La Alecart există – și va exista – un colț liniștit al pernei. Uneori vizibil, așezat pe scenă, alteori mutat firesc în sală, acolo unde „gândurile atârnă în cârlige de abator”. Nu e un decor, ci un mod de a locui literatura: fără grabă, fără clopoțel, fără întrebări sugerate sau discursuri contrafăcute. Acesta este și sensul faptului că întâlnirile Alecart au ieșit din spațiul școlii și în afara orele de curs. Nu ca să le concureze, ci ca să le continue altfel. Așa ne-am celebrat noi liceul când a împlinit venerabila vârstă de 198 de ani. O școală care contează nu rămâne închisă între ziduri, ci se deschide spre comunitate: spre studenți, elevi din alte licee, cititori de toate vârstele, unii deja știind că trebuie să ajungă mai devreme ca să mai prindă un loc pe scaun sau pe pernele cu colțuri liniștite. Cel puțin asta am învățat de la Maiorescu cu care ne-am „întâlnit” pe 20 ianuarie, cu trei zile înainte de Ziua Școlii.
Întâlnirea cu un scriitor nu este o formă de a scăpa de ore. Orele se respectă, chiar dacă unele plictisesc. Literatura vie nu le anulează, le dă sens „încet, discret, fără niciun avertisment”. Poate, cel mult, reconfigurează temele și, mai ales, timpul liber. Pentru că Alecart este despre alegeri: despre a alege să vii, să asculți, să pui întrebări, să rămâi sau să pleci. Despre a înțelege că poezia nu se consumă în timpul programului școlar, ci „se așază încet, ca o pernă, acolo unde gândul obosește”.
În fond, literatura vie nu are nevoie de amfiteatru. Are nevoie de timp. Și, din când în când, de un colț liniștit al pernei – fie el într-o sală cu tablouri din Casa Junimii, fie în locul în care un adolescent decide că seara lui poate arăta altfel. Ca să putem spune cândva că visurile noastre au rămas, nu „la subsol”, ci într-un loc cu ferestre umplute cu cer, într-un loc cu scaune albe & perne de culoarea FILIT-ului.
Luiza Sfîcă: Atât de diferit ne stă în fire să ne raportăm la literatură, încât sala Studio J de la Casa Pogor se transformă, la fiecare întâlnire, într-un spațiu fluid, variabil în funcție de mișcarea mea – un fel de proton observator. Știu, știu că nu puteți avea încredere în subiectivitate și că literatura nu va fi niciodată un spațiu newtonian absolut, despre care să se discute cu maximă acuratețe, însă am simțit că volumul Colțul liniștit al pernei a metamorfozat comunitatea noastră, aciuată (și ea) la fundul unui acvariu literar, într-un organism mozaical. Publicul fremăta de gânduri – o balenă cu șase ochi, patru aripi, cinci cozi, atinsă de fiorul poeziilor Adei Lupu, care se ramifică apoi către fiecare dintre noi, încolăcindu-se în jurul interpretărilor noastre atât de diferite. Cu toate că noul format al întâlnirii a propus o experiență și mai interactivă, și mai antrenantă, nimic din cuvintele noastre de pe 15 ianuarie – întrebări, poezii citite cu voce tare, răspunsuri – nu a fost un spectacol, chiar dacă literatura vizează adeseori și această dimensiune. Pentru mine, a fost o veritabilă confesiune. Cu toate că poeziile-colaj au fost scrise într-un context destul de fix, sentimentul pe care îl poartă s-a prelungit în ceva universal și, conform tradiției Alecart, a devenit un prilej de exprimare pentru mulți „poeți nedebutați” care au transformat limbajul și viziunea Adei Lupu într-o limbă proprie. Unii au vorbit despre moarte, alții despre viață. Unii despre iubire („poate să fie iubirea cu adevărat inutilă?”/„da, cred și în asta— degeaba iubești dacă nu o faci așa cum are nevoie celălalt să fie iubit”), alții despre pierdere. Cred că, în maniera unică a fiecăruia, ne-am transformat și noi într-un cumul de versuri ale Adei, plutind deasupra scaunelor, a microfoanelor uneori nefuncționale și a meselor. Poate să pară destul de straniu, însă adolescența este una dintre cele mai nostalgice perioade ale vieții. Suntem răvășiți de un soi de regret fără obiect, nu am avut încă timp să ne imunizăm la el – așa cum au reușit adulții – și continuăm să pedalăm prin viață (și prin poezie) ca pe un drum care se destramă în urma pașilor noștri.
Literatura vie începe cu o voce care nu se grăbește: „scepticismul e un lux / pe care doar cei ce n-au cunoscut boala / și-l permit”
Așadar, la întâlnirea cu Ada Lupu de pe 15 ianuarie, am vorbit (și) despre noi, despre copilăria noastră, am dat câte un nume emoțiilor/ sentimentelor noastre cu versuri „decupate” din poemele din Colțul liniștit al pernei și fiecare dintre alecartieni și-a scris propria poveste. Câteva dintre acestea le puteți citi mai jos:
- Ioana Fînaru, în mica trecere:
încet, discret, fără niciun avertisment,
rulmenții din rolele mele scot un scârțâit infernal,
roțile se desprind pe rând, sar în toate părțile,
mă transport pe mine,
când nu mă vede nimeni
o să mă scufund
încet, discret, fără niciun avertisment,
mă gândesc toată ziua la moarte
de fiecare dată când închid o ușă
îmi spui
poți să plângi cât vrei
aici nu mă mai întorc niciodată, imediat ce voi avea curajul să plec
și nu știu dacă o să pot vreodată
și tot murim
încet, discret, fără niciun avertisment,
oamenii își topesc anxietatea sub limbă
înseamnă să te ascunzi în corp, bine, bine,
noi am fost învățați să avem grija de lucruri,
până la dezintegrare
fără să ne fie rușine
ce mai faci? bine, tu? bine
cine se știe
fără de păcat, să arunce primul cu piatra
încet, discret, fără niciun avertisment,
(dar) într-o zi o să-nceapă viața!
o vreme o căutăm împreună
și așteptăm dimineața
îmi spui
cum închidem ușa pe dinafară
cum ieșeam cu umbrela ca să te apăr de furtună
cum își fac medicii cruce înainte de operație
mai ales nu trebuie să afli
eu mă rătăcesc pe orice drum
încet, discret, fără niciun avertisment,
mintea mea devine casantă
vom trece și peste noaptea asta
tu si cu mine
întreg universul se prăpădește de râs
când nu mă vede nimeni
o să mă scufund
Atunci când nimeni nu crede că sufletele noastre pot să fie o zonă Goldilocks pentru aceste sentimente, poezia a crezut și am reușit să construim din ea o statuie a lucrurilor ce nu le putem exprima în cuvinte. Poate că nu am rezonat cu timpul despre care vorbește Ada Lupu (post-comunismul timpuriu al primilor ani, vârsta de peste 30), dar ne-am regăsit în trecerea lui, ceva la care suntem subjugați cu toții în mod iremediabil, amar, amuzant, ridicol, tăcut. Cum se vede viața din papucii unui tânăr?
- Matia Galan-Brînzan, despre trecut ca singura certitudine:
Noaptea visez cum începe sfârșitul lumii
și fug spre casă
Blocul nostru s-a golit de noi,
visurile au rămas în subsol
anii au trecut ca un desen greșit cu pixul.
Semănam între noi,
durerea și bucuria arătau exact la fel pe chipurile noastre.
Oare ce fac foștii copii din cartier ?
Cade casa,
împachetăm trecutul,
fugim.
Noapte după noapte visez.
Imediat ce se stinge lumina,
atunci mă bușește plânsul,
poți să plângi cât vrei.
Plângi în somn sau dormi în plâns ?
Vă spun eu: nu se vede. Trăim, muncim și luăm decizii în virtutea unui viitor incert, de care suntem separați ca de un zid al Berlinului. Eforturile noastre de asumare se traduc în cunoașterea unor realități incerte, în rumori, presupuneri – de la ce facultate vom urma până la cum ne vom trăi iubirea, dezamăgirea, oboseala. Astfel, toată lumina pe care avem impresia că o abatem asupra a ceea ce urmează rămâne efemeră. Înșelătoare. O himeră. Se stinge. Și ne refugiem iarăși în singura certitudine: trecutul. Sau în insomniile aproape cioraniene.
- Cristiana Georgescu, tot despre trecut, dar ca o „bomboană interzisă”:
Trec uneori prin fața blocului
Aici am locuit noi
Aici eram fericiți
Încet, discret, fără niciun avertisment
Blocul nostru s-a golit de noi
Visurile au rămas în subsol
Părinții noștri încă ne păzesc copilăria
Noaptea pândesc pe vizor
Nu văd dincolo de perdele
Subsolul s-a umplut cu alte speranțe
Sub straturi
Peste straturi
Printre straturi de var nou
Doar ei mai văd mâzgălelile scrijelite cu cheia
Când pereții acvariului meu crăpaseră ușor
Nu știam că toate vietățile au nevoie de un loc sigur
Îngerul tăcut stă lângă mine
Când mă strânge în brațe, rămân fără aer și fără păcate
Atunci bucuria e ca un safir de mare
Am pierdut ceva important
Nu știu ce
Simt doar că ceva nu mai e
M-aș duce din nou in mintea cealaltă
e praf de stele
în lumile mele
Lumea, însă, e un acvariu
Și totuși, în oceanul ăsta
Unde ne-am epuizat unul pe celălalt
Și încă mai stoarcem viața din noi
Mai căutăm colțul liniștit al pernei
număr până la 30 și mă uit în jur
ca îngerul tăcut să nu se prindă în corp
Ca-ntr-o menghină
în locul aprozarului e o casă de pariuri
așa că-mi iau gândul de la portocale
Cred că trecutul este ca un fel de bomboană interzisă pentru noi. Ne cheamă la el, însă nu avem voie să cădem în mrejele sale. Nu acum, mai ales nu acum, când toată ființa noastră trebuie să fie concentrată spre viitor, ca o datorie de care depinde tot restul vieții noastre. Amintirile sunt destul de proaspete cât să ne împovăreze, destul de vechi încât să fie timpul să le înmormântăm forțat. Singurul moment în care ne permitem să sfidăm această regulă este noaptea târziu, când viața se oprește, când întunericul pare să se întindă într-o pauză eternă, căutând colțul liniștit al pernei.
- Miruna Ciobanu, despre viitorul pe care ni-l doream atunci:
dormi?
dar într-o zi o să înceapă viața!
noi am scris un basm împreună
întreg universul se prăpădește de râs
că nu știam că toate vietățile au nevoie de un loc sigur
și că nu știam că bețivii au și ei un suflet al lor
însă printre geamantane, copiii trag aer în piept
am fost sigur că așa va fi
eu de mult am început să calculez
noaptea mă trezesc, mă uit la tine cum dormi
ura se cultivă și am emoții
că mă rătăcesc pe orice drum
câte ore ratăm împreună în timpul somnului?
o să fii bine
măcar ne trezim fericiți
În copilărie, viitorul ne era interzis. Adulții ne avertizau să nu ne mai dorim să creștem mai repede, de parcă ceea ce va urma era sentința omului damnat. Noi știam, totuși, că ni se ascunde ceva și, noapte de noapte, ne apropiam de mult dorita maturitate, căci mintea ne era asaltată de freamătul interzisului, de care nici ,,Înger, îngerașul meu” nu ne putea scăpa. (Sara Vieru)
La Întâlnirile Alecart, literatura e dialog, nu monolog: într-o zi o să-nceapă viața!/ o căutăm împreună.
- Casandra Bițic, despre așteptare & dor:
cine se știe
fără de păcat, să arunce primul cu piatra
n-aveai tu ce să cauți
așa începe sfârșitul copilăriei
mai întâi boala, apoi moartea
eu mă gândesc toată ziua la moarte
îngerul râde
uneori mă privește cu ochii lui Dumnezeu
atunci mă bușește plânsul
mintea mea e un biscuite sfărâmicios,
gândurile atârnă în cârlige de abator,
orice om care-mi iese-n cale
pare mai fericit decât mine,
î m b ă t r â n i m
și tot murim
este ora șase, mama încă n-a venit
Așteptarea ne permite să pipăim golul rămas. Așteptarea ne obligă la o clipă de răgaz. Ne obligă să lăsăm viața să se desfășoare în jurul nostru, să gândim ceea ce trăim până la capăt. Uneori absența ne permite nouă înșine să fim absenți, căci răbdarea este tocmai disponibilitatea de a lăsa lucrurile să-și urmeze cursul firesc, capacitatea de a crea în sine, de a locui propriile gânduri fără nevoia de a le materializa. Care este, totuși, diferența dintre așteptare și dor?
- Maria Oglinzanu, tot despre dor, dar despre dorul care te aduce în prezent:
Noi
noaptea mă trezesc, mă uit la tine cum dormi
oare câte ore ratăm împreună în timpul somnului
am așteptat, am așteptat, am așteptat
suntem doi actori geniali într-un film prost
încă indestructibili, încă îndrăgostiți
încă ne iubim
împachetăm trecutul
n-am să te părăsesc niciodată,
îmi spui
te caut prin casă,
vin lângă tine
te cuprind
mă bucur să te văd zâmbind
noi am scris un basm împreună
doar tu și cu mine
apoi povestim, facem planuri de viitor
și vedem fericirea cum înflorește
chiar în pământul din grădină
o să fii bine
anii au trecut ca un desen greșit cu pixul
îngerul tăcut nu e mut
noaptea pândesc pe vizor
blocul nostru s-a golit de noi
trecutul infiltrat în pereți ca mucegaiul
am dat cheile unor străini
mi-e dor de scandal uneori, de gălăgia de pe casa scării
atunci durerea și bucuria arătau exact la fel pe chipurile noastre
îngerul tăcut râde tare și mult
viața se-ncăpățânează să respire
mi s-a părut că te văd
ești la doi metri distanță de mine
te-aș recunoaște pipăind golul rămas
pentru că tristețea îi îmbătrânește pe oameni
îi spun îngerului tăcut să vină lângă mine
poate îngerii au și ei oamenii lor păzitori
inima ascunsă bine, mintea pustie
sfârșitul lumii e mereu în spatele blocului,
finalul nu e fericit, finalul e o glumă proastă
hai acasă, că mordedor
Dorul te trezește, te cheamă în prezent, marchează impactul brutal dintre ziua de azi și cea de ieri. Pentru că dorul îți urmărește fiecare pas precum un înger tăcut. El nu te lasă să iei o pauză, să trăiești în propria-ți minte, ci îți ghidează pașii spre imaginile cele mai dureroase, spre fiecare colț de scară în care ați pășit amândoi vreodată.
apoi povestim, facem planuri de viitor/și vedem fericirea cum înflorește
Poate că acesta este singurul lucru sigur cu care am rămas din întâlnirea cu volumul Adei Lupu (căci prea multă certitudine închide ușa interpretării sincere, personale): arta generează artă, dar nu ca un ecou, ci ca o mutație, ca o boală molipsitoare ce își găsește locul și se adaptează organismului fiecăruia. Poezia nu a rămas un obiect închis, blocat între pagini, ci, precum apa din acvariul fisurat, s-a scurs în carnețelul nostru și ne-a permis să o trăim. Nimic din toate acestea nu a fost despre a înțelege – nici poezia Adei Lupu, nici vocile ce i-au urmat, nici nevoia aceasta compulsivă de a scrie despre copilărie, moarte, iubire, de a vizita blocul gol dinăuntrul fiecăruia, nici răspunsurile primite. A fost, mai degrabă, despre a da mai departe, despre nevoia intempestivă de a nu lăsa lucrurile nespuse. Ca și cum anumite trăiri, lăsate prea mult în interior, ar începe să roadă pereții creierului până ar evada și ne-ar scăpa pentru totdeauna. Trebuie deci să vorbim, să scriem, să nu lăsăm nimic să ne scape printre degete. Menținem, astfel, un echilibru: când am vorbit despre trecut, ne-am amintit imediat și de viitor; când am văzut blocul gol, l-am umplut cu amintiri; când am ales să fim absenți, ne-am trezit instantaneu în prezent. De aceea, nu pot să nu mă întreb: dacă nu am mai scrie, la rândul nostru, oare nu s-ar sparge lumea în bucăți, ca un plămân care explodează în absența oxigenului?
Literatura nu adună spectatori, ci creează prezențe.
(*Au consemnat Luiza SFÎCĂ și Sara VIERU, redactore Alecart, eleve în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
