Timpul este o sabie. La fel, sufletul: Lady L., de Romain Gary

Setea de absolut, un fenomen foarte interesant și, de altfel, destul de periculos, fiindcă duce aproape întotdeauna la masacre de toată frumusețea.

Lady L. propune o altă lume decât acelea prin care ne plimbă Romain Gary în majoritatea romanelor sale  și are capacitatea de a capta atenția, de a intriga și de a seduce în aceeași măsură. Nu doar prin caracterul sentimental al poveștii, asociat dimensiunii grave a aspectelor înfățișate, prin redarea atentă a pasiunilor și a zbuciumului sufletului feminin, prin descompunerea lucidă, aproape cinică, a acestuia, fără a lăsa deoparte tabloul unei societăți aflate în plină criză morală și socială – indiferent că este vorba despre ultimele decenii ale secolului al XIX-lea sau, șaizeci de ani mai târziu, despre o Anglie încă pudibondă, prețioasă, intolerantă, dar profund putredă. Nu doar pentru că are în prim-plan un personaj feminin construit în manieră romantică, vulnerabil în fața pasiunii și evoluând spectaculos către o bătrână doamnă a cărei ultimă plăcere este de a scandaliza găsind un ascultător ce o adoră în tăcere de jumătate de veac pentru a-i mărturisi povestea acestei transformări, sfâșiind vălul de decență asociat celor 80 de ani pe care îi are. Și nici pentru că, preluând rețeta romanului istoric de aventuri de la început de secolul al XIX-lea, cu spectaculoase răsturnări de situație și de destin, cu o acțiune care se desfășoară în medii diferite, alternând zonele sordide ale societății cu cele aristocratice, plimbându-ne prin aproape toată Europa, propune întâmplări dramatice, personaje puternice, cu principii de viață și moduri de a o trăi diferite. Ci fiindcă, folosind toate aceste instrumente de întreținere a suspansului și a plăcerii lecturii, se transformă într-o panoramare a realităților sociale care fac din Europa începutului de secol XX un teritoriu al extremelor și extremismului, al confruntării dintre principiile clasei privilegiate decadente și cele ale noii lumi care e pe cale să se nască, dintre fascinația ideilor și felul în care sufletul poate (în fapt, nu poate) să facă față fascinației ideilor, anticipând monstruoasele contorsiuni ideologice și masacrele care au urmat. Iar perspectiva gravă se întretaie cu ironia cea mai fină, dusă către un cinism al cărui rol este de a obiectiva o dublă realitate: cea a inimii și cea socială, dublând caracterul romanțios și tragic al întâmplărilor a căror protagonistă e Annette, viitoarea Lady L.

Lumea modernă chiar nu era un loc în care să te îndrăgostești.   

Cea care dezvăluie povestea metamorfozei copilei sărace dintr-un cartier parizian mizer (în care cea mai veche meserie din lume se practică amestecând plăcerea și necesitatea fără a ridica probleme de moralitate și în care cele mai nobile idealuri ale revoluției franceze sunt perorate cu sticla de poșircă în mână și nevasta împovărată de muncă acasă) în excentrica octogenară aristocrată de „viță veche” ce a dat coroanei britanice respectabile figuri ale puterii ecleziastice, financiare și politice e o adorabilă  doamnă, de o luciditate tăioasă și conștientă de ipocrizia lumii în care trăiește, de meschinăria celor de care e înconjurată, de neajunsurile vârstei. Neabdicând, dar fiind constrânsă să ceară ajutor pentru a putea păstra ceea ce doar ea știe că există în pavilionul de pe domeniul familiei, mai precis, fantomele trecutului pe care le-a închis definitiv în sufletul și în amintirea ei și care acum riscă să fie scoase la lumină, ea înțelege că are nevoie de ajutor. Deși gândul de a-și șoca grijuliile vlăstare îi face cu ochiul, respectabilitatea în care și-a drapat trecutul (și, în egală măsură, sentimentalismul celei care a fost și instinctul de supraviețuitoare ce nu a părăsit-o niciodată) o fac să-și aleagă drept confident un vechi prieten de familie, adorator tăcut și constant, poetul de curte al monarhiei, chintesență a spiritului și a valorilor acelei aristocrații europene împotriva căreia ea însăși s-a revoltat și pe care a ajuns să o slujească în numele unei sublime dorințe de libertate (idee centrală a revoluției franceze, antiburgheze și antiaristocratice prin excelență!). Drama sublimată în ironie. Sir Percy Rodiner, apologet oficial al Coroanei, ultim bard al Imperiului, cel care reușise cu adevărat ceva suficient de dezgustător: împăcase poezia cu virtutea, va deveni ascultătorul, mai întâi uluit și incredul, apoi șocat, scandalizat și treptat tot mai convins de adevărul incredibilei istorisiri a lui Lady L, o poveste care se va încheia cu o dovadă în egală măsură romantică și monstruoasă a luptei dintre pasiune și răzbunare, dintre sacrificiu și voința de a fi liber.

O poveste ca o urmă de noroi împroșcată pe buna-cuviință și pe valorile lumii din care a ales să facă parte, disprețuindu-le și supunându-li-se, totodată, întorcându-se împotriva regulilor și a idealurilor lumii ei, împotriva acelei Annette, midineta încăpățânată care visa până-n pânzele albe la beatitudinea-n doi, la gondola fericirii, la dragostea victorioasă și care nu mai există demult, transformată în Diane, o adevărată lady, căreia micile și marile extravaganțe i se iartă în numele respectabilității arborelui genealogic pe care îl duce mai departe. Pânzele care îl întâmpină pe Sir Percy în pavilionul în care este purtat, acel amestec de portrete peste care Lady L. a suprapus capetele animalelor de companie pe care le-a avut de-a lungul timpului, într-un amalgam grotesc de celebrare a virtuților, adeseori imaginate, și a aspectelor animalice, profanând noblețea „înaintașilor” (pisici în armură, pisici pe cal, în uniforma lăncierilor din Bengal, […], papagali suprapuși peste trăsăturile demne ale unei străbunici, capetele angelice ale unor pisoi proaspăt fătați pictate pe fotografia de grup a nepoților ei aflați împreună cu doica transformată în maimuță) sunt în același timp o relevare a disprețului și o punere în abis a tehnicii pe care o folosește Romain Gary în acest roman: istoria sentimentală, în maniera narațiunilor romantice, e nada care scoate la suprafață cealaltă dimensiune a cărții, istoria mișcării și gândirii nihiliste din Europa, în centrul căreia se află Armand Denis. Bărbatul seducător, extremistul și nihilistul fără scrupule al sfârșitului de secol XIX, cavalerul nebun îndrăgostit de ideea de egalitate, fraternitate și libertate, hotărât să se pună în slujba maselor, să elibereze umanitatea de putregaiul claselor împilatoare punând bombe, ucigând de-a valma vinovați și nevinovați. Bărbatul căzut în mrejele omenirii, amanta fatală cu infinite chipuri, singura rivală cu care Annette nu va putea niciodată concura: „Ea” rămăsese la fel de frumoasă în ochii lui. Și-o iubea la fel de mult. „Ea”  putea face orice, se descurca el spre a-i găsi scuze și alibiuri. Crimele, ticăloșiile, lașitățile și cruzimea i le punea pe seama unei clase, unui mediu, unei societăți. Omenirea rămânea deasupra oricărei bănuieli. Când nu-ți poți ucide rivala și nici salva iubitul din pasiunea devoratoare pe care aceasta i-o inspiră, nu există decât o opțiune: renunți, adică mori, sau ucizi. Extremismul sufletului și al ideilor lui față în față cu cel al inimii, al sentimentelor.

Uneori e tare greu să fii în același timp și femeie, și mare doamnă…

Conștientă că pierduse o mulțime de ani fiind o doamnă și acum obligată să rămână tot o doamnă, Annette/Diane/Lady L. continuă să deteste tot ce era cum se cuvine, opulent, satisfăcut de sine, convențional și scrobit, dar alege cu bună știință toate acestea, așa că mersese până la capăt și nu abdică nici măcar în fața ultimei ispite: aceea de a clama lumii care a recunoscut-o ca aparținându-i și care a pus-o pe un piedestal al respectabilității motivul pentru care a făcut-o – pasiunea, adică exact ceea ce disprețuiește în cea mai mare măsură această lume. Pentru că, mărturisind, i-ar fi dat acestei aristocrații autosuficiente o șansă de regenerare, iar Egalității și Fraternității, cu chipurile lor măcinate de ură, șansa de a triumfa după ce i-au răpit nu doar tatăl și tinerețea, ci și pe singurul bărbat pentru care ar fi renunțat la tot. Alegerea ei e o ultimă victorie a libertății într-o viață în care Annette a sacrificat totul tocmai pentru libertate. O renunțare și cea mai mare victorie: Era greu de îndurat, dar trebuie să știi și să fii și să fi fost.

Un superb portret feminin îi reușește lui Romain Gary în acest roman. Iar liniile lui excepționale nu vin din imaginea coborâtă parcă din romanele foileton franțuzești ale perioadei romantice în care e învăluită Annette, nu din destinul acestei fete ajunse de pe stradă în lumea vechii aristocrații care își poartă ultimii ani prin case închiriate în Elveția sau Italia, încercând cu disperare să-și ascundă decăderea. Nu din ascensiunea acestei mici flori baudelairiene transformate în spioană și în sufletul căreia se duce o luptă între iubirea înflăcărată și fără șansă pentru Armand, adică ispita de a rămâne mereu o victimă și instinctul de a supraviețui, de a transforma pasiunea în instrumentul de a deveni puternică și liberă într-o lume în care libertate înseamnă aservire. A celorlalți sau în fața unei idei. Seducția acestui personaj constă în slăbiciunea transformată în extravaganță și apoi în detașare, luciditate și cinism. În maniera în care își joacă și își folosește libertatea, în ironia cu care scrutează orice formă de convenție și în puterea de a fi în același timp în afară și înăuntru, de a construi și de a mina convențiile, de a se supune lor exact în măsura în care le neagă. Prin personajul său, Romain Gary își vădește el însuși spiritul nihilist, fronda și plăcerea de a arunca în aer toate convențiile unei lumi pe care el însuși a cucerit-o asemenea lui Lady L.

Totul ajunge să fie permis pentru a încerca să faci omenirea fericită sau pentru a-ți construi propria fericire.

În tremolurile acestei povești scandaloase de dragoste și de putere se ascunde însă duelul dintre două lumi, două viziuni despre viață și societate. Exponenții lor sunt Armand Denis și lordul Glendale. Cel dintâi visează la bunăstarea maselor promovând extremismul și terorismul, crima pusă în slujba unei idei nobile  care ar trebui să conducă spre o utopică egalitate și fericire, un suflet pierdut subjugat de forța ideilor revoluționare pentru care e dispus să ucidă fără discernământ, temperamental, fanatic și nihilist. Al doilea e un spirit îndrăgostit de artă și de plăcerile vieții, un connaisseur al compromisurilor, cinic și revoltat la rându-i împotriva pudibonderiei lumii putrede din care provine, a acelei aristocrații de mucava, dar cunoscând arta manipulării și având siguranța, răbdarea și libertatea pe care doar experiența vieții le pot oferi atunci când nu lipsesc mijloacele materiale și rafinamentul de a te bucura de ele. Pentru Glendale, Armand Denis nu e nici pe departe reformatorul social și omul de acțiune care nu ezită să pună la cale acte de terorism în numele libertății și al egalității, ci un poet romantic. Genul de om care, la cincizeci de ani, va muri de diaree pentru independența Greciei, ca Byron. Un nebun frumos și periculos căruia nu are nici cea mai mică intenție de a i-o sacrifica pe frumoasa și romantica Annette. Utopiei lui (Fiecărui act de terorism pe care-l comitem i se va răspunde cu o teroare, însă mai mare și mai orbească. Și-atunci, când nu-i va mai rămâne niciun dram de libertate, întreg poporul ni se va alătura) îi contrapune o extremă luciditate pe care doar cunoașterea realității și privilegiul de a nu fi fost nevoit să lupte pentru altceva decât pentru propria libertate de a face ce dorește cu viața i le conferă: Revoluția este și o noțiune culturală, nu doar pur economică sau numai de natură polițistă. […] atunci când voi vedea masele clar decise să profite în sfârșit cu adevărat de tot ce le poate oferi viața și arta, voi dispărea cu sentimentul absolut satisfăcător că mi-am jucat cum trebuie rolul meu istoric. O confruntare de idei care nu se transformă însă în romanul lui Romain Gary într-o dispută stearpă între concepte abstracte, ci e coborâtă în viață, reflectată în fapte și decizii, în alegerile pe care le fac personajele și care sunt impregnate permanent de palpitul unor sentimente când nobile, când egoiste, adică întru totul omenești, surprinse cu acuitate în firescul lor.

O adevărată bijuterie este acest roman care sub aparențele unei povești ce reface „educația sentimentală” a unei tinere franțuzoaice devenite o veritabilă aristocrată britanică ascunde o educație de altă natură, care vizează iraționalitatea sufletului omenesc, relațiile interumane și raporturile sociale, modul în care convențiile se perpetuează și multiplele forme ale puterii, ale fanatismului și ale fascinației de a fi liber se manifestă.

 

(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!