Cui nu îi pasă de condus nu ar trebui să mai conducă; la fel cum, dacă nu mă interesează gătitul, nu ar trebui să pregătesc cina pentru prieteni. Pentru dezinteresați, mașina nu e interesantă, ci e un bun cu care se trezesc sub fund. Mulți dintre ei își iau mașina ca și cum și-ar lua ultimul tip de smartphone: habar nu au ce poate face, câte butoane are, câte configurări și dotări are. Nu zic că ar trebui să știi sau să vrei să schimbi caseta de direcție. Dar ar trebui să știi că acest mic lux, care este autoturismul, te plasează în trafic, alături de oameni care au încredere în tine. Frica la volan e diminuată de încredere. Încredere că ăla din față nu e o mașină cu un stop ars, ci o motocicletă… când, de fapt, cei cărora le face plăcere să stea la volan se văd în postura de a avea grijă de cei dezinteresați. Noaptea, lucrurile merg pe încredere, oricât de mult te-ai agăța de volan cu ambele mâini, mergând mult sub viteza admisă. Când prin fața ochilor îți trec nenumărate perechi de faruri, la viteze mici și mari, îți dai seama, parcă, ce puțin control ai asupra situației. La drumul lung, prin beznă, îți poate ieși orice în cale, te poți accidenta în orice fel de groapă. Mă gândeam că, în multe cazuri nici nu ar mai conta că merg cu 90 la oră sau 50, pentru că e aceeași loterie; așa că, de ce nu aș trage pe dreapta să aștept dimineața? Pentru că îmi place să conduc, nu pentru că trebuie. Nu îmi montez hands-free-ul pentru mașină pentru că oricum nu răspund la telefon din mers. Orice drum, cât de mic, e prilej de adunat gândurile; un fel de relaxare justificată. Pentru că, în drum spre o treabă, pot să nu mai fac treabă. Repet, nu știu cât de mult vă interesează, dar responsabilitatea în trafic nu înseamnă doar 50kn/h în localități. Iar granița dintre plăcere și aroganță nu există pentru unii, care au impresia că dacă au pus mâna pe un model titrat, sunt adevărați cunoscători. Mă enervează și mă frustrează prea mult genul ăsta de prostovan dat cu alifie. Care știe de pe la Top Gear – care e fără îndoială una dintre cele mai bune emisiuni TV din lume – știe că Alfa Romeo e o mașină superbă, izolează mental doar conceptul de „exclusivitate” și, cu el in brațe, defilează in totală ignoranță pe străzi la volanul ei. Îmi arată noua lui Alfa și apoi, pe prima vale mai mică își topește frânele și își arde și stopurile, pentru că nu îl interesează nici consumul de benzină, nici piesele de schimb. Se plânge de ele și dă vina pe mașină, nu știe de frâna de motor. Nu promovez atitudinea de minitehnicus antipatic – acea calitate care te transformă într-un zid gros la orice discuție. Pentru șoferi, mașinile devin mai mult decât „transport” sau necesitate. De fapt acestea nici nu fac parte din motivele pentru care conduc. Concedii, vacanțe, copilăria, toate aduc aminte de o mașină, sau invers. Din păcate, la fel e și cu tragediile. De aceea nu reușesc să îmi fac curaj și să duc la fiare vechi o Super Nova, care zace mototolită în curtea unui prieten. Prima pe care am condus-o cu carnetul luat. Primul accident, prima amendă, prima analiză maturizată a birocrației, pe la poliție; implicit, primul contact serios cu persoane străine. Primul drum lung, prima roată schimbată, primele griji din cauza mirosului de sub capotă. Prima dată la nenorociții de la service. Prima lovitură pe caroserie ascunsă de ai mei și rezolvată cu inima în gât în atelierul unui bețiv. Primele recomandări făcute de tatăl meu, primele griji mari ale părinților ori de câte ori plecam la drum. A fost o plăcere și nu o să uit niciodată acea cutie de viteze excelentă, cu forma schimbătorului mai specială decât la Golful meu de acuma.
Foto: Emil Munteanu
