Circulați cu viteza legală!
O viață. O epocă. Un mister. Trei cuvinte care pot descrie pe scurt cartea lui Cosmin Perța, Labiș – Jurnalul pierdut, o biografie romanțată ce oferă o perspectivă inedită atât asupra personalității poetului Nicolae Labiș, cât și asupra vieții sufocante de la începuturile comunismului în România anilor 1950. Opera labișiană, încă de la debutul scriitorului în peisajul literaturii române postbelice, a fost văzută ca o adevărată lumină radiantă născută în ceața ideologică și socială care plana asupra a tot ceea ce însemna cultura românească în raport cu concepția comunistă despre aceasta după cel de-al doilea Război Mondial.
Considerat un element retrograd pentru regim, tânărul poet va fi exclus succesiv din mai multe organizații literare sau studențești, fapt care îi va întări convingerea asupra drumului diferit pe care vrea să-l urmeze, dar și asupra servilismului societății față de autoritățile de partid și de stat din Republica Populară Română. Într-o lume care repeta obsesiv supunerea oarbă față de o interpretare a marxismului absolut, gândurile lui Nicolae Labiș încearcă să confere ,,democrației populare’’ o latură umană, plină de idealism și de libertate. Labiș – un poet vizionar al unei societăți care ar fi putut evolua altfel în perioada comunistă prin care a trecut România după 1945 și care ar fi putut să ne lase ca moștenire o operă cu un imens impact, dar care a murit prea devreme, convins că a fost accidentat cu intenție, iată un destin ce ne invită la o meditație asupra propriei vieți și la o lectură atentă a cărții lui Cosmin Perța.
Încep cursurile Școlii de literatură „Mihai Eminescu”, ocazie cu care încep și acest jurnal într-o lume nouă și necunoscută.[…] O lume la care am visat atât de mult și care m-ar putea ajuta să-mi înfăptuiesc și să-mi desăvârșesc năzuința. […] Poezia.
Dorindu-se a fi o reconstituire a jurnalului distrus, „reconstituit” pe baza mărturiilor și a fragmentelor de scrisori sau documente rămase de la prieteni și familie, volumul debutează cu relatarea evenimentelor zilei de 15 septembrie 1952, dată marcantă a vieții profesionale și personale a scriitorului. Astfel, ajuns la Școala de literatură „Mihai Eminescu” din București după ce absolvise liceul la Iași (să nu uităm că, pentru scurt timp, a fost și elev al actualului Colegiu Național Iași), Nicolae Labiș își începe călătoria prin protipendada literară a momentului cu multă speranță și elan creator, paginile de jurnal din această primă perioadă având remarci preponderent pozitive asupra colegilor, a profesorilor, a cunoscuților și a familiei. Singurele relatări care par să anticipeze destinul tragic al poetului sunt cele referitoare la certurile cu unii profesori sau colegi, membri de partid, care încearcă să impună în viziunea literară a celorlalți scopul stalinist al noului experiment social al acestei școli – cel de a preaslăvi realizările regimului de orânduire populară după detronarea regalității în 1947. Mari personalități ale literaturii interbelice și postbelice precum: Mihail Sadoveanu, Veronica Porumbacu, Mihai Beniuc, Aurel Covaci, Gheorghe Tomozei, Mihai Gafița, George Călinescu, Fănuș Neagu, Gheorghe Grigurcu, Alexandru Andrițoiu, Imre Portik și Lucian Raicu vor apărea în diferite circumstanțe ale formării lui Nicolae Labiș atât prin această școală, cât și prin viața sa personală, iar Cosmin Perța recuperează cu veridicitate atmosfera și portretele fiecăruia.
Printr-o ingenioasă și captivantă tehnică literară, autorul reușește să aducă în fața cititorului experiențele trecutului marcat de privațiunile celei de-a doua conflagrații mondiale în tandem cu realitatea tot mai apăsătoare a anilor ‘50 cu care s-a confruntat cel supranumit de Eugen Simion ,,buzduganul unei generații’’, dar și evenimente ce i-au influențat într-un mod fundamental opera de-a lungul scurtei, dar prodigioasei sale cariere literare. Poveștile pline de farmecul copilăriei și de acea inocență tot mai marginalizată sub idealul slujirii țelurilor comuniste încă de la cele mai fragede vârste ne oferă o perspectivă interesantă și necesară asupra unui scriitor rămas în conștiința tuturor mai mult ca un exponent al libertății decât ca o voce poetică unitară și valoroasă.
Entuziasmul inițial al ideilor marxiste îl distanțează de restul colegilor prin dorința de a conferi acestora o aplicabilitate justă, lipsită de teroare, concentrată pe desăvârșirea omului ca ființă, prin apelul la valori fundamentale precum: iubirea, onestitatea, inteligența etc. și nu îl împiedică să elogieze realizările altor scriitori din perioada antecomunistă printre care se numără: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu sau Ion Minulescu, interziși de noile ,,personalități’’ literare provenite din rândul activiștilor din Partidul Muncitoresc Român. Vizitele și contactele sale cu Tudor Arghezi sau cu soția lui Eugen Lovinescu vor constitui deopotrivă acte de frondă și ocazii de a-și contura propria gândire literară prin lectura unor cărți interzise. Chiar dacă știa bine pericolul la care se expune prin aceste activități, Labiș nu a încetat o clipă să cumpere din puținii săi bani manuscrise princeps ale operelor marilor poeți români și universali.
A fi poet nu e suficient să știi să compui imagini „frumoase”, nici să fii un virtuoz al rimei, ba nici chiar să pornești de la un „fond ideologic” bun. Poezia nu se scrie din „plăcere” , cum cred mulți. E muncă.
Avansând în lectura volumului, figura lui Nicolae Labiș se relevă cititorului ca una sensibilă, adolescentină, plină de iubire, dar ancorată în timpurile sale. Perța surprinde convingător atitudinea meditativă a „personajului” său, dezvăluind geniul unui tânăr aflat la început de drum în lumea literară. Perspicace și deschis la experiențe noi, elevul Labiș este prezentat apoi ca un proletar boem între socialiștii vremii sale, căutându-și propria cale și propria voce literară, deși viața privată i-a fost marcată mai degrabă de prietenii turbulente, peripeții copilărești și iubiri zadarnice. Dârzenia și curajul de a condamna public ostracizarea literaturii adevărate și a autorilor valoroși de către staliniști vor contribui la primele contacte cu direcțiunea școlii și cu Securitatea. Disponibilitatea anumitor colegi de a reclama „elementele dușmănoase” din școală îl vor face să sufere atât fizic, cât și spiritual, conturând o impresionantă ,,anchetă’’ asupra a tot ce înseamnă puterea omului de a se vinde intelectual pentru propria ascensiune. În acest amalgam de sentimente de revoltă și dezamăgire profundă față de aspectele relaționale ale vieții personale, singura salvare o va reprezenta pentru Labiș strânsa legătură afectivă cu sora sa Margareta și amintirile luminoase din lumea tradițională a satului moldovenesc, în care părinții vor constitui modele veridice și inspiraționale în ceea ce privește poeziile pentru volumele sale ,,Lupta cu inerția’’ și ,,Primele iubiri’’ aflate în lucru la acel moment.
Deși înfruntă își înfruntă profesorii cu mult curaj, Labiș se teme pentru propria persoană și pentru colegii care-l susțin din cauza excluderilor succesive ale lui Fănuș Neagu și Gheorghe Grigurcu din școală. Acest fapt îl va face să se concentreze pe poezii ce recuperează imagini din copilăria grea trăită în timpul războiului, în care cea mai mică bucurie devine un miracol și în care o moarte se poate transforma într-o poveste.
În timpul călătoriilor în diverse locuri din țară pentru a-și îndeplini îndatoririle profesionale, descoperă istoria și continuă să lucreze pentru a definitiva ceea ce vor fi operele sale capitale, printre care Moartea căprioarei și Albatrosul ucis – cele ce îi vor aduce recunoaștere națională și internațională – în țările socialiste „prietene”, printre care se numără Ungaria și Bulgaria, unde e tradus încă din timpul vieții. Cu luciditate se va întreba adesea de ce lumea apreciază geniile doar după ce le-a ignorat și le-a de îndepărtat în timpul vieții. De asemenea, întâlnirea cu Nichita Stănescu nu îi va conferi claritate în ceea ce privește potențialul literar al viitorilor scriitori. Labiș atinge momentul de glorie, dar începe să-și simtă sfârșitul. Știa că Securitatea e pe urmele sale. Întrebarea nu era dacă, ci când îl vor aresta sau îl vor adânci și mai mult în izolare, ostracizându-l.
Privesc undeva în gol, încruntat, de parcă văd ultimele zile ale lumii apropiindu-se implacabil. […] Uneori mă simt ca un albatros ajuns deasupra Triunghiului Bermudelor, cu aripi obosite și dezorientate.
Destabilizarea relațiilor cu profesorii Ion Beniuc și Mihail Sadoveanu pe fondul refuzului de a se înscrie în Partidul Muncitoresc Român și a activității considerate ,,contrarevoluționare’’ – împreună cu reclamările la Securitate din partea oamenilor infiltrați de aceasta în anturajul său și dezamăgirea profundă creată de riposta sângeroasă a U.R.S.S. împotriva revoluției din Ungaria din 1956 vor contribui la îndepărtarea definitivă de comunism și la decizia autorităților de la București de a-l înlătura prin orice metodă. Astfel, după ce a fost exclus din Facultate și i-a fost interzis dreptul de a publica după apariția volumului Primele iubiri, Nicolae Labiș devine victima unui accident organizat de presupuși agenți ai Securității, fapt care va conduce la o scurtă agonie, culminând cu o moarte tăcută în data de 22 decembrie 1956 – o moarte aflată sub auspiciile clare ale unei crime plănuite în prealabil.
Este menirea poetului să spună adevărul? Eu cred că da. Cu ce costuri? Asta n-o mai știu.
În urma lecturii acestei biografii romanțate, cititorul poate remarca modul în care Cosmin Perța reușește să ofere un tablou veridic al personalității poetului Nicolae Labiș, transformând acest demers într-unul natural, firesc, plin de acea efervescență și meditație existențială pe care fiecare tânăr geniu le posedă încă de la începutul maturității sale artistice și personale, fără ca intrigile (sau contextul politic) să acapareze obsesiv planul întregii acțiuni.
Cum aș putea să-i descriu unui cititor tânăr volumul Labiș – Jurnalul pierdut? O operă menită să ilustreze realitatea acelor vremuri și o viață curmată mult prea devreme. E un volum pe care îl recomand nu doar fiindcă ne oferă o imagine asupra unuia dintre poeții importanți ai perioadei – fără el probabil drumul lui Nichita Stănescu ar fi fost mai dificil și poezia românească ar fi rămas în continuare ancorată într-o dimensiune ideologic-patriotardă fără substanță -, ci și pentru că scriitura lui Cosmin Perța e adictivă, surprinzând un adevăr uman convingător.
- Citește AICI și AICI și recenzii ale volumului Nichita. Poetul ca și soldatul, de Bogdan Crețu, și AICI – recenzia volumului Celan. Am trăit, da, de Cristian Fulaș, cărți apărute la editura Polirom în colecția biografiilor romanțate (așteptăm și un volum despre Emil Brumaru!), singurele romane din această serie lansate la Alecart.
(*Octavian MERCAȘ este elev în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
