Teatrul sau jocul de-a Viața. Lumea scenică în care adevărul, esteticul și trăirea personală pulsează spre același țel, emoționarea spectatorului. Dacă ar fi să facem o incursiune în acest domeniu, Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava – cea mai tânără instituție teatrală din țară – și-a deschis stagiunea spre a modela prin intermediul pieselor și al actorilor trăirile publicului sucevean pe care le întâlnește și le acceptă.
Pe lângă o serie de spectacole (Cărțile, de Horia Gârbea, regia Octavian Jighirgiu, și Trenul de noapte, de Ioan Groșan, de asemenea în regia lui Octavian Jighirgiu) desprinse de spațiul închis și, poate, uneori neofertant ale unei săli de teatru, trei au fost liniile de evoluție până în prezent al stagiunii, așa cum susține și directorul general al Teatrului sucevean, doamna Carmen Veronica Steiciuc. Vi le prezentăm în continuare, în ordine strict cronologică. Primul spectacol, Singură în fața dragostei și-a morții, după texte de Dario Fo și Franca Rame, în regia lui Andrei Munteanu, debutul mult așteptat al trupei sucevene, a fost o reprezentație primită cu mult interes. A urmat spectacolul Tigrul din orașul nostru, după piesa Gianinei Cărbunariu, în regia lui Bobi Pricop și avându-l ca scenograf pe Adrian Damian, vârfuri ale generației tinere în materie de dramaturgie, regie și scenografie. Al treilea spectacol, Zadarnicele chinuri ale dragostei, după W. Shakespeare, în regia lui Alexandru Bogdan, un actor cunoscut și apreciat.
O tragi-comedie, constituită în manieră modernă, în care publicul este pus față-n față cu actorul. Prima din seria de spectacole „Actorul în prim-plan”, piesa Singură în fața dragostei și a morții, o aduce în atenția spectatorilor pe actrița Clara Popadiuc, a cărei interpretare scenică atrage atenție asupra problematicii identității feminine în cadrul familiei și a unei societăți marcate de moravuri de consum. Spectacolul e primit cu aplauze și cu binemeritate hohote de râs de la primele replici. Pe măsură ce acțiunea avansează, iar personajul devine din ce în ce mai prins în mrejele propriului destin, ca spectator continui să râzi, dar deja cu un nod în gât. Periplul sentimental prin care personajul trece de-a lungul desfășurării piesei condensează în esență o triadă emoțională ce tușează conturul intern al personajelor. Scăparea este imposibilă.
Jocul scenic al Clarei nu face decât să sublinieze dramatismul, sfâșierea interioară, zbuciumul, fragilitatea sufletului uman. Emoția personajului se suprapune până peste emoția actorului. Interferența cu publicul este remarcabilă, apropierea și integrarea acestuia depășesc limitele unui spectacol convențional, plasând scenariul într-o modernitate remarcabilă. Universul personajului este delimitat de două axiome ce îi restricționează evoluția; angrenarea într-o căsnicie eșuată și șantajul telefonic primit din partea unui bărbat. O combinație de curaj, sensibilitate și nebunie. O femeie care caută cu toate resursele să accepte spațiul limitat în care a fost condamnată să trăiască, să se elibereze de dorința dezvoltării unei noi forme de împlinire.
În toate situațiile aberante ale personajului, care pare să nu conștientizeze gravitatea contextului în care este plasat, recunoști duritatea vieții concrete. Succesele femeii contemporane sunt secționate milimetric și înlocuite cu spațiul domestic, atât de anacronic, dar, totodată, atât de actual în societate. Un uluitor decupaj de ipostaze în care personajul parcurge o odisee a regăsirii, a identificării cu sine. Publicul aflat la doar un metru de cadrul scenic nu poate contesta emoția ce reverberează din vocea și din gesturile actriței. Monodrama abundă în detalii intime, societatea contemporană a consumatorilor de plăceri, propune o structură dezasamblată a femeii, văzută ca marionetă menită să satisfacă, lipsită de corporalitate și sentiment. Un spectacol-eveniment care utilizează cu siguranță tehnologia ultramodernă și care aduce în spațiul teatral sucevean problematica europeană drepturilor femeii.
O radiografie a societății contemporane. Spectacolul Tigrul din orașul nostru, poveste reală, remodelată de autoarea Gianina Cărbunariu, care transformă totul într-un scenariu de sine stătător, cu viziune și sensuri distincte, în cadrul căruia aproape toți locuitorii orașului, de la oameni la păsări, reconstituie împreună cine e de fapt Mihaela. Spectacolul este un fals-documentar despre un caz real, al tigrului care a fugit de la grădina zoologică din Sibiu în 2011, elaborat fără a epata, mizând, mai degrabă, pe inducerea unei stări hipnotice prin care să se realizeze saltul către problematica socială. Un scenariu care reușește să recupereze atmosfera într-o manieră unitară, proiecțiile video fiind complementare cu hologramele, un mod inedit de a reprezenta o realitate imediată, aproape palpabilă, ce captează publicul. Cei patru actori, Diana Lazăr, Clara Popadiuc, Cătălin Mîndru și Cosmin Panaite, invocă prin jocul scenic captivant teme fundamentale ale lumii contemporane (diferențe sociale în cadrul aceluiași sistem corupt, temeri și libertăți, frica de necunoscut), cu o naturalețe și o degajare ce țintuiesc atenția spectatorilor pe tot parcursul spectacolului. Într-o aventură echivalentă cu descoperirea libertății, rând pe rând, martorii oculari (un taximetrist, un pensionar, porumbei, doi homelessi, vrăbii, ciori, o directoare de bancă și un angajat al său, și chiar o mașină) vin în fața camerei să vorbească despre tigresa Mihaela, văzută mai curând drept o ființă umană. Prin discursurile modelate sub forma unor interviuri desfășurate live, marcate de o notă ludică, o relaționare directă a publicului cu experiențelor trăite de personaje, lipsite de exhibiții regizorale, piesa aduce în atenția publicului o fabulă filozofică, prin care Gianina Cărbunariu și Bobi Pricop particularizează probleme serioase ce generează coliziuni în societatea modernă.
Este de remarcat modul de expunere, maniera în care fiecare vorbitor reușește să manipuleze audiența, să o revolte, să o sensibilizeze. De altfel, dincolo de holograme și proiecții, jocul actorilor este exemplar, fluiditatea mișcărilor scenice contrastează cu decorul minimalist. Interesante sunt declarațiile martorilor oculari, diversitatea claselor sociale contrabalansează mesajele subliminale transmise de fiecare declarație. Se remarcă o deplasare a accentului de pe invocarea imaginii tigresei Mihaela pe problematica modernă printr-un remarcabil accent ludic.
Ironiile sunt prezentate într-o lumină clară și precisă. În două scene animalele vorbesc, privind direct în camera video, chipurile lor fiind rând pe rând în prim-plan: tocmai această metodă intensifică absurditatea scenelor. Animalele persistă în ignoranța lor, specific animalieră, care contrastează cu monologul bătrânului, ce gravitează în jurul aceleași note profunde de consum interior și problematizare continuă a spiritului uman. Piesa vorbește despre relația noastră cu Noul, ceea ce ne deraiază de pe traiectoria zilnică.
Dragostea. Și odată cu ea omul. Având ca punct de plecare textul lui W. Shakespeare, Love’s Labour’s Lost, regizorul Alexandru Bogdan construiește un spectacol de reală calitate, ce abundă de umanitate, o simbioză a comicului cu tragicul, din care se descifrează esența ființei umane. Văzută mai degrabă ca o lume deformată, în care Dragostea nu (mai) reprezintă o cale de a trăi inflexibil dorința de a surprinde frumosul, necunoscutul, viața, singura șansă rămâne evacuarea umanului în punctul de intersecție al axiomelor definitorii, timp suspendat ce vrea a-i oferi eternitate: „Doar faima poate dăinui!” Așa cum trupul este hrănit, mecanismul trebuie întreținut pentru a ajunge la această perfectă funcționalitate, starea menită nu doar eternizării, ci și plăcerii. Și totul se consumă în interior, salvarea devenind doar o manifestare a instinctului de supraviețuire în imediat, maturizare prin cicatrizare, ale cărui sincope încep să se facă simțite. Emoția e cea mai pregnantă stare pe care o transmite, un cumul ce se dilată și stagnează brusc în punctul de maximă dezvoltare, o paralelă ce pendulează între evadare și mecanisme puse în funcțiune de tresăririle subconștientului.
Într-o lume în care dragostea este percepută drept nucleul ce opune rezistență în procesul evoluției, conducătorul Navarrei implementează propria asceză bazată pe o perioadă de trei ani, în care toți cetățenii au obligația de a se supune doctrinei: Post, Veghe, Studiu și, mai ales, înlăturarea elementelor disturbator – Femeia. Decorul minimalist, intrarea actorilor în scenă într-o manieră deschisă, lipsa unei mișcări de culise și accesibilitatea, toate acestea conferă spectatorilor o mai bună angrenare în spațiul prezentat de piesă.
Având ca pretext încheierea unei înțelegeri cu Franța asupra ținutului Aquitaniei, Ferdinand (Cosmin Panaite), regele Navarrei, și cei doi slujitori ai săi, Berowne (Bogdan Cantauz) și Dumaine (Bogdan Amurăriței), găsesc poate cea mai accesibilă cale spre forma supremă de elevație a sufletului – Dragostea – sentiment resimțit în egală măsură de Prințesa Franței (Diana Lazăr) și însoțitoarele sale, Rosalina (Delu Lucaci) și Katharina (Cristina Florea). Regizorul pune preț pe schimbări de ritm, dar și pe utilizarea graficii moderne, cu rol de a intensifica tumultul sentimental în care se rotesc actorii. Întâlnirea dintre cele șase personaje drenează acțiunea spre panta fluctuantă a sentimentelor, fiecare accede spre o nouă sferă, identificând pulsații ce reverberează în întreaga lor mișcare scenică și în discurs. Toate aceste subterfugii sunt elemente ale unui spectacol modern, în care accentul se mută în tonalități ludice, ajutate de forța imaginilor, de jocul scenic și de pregnanța acustică. Nu e doar vocea actorilor. E și trupul lor. Așa cum am fost deja obișnuiți, un spectacol puternic, un spectacol de excepție, cu un crescendo al acțiunii, ce culminează într-un punct maxim, armonizat cu finalul care se găsește acolo încă din debut. Naturalețe și complexitate, o reunire de lucruri diverse, pe structura unui text deloc facil, dar, e adevărat, extrem de ofertant, cu multiple interese, ce domină scena și implicit spectatorii.
Doamna Carmen Steiciuc ne-a oferit cu amabilitate și detalii referitoare la spectacolele care vor urma, surprizele teatrale ale lunii mai. În acest moment, se montează spectacolul Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare, de Tankred Dorst și Ursula Ehler, după Miguel de Unamuno, în regia lui Alexander Hausvater. O frumoasă poveste de dragoste, un spectacol în care se regăsesc muzica și dansul și care construiește puternice emoții în spectator. Pe finalul stagiunii este programat încă un spectacol, în regia Antonellei Cornici. De asemenea, doamna Carmen Steiciuc a făcut și o prezentare a situației actuale a Teatrul Municipal „Matei Vișniec”, din care extragem un fragment: „Avem de a face cu un Teatru tânăr, cu actori tineri, care montează piesele unor dramaturgi tineri și de succes, cu o echipă regizorală tânără, detalii care au adus teatrului sucevean de la început un beneficiu de imagine în plan național și chiar internațional. Acum actorii au șansa extraordinară să lucreze cu domnul Alexander Hausvater, unul dintre cei mai importanți oameni din lumea teatrului, care a regizat sute de spectacole în toată lumea. Actorii sunt încântați că pot lucra și cu regizori tineri și cu regizori de prestigiu, cu o vastă experiență în regie, premiați de UNITER. Teatrul nu e ceva ce trebuie îmblânzit, doar lăsat să se polimerizeze după personalitatea fiecăruia. În acest context începem să reabilităm legătura publicului sucevean cu arta teatrală, transferul de emoție prin intermediul actorilor și al scenariului. Pentru ei construim o lume frumoasă, în care să evadăm, din când în când, din cotidian.”
*Ozana Ciobanu, colaboratoare Alecart, este studentă la USV.
Sursa Foto: https://www.teatrulmateivisniec.ro/
