300 de persoane din diferite școli și eram emoționați să o vedem în realitate și să ascultăm punctul ei de vedere, până când cineva, plimbându-se prin sală, a spart tăcerea: „A venit să facă reclamă la Doncafe?”. Nu știu câți au auzit, nu știu câți au râs, nu știu câți s-au simțit ofensați, dar iată că uneori câștigă produsul, dar pierde artistul, pentru că imaginea lui, în loc să fie asociată cu cariera sa  profesională, este asociată cu un produs ieftin pe care îl găsești pe toate rafturile din orice market din țară.

Din păcate, el poate intra în conștiința colectivă a unei generații că fiind persoana ce promovează un săpun, un medicament ce absoarbe gazele intestinale sau un pet de bere. Poate nu asta este imaginea care-ar trebui să-l reprezinte. Dar, sigur, până la urmă nu este problema noastră, a telespectatorilor, felul în care fiecare își vinde imaginea într-o societate de consum.

Se caută tipologia omului naiv, mediocru, cu valori care se schimbă odată cu produsele vândute pe piață și cu emisiunile rigide din punct de vedere emoțional de la televizor. Prin reclamă, naivul ar trebui să fie tentat să aprecieze instantaneu produsele expuse, etichetându-le din start că fiind „de calitate” datorită descrierilor pompoase de la incipitul prezentării. Prin emisiunile artificiale, naivul ar trebui să învețe cum să se comporte în societate, să-și ia modele de urma și să-și facă o cultură pentru viitor.

Articolul integral, în Alecart 7 pe www.alecart.ro

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.