Mă urc în mașină, trag un pic oglinda spre mine și dau sumar cu degetele prin păr, ca o gagică rujându-se la semafor. Mă gândesc că trebuie să arăt cumva mai îngrijit, dar fără stres. Am pantalonii mei înguști, pentru că – dacă tot sunt așa slab – selectez ce e favorabil din moda asta care crește pe steroizi. Bascheții sunt acolo, cămașa cu mâneci suflecate e la prima purtare; deschid torpedoul și într-un toc din piele maro se află ochelarii mei de soare tip „aviator”. Excelent până aici. Dar dacă mai găseam și o pereche de mănuși de condus, perforate și din piele fină, mă luam singur la palme.
Dau drumul la țăcăneala mea cultă în boxe și încep să umblu responsabil, dar relaxat prin traficul care îmbie la înjurături și claxoane obositoare. Cu toate astea, las geamul jos, pentru că, an de an, aștept o iarnă întreagă ca să pot auzi din nou pe unde mă poartă mașina. Fac eforturi de vreo doi ani să nu mă enervez degeaba în trafic, pentru că e ușor să fiu snopit în bătaie sau împușcat. În plus, de ce m-aș băga în fața tuturor ca un cocalar, doar ca să fie toți siguri că sunt tare și sigur pe mine – șofer adevărat! Îmi place așa de mult să conduc, încât mă pot controla. Mai las pe alții să treacă, ei îmi fac cu mâna ca și cum m-ar cunoaște sau aprind avariile să-mi mulțumească; sunt gesturi care, folosite adecvat, îmi aduc imagini fragmentate ale unei comunități.
Când văd dârlăul transpirat sau în ce dracu tricouri roz crede el că îi stă bine, care urlă spre geamul meu pentru că are impresia că am ceva cu el, eu duc degetul la gură și îi fac semn să se liniștească pentru că oricum nu-l aud și el face gălăgie degeaba. Așa funcționează idioții cu impresii: au tot felul de impresii. Când le intră Golfu-n față e ca și cum aș spune că Golf-ul bate BMW-ul cu stopurile lui cu led-uri în formă de fluturaș. Sunt obositori… și felul în care le vezi creasta glam de după volan, în loc să le vezi figura. Mașina le dă voie să nu mai vadă neapărat strada. Ei își lucrează brandul stâng la sală, pentru că numai ăla se vede când treci pe lângă el. Cu ăla se împing ei în pielea naturală a scaunului, și sunt mai mulțumiți cu faptul că sunt mici de statură. Piticanii irascibile cu brandul stâng mai gros, care nu ajung la maneta de semnalizare.
Nu vreau să intru în filmul lor zoios. Când mi-oi lua eu Mercedes, o să mă asigur că pot face efortul semnalizării… și atunci o să fiu un cocalar care semnalizează. Cred că aș fi ipocrit să nu recunosc că sunt deja. Cocalarul din mine e cultivat, iar hipsterul din mine nu e un snob imposibil de fain. Etichetele sunt bune la ceva, pentru că, altfel, nu aș mai distinge porcul de vită.
Fac semn unei domnișoare cu un Polo să treacă. Ea trece după ce i s-a oprit motorul. Zâmbesc ca și cum m-ar filma cineva și sper să fac impresie bună unuia cu care mă întâlnesc prin oraș să vorbim de o casă.
În boxe: Rennie Foster – Devil’s Water (James Zabiela “More Umph” Edit)
Grafică de Andrei Dumitriu
