Acum înțeleg de ce cântă unii singuri în mașină. Și îmi imaginez ce nasol trebue să fie să te prindă roșu la semafor și să plângi ca stropitoarea, cu sughiț și bulbuci la nas.
Câteodată ne ascundem de o zi proastă ca de un soare nimicitor, în orice văgăună ne pune ziu în cale. Pentru mine, un drum pe șantier îmi mai aerisește mintea, indiferent cât de tensionată e atmosfera acolo, cu muncitori nervoși, cu șefi mici și șefi mari, neliniștiți și agitați. Dar printre ei, întotdeauna va fi un mare cocalar, care dă cel mai mult din mâini și care pare să urle cel mai bine, expresiv, ca un leu căruia i-a spart cineva becul. El, încercând să fie inteligent, va parcurge cu pași de bebe aproape întreg traseul pe care tu ai fost chemat să îl scurtezi; traseu de ipoteze, de idei și soluții, menit să rezolve. Vorbind tare, poate chiar și singur, el redescoperă roata ca un urangutan în fața primei scântei, după care începe să îți dea lecții. Un binecunoscut sistem în care până și Kafka ar spune: „băieți, e prea ciudat aici, am plecat!”.
Nici nu contează; numai gândindu-mă la urangutan mă mai liniștesc, pentru că am ieșit de la birou. Ochelarii de soare, cotul pe geam, niște Gangnam Style (oare vorbește serios?) și o ardem important spre șantier. Îmi închipui cum ar fi să-i sparg parbrizul ăluia căruia pesemne i s-au ars semnalizările, sărăcuțu.
– Colegu, vezi că ți s-au ars lămpile de semnal.
– Ci vrei tu ăi, panaramă?
– Gata, gata, șș-șș-șș, am înțeles, îți cade mâna dacă tragi de manețică…
– Ăi! Uăi, schilodule, ți-e cald cu dinții-n gura?
Trafic oprit, cocalar ieșit din mașină, fără pistol, slavă Domnului! Seamănă cu urangutanii mei. Îmi freacă o flegmă pe parbriz, mie mi-e rușine să scot pistolul…
– Stai băi, dă-o-ncolo de treabă!
– Ăi, tu ci vrei, ăi?
– Gata, vreau să plec dracului!
Scââââââârț de roți și gata, mi-a stricat toată combinația, nici nu-mi vine să mai scriu.
Grafica: Ioniță Benea
