Ce se întâmplă când copiii încearcă să înțeleagă lumea pe care adulții o ascund? Când ți se pun doar cioburi de adevăr în față și ți se spune să reconstruiești realitatea?
În romanul Pe unde înoată urechinii de Lucian Dan Teodorovici nu descoperim doar o copilărie, ci asistăm la un proces continuu de formare și deformare a realității, în încercarea adulților de a aduce adevărul într-un plan pe care-l consideră ei de preferat și, deci, acceptabil, suportabil. Dani, băiețelul de 8 ani prin ochii căruia se desfășoară întâmplările, nu înțelege pe deplin realitatea, ci o reconstruiește din fragmente de conversație purtate între bunica lui și doamna Hristea, din schimburi de tăceri ale părinților în timpul mesei, din explicații date pe jumătate. Iar acolo unde lipsește o piesă, nu e o problemă, mai devreme sau mai târziu vor găsi adulții ceva cu care să o înlocuiască. Nu contează dacă aparține unui alt „puzzle”, atâta timp cât imaginea pare cât de cât coerentă. Totuși, în momentul în care adevărul este modificat, nu-ți mai protejezi copilul, ci, din contră, îl crești într-o realitate ce nu mai are contururi stabile, în care moralitatea este redefinită cu fiecare zi ce trece, iar ura devine normă socială.
Era o tăcere anume, o cunoșteam destul de bine, ce-apărea atunci când se întâmplau lucruri de oameni mari, la care eu nu trebuia să fiu părtaș în niciun fel.
Faptul că adulții aleg să nu spună tot nu anulează nevoia copilului de a înțelege. Dimpotrivă, o intensifică. Ei uită că pentru cei mici curiozitatea este instinct, nu capriciu și că, inevitabil, vor încerca să caute singuri sensuri acolo unde simt că lumea din jur se străduiește să le ascundă. Chiar riscând să fie certat de bunică, Dani nu se poate abține să se ducă să observe locul crimei – să adune informații pentru ca apoi, bineînțeles, să le împărtășească vărului său și găștii de băieți.
Întreg satul știe deja povestea: cum se presupune că Mihnea Baraban, fiul uneia dintre familiile despre care unora le plăcea să spună c-au fost presărate-n locul ăsta, ca niște semințe, de însăși Mâna Domnului, ar fi omorât în noaptea de Înviere un copil de-ai celor „de pe deal”. Dar această întâmplare, din care nu avem decât nume și presupuneri, capătă forme diferite în funcție de cine o istorisește, asemenea unei legende pe care toți o cunosc, dar nimeni nu poate – sau nu vrea – să o confirme cu adevărat. Adevărul este că, în lipsa martorilor (și nimeni, deodată, nu mai este martor), realitatea devine ușor de remodelat.
Dani a văzut pe dalele de piatră din curtea bisericii sângele închegat, aproape negru, care sub nicio formă nu-i amintea de sânge, așa cum îl știa el. Acesta ar fi trebuit să fie roșu aprins, cum văzuse atunci când se zgâriase după o trântă zdravănă. Mai mult decât atât, știa că și sângele lor arăta la fel pentru că, fără să spună cuiva și fără să fi gândit prea mult la consecințe – era și mai mic când s-a întâmplat – se făcuse frate de cruce cu un băiat „de pe deal”. Iar, din câte i-a spus bunicul, asta era pe viață, chiar dacă nu erau înrudiți.
– Că nu știm noi cum fac ăștia? Le rup picioarele la copii ca să poată să cerșească, unii chiar cică-i pun la tren ca să le taie picioarele, ca să câștige cât mai mult de pe urma lor. Și-acuma, să fim serioși, că doar n-a vorbit cu păcat părintele Augustin, chiar știm asta.
Cuvintele nu au nevoie de dovezi pentru a circula. Ele se sprijină pe altceva: pe autoritatea celui care le rostește și astfel le validează. În momentul când preotul devine garantul lor, ele nu mai pot fi puse sub semnul îndoielii. Nu pentru că ar fi adevărate, ci pentru că vin dintr-un loc în care adevărul nu se negociază. Într-o astfel de lume, criteriul după care alegi în cine să ai încredere este mai important decât adevărul însuși. De aceea, în timp ce vorbele preotului sunt preluate și transmise fără ezitare, alte voci, precum cea a lui Doru Diliul, rămân în afara acestui circuit al credibilității.
Dacă preotul susține că familia Baraban este una respectabilă și că nu ar fi fost cu putință ca fiul lor să comită o asemenea faptă, Doru Diliul – „nebunul satului”, după cum arată și porecla lui – mărturisește că a asistat la momentul accidentului și spune tot ceea ce a văzut că s-a petrecut, adevărul „zău-curat”. Deși diametral opuse, între aceste două versiuni nu are loc o confruntare reală. Ele nu sunt puse în balanță, nu sunt verificate, nu sunt comparate. Una este acceptată, cealaltă este respinsă. Nu pentru că ar fi una mai convingătoare decât alta, ci pentru că preotul satului este un om bun, care cu siguranță știe ce vorbește. Doru Diliul, pe de altă parte, nu și-a câștigat dreptul de a fi crezut. Băiatul, fugit de la casa de copii, nu este contrazis, că oricum „atâta îl duce capul”. El este, pur și simplu, ignorat până când se asigură milițienii satului că nu mai deranjează pe nimeni. Chiar dacă asta înseamnă a-l sacrifica.
– Nu contează, a dat din mână Pilu. E unul dintr-ăia din deal, asta contează. Și zicea cineva că usca șoareci. Îi omora și-i punea la uscat, spunea c-a văzut el cu ochii lui asta. Știi de ce? Ca să nu curgă sânge când îi amesteca prin grâul pus la măcinat. Și să nu se prindă nimeni că ne spurca făina. Ei?
Pe măsură ce astfel de replici se repetă, tensiunea nu mai vine din întâmplările în sine, ci din felul în care ele sunt povestite și preluate, deformate. Ura nu apare ca o reacție imediată, ci ca un proces lung de acumulare a unor astfel de povești, în care o comunitate întreagă este redusă la o serie de trăsături negative generalizate. Odată ce această reducție se produce, nu mai vorbim despre persoane, ci despre „noi” și „ăia”.
Ura devine, așadar, un fel de punct comun al sătenilor, un liant între ei, o formă de apartenență ce nu mai ține doar de comunitate, ci de felul în care aceasta se definește în raport cu „ăia”, un fel de a fi în care trebuie să fii asemenea tuturor „alor tăi” dacă vrei să faci parte din gașcă. Până la urmă, e firesc să faci tot ce-ți stă în puteri pentru a-ți apăra comunitatea, nu? Chiar și atunci când pericolul nu este foarte clar – poate nici măcar nu e unul real – e mai bine să previi decât să te întrebi dacă era ceva de prevenit… Dar ura nu rămâne niciodată doar la nivel de discurs. În timp, ea începe să modifice și relațiile care păreau odată stabile, infiltrându-se în gesturi, în ton, în felul cum oamenii ajung să se privească unii pe alții. Dani observă asta chiar în spațiul apropiat lui, în repetate rânduri. Fie că e vorba de bunicii săi – vorbindu-și tot mai apăsat, până la ceartă, pentru prima dată, fie despre propria prietenie cu Pilu, cert este că apar tensiuni care nu existau înainte. Ca și cum aceeași poveste despre cei „de pe deal” ar fi reușit să modifice și felul în care „ai noștri” se raportează unii la alții.
–Ce-i așa greu de-nțeles? am dat eu larg din mâini. Aici se iau toți de tine că ești… ești un pic mai negricios decât restul din sat. Dac-ai fi în Africa, ai fi mai alb decât toți, așa că nimeni nu s-ar mai lua de tine. Ai putea să râzi tu de ei!
Dincolo de tensiunile și mecanismele de excludere pe care le construiește, romanul surprinde foarte bine și o altă dimensiune, poate mai fragilă, a universului său: inocența copilăriei și felul în care aceasta reușește să traducă lumea adultă în termeni simpli, uneori ludici, alteori complet eronați, auziți de pe la televizor… În mod paradoxal, tocmai într-o lume în care granițele dintre cei din sat și cei „de pe deal” devin tot mai rigide, singurul scut împotriva urii e chiar conexiunea, apropierea umană, acele relațiile care nu țin de criterii sociale sau de apartenență, ci de o legătură construită dincolo de ele. Așa se cimentează relația lui Dani cu fratele său – de cruce, nu de sânge –, căruia nu-i știe nici măcar numele și abia dacă poate să-i recunoască pe deplin chipul. Cei doi se întâlnesc pe ascuns chiar când sunt tensiunile mai mari, supunându-se nu regulilor comunității, ci doar unei forme fragile de încredere. Astfel, o conexiune lipsită de validarea comunității devine singurul lucru care mai poate contrabalansa tendința de a transforma diferența în respingere.
– Toți au luat-o razna, îți spun. Toți! Nu mai aveai cu cine vorbi, nu mai puteai să zici și tu ceva, că îndată-ți săreau în cap, că gata, ești un trădător nenorocit. Și-uite la ce s-a ajuns.
Citind romanul lui Lucian Dan Teodorovici, Pe unde înoată urechinii, am avut senzația că traversez un coridor de oglinzi de carnaval, deformante, în care fiecare reflexie modifică, puțin câte puțin, ceea ce credeam că înțeleg. Doar la final oglinda nu mai deformează nimic, devine clară. Exact atunci apar disconfortul și înțelegerea deplină. Pentru că imaginea pe care o văd nu mai poate fi pusă pe seama distorsiunii. Ceea ce este, pentru mine, cel mai tulburător e că îmi doresc din suflet ca această ultimă oglindă să mintă. Pentru că tocmai prin această claritate de la final începi să înțelegi cum se construiesc, din gesturi mărunte, din povești repetate și din tăceri complice, formele de excludere și ura – lucruri care par, brusc, să fi fost mereu acolo, doar că nu le vedeai astfel. Și apare teama în fața vulnerabilității noastre la manipulare.
- AICI – o altă cronică a volumului lui Lucian Dan Teodorovici, autor cu care ne vom întâlni pe 22 mai.
*Ioana BUȘAGA, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
