Ce-ați face dacă ați ști că asta este ultima vară de pace din Europa?
Cred că aceasta este întrebarea cu care a rămas fiecare persoană din public după vizionarea spectacolului Ultima vară de pace, în regia lui Radu Afrim. Tu ce ai face într-o ultimă vară de pace? Care ar fi cel mai bun lucru și de ce? Cum poți să nu o irosești și să te bucuri cu adevărat de ea, când știi că războiul bate la ușă? Mai mult de atât, când vor veni următoarele veri de pace?
Șase tineri se adună într-o cazemată de la marginea unei păduri în încercarea de a se adăposti de lumea înconjurătoare, mult prea poluată de exit poll-urile alarmante, de tik tok – trimisul chinezilor pe pământ, de valul de ură adus de victoria care a împărțit țara în două, de dezastrele provocate de frustrările bărbaților, dar și de dispariția lui, a celui de-al șaptelea prieten care izbutea să mențină întotdeauna gașca unită prin poezie. El își face însă simțită prezența prin muzica pe care continuă să o cânte la pianină și prin căprioara care se apropia numai dacă îi simțea lui mirosul, transformându-se într-o permanentă umbră a sa. El pare a fi imaginea unei frici cu care ne-am confruntat cu toții acum mai puțin de un an, când poate că ne-am fi dorit să putem pleca și noi de acasă într-o dimineață de noiembrie, cu o cămașă înflorată și ultimele noastre rezerve de liniște, pentru a ne retrage în munții din noi. Este înfiorător modul în care Radu Afrim surprinde o realitate atât de apropiată, care a adus un hiatus imens în lume și a scos la iveală chiar o involuție a democrației actuale și a umanului din noi. Nu putem șterge ceea ce s-a întâmplat pe 24 noiembrie 2024 și nici cele șase luni marcate de incertitudine și ostilitate ce au urmat. Această perioadă ne-a împins să realizăm că nu ne cunoaștem cu adevărat semenii și nici măcar propriul sine, căci nu aveam habar de ceea ce se ascunde în interiorul lor, dar nici în interiorul nostru.
Dacă eu vreau să văd lumea? M-am săturat de lumea din mine, asta cât o debara (…) / Tu realizezi cât de bogată ești cu o pădure în tine?(…) / Lumea din mine se golește pe zi ce trece, iar eu asist la asta…
Am permis unui individ cu chip livid, parcă ieșit dintr-un muzeu cu figurine de ceară să ne dezbine și ne-am descotorosit cu ușurință de persoane dragi. Ne-am lăsat inimile secate de iubire și am dispărut din noi, am dispărut pentru noi, uitând de pădurile pe care le adăpostim în inimă. Am urmărit neputincioși profanarea propriilor suflete și am sperat că totul e doar un vis urât. Ne-am uitat pe Facebook la poze din Ucraina și ne-am simțit vinovați, însă singura noastră reacție a fost reprezentată de emoticoane cu inimi frânte sau fețe triste și share-uri. Poate că ăștia suntem noi de fapt. În acest caz trăim oare un proces de extincție al omeniei din omenire?
Prin spectacolul său, Radu Afrim așază publicul în fața unei oglinzi și îi dezvăluie o reflexie dureroasă, greu de metabolizat. E neplăcut de acceptat că acești șapte tineri din „Ultima vară de pace” suntem chiar noi, cu visuri, speranțe și frici individuale, însă incapabili de a produce o schimbare, așadar, capabili doar de a fugi.
(foto: Radu Afrim & Volker Vornehm)
O iau în brațe, nu m-aș fi gândit că libertatea e atât de ușoară, o car prin oraș, la noi în garsonieră, ți-o las la picioare
Poate și acesta este un motiv al divizării noastre ca popor: n-am știut că libertatea ne poate fi luată cu atâta ușurință, iar unii încă nu înțeleg. Generația tânără a primit darul libertății chiar la naștere, iar cei mai în vârstă, care au căpătat-o mai târziu, au impresia că acum este imposibil să le mai fie luată. Prea multă vreme am considerat libertatea un lucru irevocabil și a venit momentul să ne dăm seama că ea se află la un singur vot distanță. Într-o anumită măsură democrația nu este un sistem just de guvernare, căci de ce unii se pot juca cu libertatea tuturor, de ce o parte (și nu întotdeauna cea mai bună) poate decide ce se întâmplă cu libertatea întregului popor în timp ce alții își manifestă indiferența ca struții ce-și îngroapă capul în nisip? „Your freedom is the end of me”, melodia lui și a Ginei, este o reprezentare a realității descrise, fiindcă libertatea unora de a alege s-ar fi putut metamorfoza cu ușurință în finalul libertății altora.
Verde, lucios, metalic, prea frumos pentru cât pot vedea ochii noștri…
E posibil să ne fi pierdut năzuința de a lupta pentru credințe individuale atunci când ne-am lovit de incapacitatea celorlalți de a înțelege, precum Gina care, în copilărie, a ales să-și înfigă un cui în palmă în timpul orei de botanică, protestând împotriva uciderii insectelor în scopuri inutile. Gestul ei s-a lovit de nepriceperea colegilor și a profesoarei de a observa frumusețea din spatele acestor viețuitoare și a circuitului lor în natură. Totuși, protestul ei nu a fost complet inutil, căci a însemnat eliberarea câtorva insecte, sacrificiul fiindu-i însoțit astfel de o mică victorie. Făcând o paralelă cu situația actuală, remarcăm faptul că mai există puțini oameni ce văd frumusețea și sunt dispuși să lupte pentru ea. Ne-am pierdut această aptitudine și devenim ușor-ușor niște oameni de nimic, care-și compun viața din nimicuri, din tik tok-uri, știri false și teorii conspiraționiste.
Ar fi trebuit să-ți pun lesă sufletului
Dincolo de rațiune și de mintea umană, sufletul continuă să zburde liber, precum face și el. Sufletul încă gonește, își caută pacea lăuntrică, cea pierdută demult, la care nu se gândește nimeni altcineva și se îndepărtează de lumea în care nu vrea să trăiască, de lumea în care nu o să vrea să trăiască, nesuportând atâta ură, nici schimbarea bizară, petrecută în decursul a doar șase luni. Nu poți sili sufletul să rămână fixat într-un singur loc încărcat de nefericire, fiindcă el va găsi întotdeauna modalități de a se elibera. Dacă Gina i-ar fi pus lesă sufletului lui, probabil că el ar fi rămas, însă nu și-ar fi găsit niciodată liniștea pierdută și i-ar fi tras și pe ceilalți în prăpastia conștiinței sale. În cazul în care el nu ar fi plecat, gașca nu ar fi aflat rezultatul alegerilor și nici nu și-ar fi putut domoli tulburarea stârnită de întrebarea pretext a spectacolului: Ce-ați face dacă ați ști că asta este ultima vară de pace din Europa?.
(foto: Radu Afrim & Volker Vornehm)
Cică cine e ciuruit de gloanțele iubirii nu poate fi ciuruit de gloanțele războiului
Cred că acesta este cea mai importantă „lecție” cu care rămânem după vizionarea spectacolului lui Radu Afrim: să iubim. Problemele cu care ne confruntăm în prezent sunt rezultatul unei lipse acute de iubire, căci nu mai știm cum să ne iubim semenii și cum să ne iubim pe noi înșine, iar în fața iubirii până și războiul poate fi dizolvat. În final, chiar și cei șapte tineri înțeleg că tot ceea ce au în acel moment de cumpănă este gașca lor, prietenia salvându-i de frica aceea profundă, care li se infiltrase în minți și în suflete în urmă cu șase luni. El îi aduce laolaltă și le deschide sufletul către o vară de pace care, din fericire, nu va fi ultima și în care nu vor trebui să își imagineze cum un câine militar le scoate trupurile dintre dărâmături, să înoate printre dronele din Marea Neagră, să se antreneze ca să fie utili în prima vară de război, să înceapă o viață nouă, una cu sens sau să moară.
Mai rămâne totuși o întrebare adresată tot de el: cine plătește pentru coșmarul pe care l-am trăit cu toții? Aceasta e dilema care a umbrit victoria din luna mai, fiindcă nu vom putea depăși niciodată ceea ce ni s-a întâmplat. Lumea încă este împărțită în tabere, iar multe relații interumane au fost rupte definitiv. E prea devreme să ne revenim și poate chiar prea devreme să savurăm pe deplin câștigul, căci nu știm ce se va petrece la următoarele alegeri. Trebuie să fim precauți, să nu aruncăm trecutul la tomberon, la cel pentru plastic, așa cum era pe punctul să se întâmple acum. Este esențial să ne recăpătăm sensibilitatea, să citim unui scaun câteva pagini dintr-o carte, să avem ochii deschiși către minunățiile lumii, fie ea și de maxim rahat, să ne înconjurăm de oameni care par a fi de pe altă planetă, să scriem cu găuri de țigară pe o perdea de nailon: vă iubesc, să ne amintim lucruri care nu s-au întâmplat niciodată, să pornim de unii singuri pe urmele libertății, să căutăm locuri unde să ne facem plinul de liniște și să credem că vor mai fi și alte veri de pace.
Spectacolul lui Radu Afrim a fost pentru mine o pledoarie pentru amintiri, pentru păstrarea trecutului proaspăt în minte, Ultima vară de pace evocând evenimente ce fac parte din actualitatea noastră, însă cărora poate nu le atribuim suficientă importanță. E un exercițiu precum cel din ora de botanică, când profesoara îi ruga pe elevi să-și scrie amintirile pe o foaie cât erau încă fresh, asociindu-le unui pește care se împute dacă nu sunt valorificate la timp. Simultan, prin intermediul prietenilor, înțelegem că singura noastră salvare este iubirea. Țin să menționez că mesajul spectacolului în regia lui Radu Afrim, de la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântul Gheorghe, nu ar fi putut fi ceea ce este fără scenografia Irinei Moscu, coregrafia Flaviei Giurgiu, fără universului sonor propus de Radu Afrim și, în mod evident, fără jocul extraordinar al actorilor Oana Jipa, Costi Apostol, Mădălina Mușat, Eduard Crucianu, Bogdan Ifodi, Anastasia Florea și Robert Brage.
(foto: Radu Afrim & Volker Vornehm)
- Citește AICI și cronica Nicoletei Munteanu la spectacolul Ultima vară cu pace jucat sâmbătă, 4 octombrie, la Iași, în cadrul FITPTI. Programul complet al festivalului poate fi consultat AICI.
*Ana-Maria Ailiesei, redactoră ALECART, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
