În contextul celebrării a 188 de ani de existență a Colegiului Național, care a devenit, o dată în plus, un spațiu al întâlnirii, al dialogului, al bucuriei de a împărtăși o experiență, s-a desfășurat, sub pretextul prezentării numărului 15 al revistei ALECART, o dezbatere cu temă „Despre întâlniri esențiale”, atingându-se subiecte precum: ce înseamnă relațiile între oameni, cum este un cititor bun, ce înseamnă să citești. George Bondor – redactor șef al revistei TIMPUL, Bogdan Crețu – critic literar, Florin Lăzărescu – scriitor, organizator al Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași, Dan Lungu – scriitor, director al Muzeului Literaturii Române, filiala Iași, și director al Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași, sunt invitații care au reușit să transforme tema dialogului aleasă într-o întâlnire adevărată, esențială pentru multitudinea de tineri prezenți.
Tema nu a fost întâmplător aleasă, căci numărul 15 al revistei are în miezul său chiar ideea de întâlnire, „despre care vorbesc fie redactorii, fie absolvenții, prietenii, colaboratorii sau partenerii revistei ALECART, întâlnire cu o carte, cu un spectacol de teatru, cu oameni, culturi sau experiențe diferite” (Nicoleta Munteanu). Astfel, discuția a început prin provocarea adresată invitaților de a evoca o întâlnire din liceu, din perioada miraculoasă a adolescenței, care i-a marcat într-un anumit fel.
Întorși în anii 1992-1993, Bogdan Crețu ne povestește prima sa întâlnire cu un scriitor, pe vremea când era doar un tânăr de clasa a 11-a. Ne mărturisește faptul că pe atunci, pentru el, un scriitor nu era mai mult decât o poză cât un timbru în manual, era „o abstracțiune, un nucleu în jurul căruia gravitau tot felul de clișee”, simțindu-i-se un ușor umor în glas. Întâlnindu-l pe Marin Sorescu, a conștientizat faptul că nimic nu e mai interesant și mai cuceritor decât o întâlnire în cu omul în carne-oase care a scris la un moment dat o carte ce te-a impresionat. Cu toate acestea, întâlnirea respectivă a fost, într-o anumită măsură, o dezamăgire, căci autorul imaginat, construit de Bogdan Crețu după citirea poeziilor, a pieselor de teatru, ca fiind „un ironic, un parodic, un spirit ludic” nu se identifica deloc cu acel omul ușor ursuz, părând plictisit, neavând bucuria de a se întâlni cu publicul. Pe scurt, era un om obosit (să nu uităm că anii `90 au reprezentat un interval tulbure, care a dus la o ruptură a breslei scriitorilor mult mai tranșantă decât au făcut-o deceniile comuniste). Bogdan Crețu încheie amintirea acestei întâlniri cu răspunsul la o întrebare pe care a analizat-o încă de atunci, „cum se face că uneori un scriitor nu se ridică la nivelul operei pe care o scrie?” și anume faptul că „nimeni nu scrie rămânând egal cu sine însuși, căci un scriitor adevărat iese din el, se ridică deasupra lui. Scrisul te ridică cu o palmă de la pământ, te ajută să levitezi. Iar atunci când se prezintă în fața unui public, un scriitor nu e capabil să intre în acea stare pe care o are și atunci, nu levitează.
Trecând la o altă experiență, Dan Lungu afirmă că pentru scriitori și critici literari, cele mai memorabile întâlniri sunt cele legate de literatură, prin urmare, întâlnirea sa esențială, prin clasa a 10-a, s-a desfășurat în contextul unei tabere naționale de creație, unde a luat contact cu un altfel de a scrie. „Nichita Stănescu, marele meu idol, nu făcea doi bani în ochii lor. Vorbeau despre literatura engleză, literatura americană, care nici nu era tradusă la noi, despre autori pe care nu îi făceam în școală, nu îi cunoșteam. A fost o întâlnire șocantă, dar esențială, întâlneai tineri scriitori, poeți, critici literari, care veneau cu un alt mod de a gândi literatura ce te deturna de la ceea ce făceai tu la școală. Atunci mi s-a schimbat modul de a vedea foarte multe lucruri.” Astfel, extrapolând, ne dăm seama că Dan Lungu a reușit să facă prin FILIT același lucru care l-a marcat în adolescență, tinerii liceeni având șansa unei altfel de întâlniri, a unui discurs diferit de cel din spațiul școlii.
Florin Lăzărescu evocă o întâlnire din școala generală cu trei profesoare, care a fost esențială pentru ceea ce este el astăzi, fiind impulsionat să citească, să descopere bucuria unor alte lumi, atrăgând totodată atenția asupra faptului că e important ca cineva să îți descopere și să îți cultive pasiunile. „Am ajuns scriitor pentru că am fost un foarte împătimit cititor și cred că datorez foarte mult celor trei profesoare. A contat mult că mi-au observat pasiunea pentru lectură și îmi dădeau cărți foarte, foarte bune.”
„Între oameni, întâlnirea veritabilă presupune o lume comună, una care nu este a interesului. Este vorba despre afecte. Legăturile presupun întotdeauna o stare afectivă, în afara căreia orice relație ajunge în cele din urmă să se dilueze sau să dispară.” Pornind de la această idee, George Bondor povestește o întâlnire cu cineva mai mare decât el cu zece ani, un zidar care i-a devenit prieten. Ceea ce i-a adus împreună a fost tot o pasiune, tenisul de masă. De ce a fost însă această întâlnire esențială? Datorită întorsăturii relației dintre cei doi. Dacă la început George Bondor era doar un discipol de vreo 16-17 ani al maestrului zidar în cadrul unui club de tenis, la un moment dat, acesta devine maestrul în privința relațiilor sale familiale. Această situație i-a dat de gândit și l-a făcut să reflecteze, dându-și seama că acel om investea în el, așteptând niște răspunsuri, forțându-l să gândească, să se maturizeze. Acela a fost momentul când, de fapt, a început să se întâlnească cu el însuși. Prin urmare, „o întâlnire cu cineva poate fi una admirabilă cu o singură condiție: dacă te întoarce înapoi spre tine însuți. Dacă te face să reflectezi asupra vieții tale, asupra situațiilor esențiale din viața ta, dacă îți revelează ceva important despre tine, dacă îți dai seama că în definitiv întâlnirea ta cu altul are de-a face cu cât ești tu de deschis și te face să îți pui întrebarea ce anume te face să te deschizi față de alții și cum anume te deschizi în definitiv față de tine însuți.”
Dialogul continuă cu o trimitere la un gând de-al lui Bogdan Crețu despre ce înseamnă să fii un cititor bun, primind de la acesta ca răspuns că asta presupune să te ridici la nivelul unor texte mari. „Cititul, ca și scrisul, este o vocație. Îți trebuie un talent anume. Cred că din pasiune și din responsabilitate față de această pasiune se poate ajunge la vocație.” Bogdan Crețu ne îndeamnă într-un mod subtil să citim, avertizându-ne că „un om care nu citește, care nu-și antrenează, nu-și irită percepția, sensibilitatea, inteligența și așa mai departe trece impasibil, trece ca blegul pe lângă foarte multe posibilități.”
Întrebat care a fost cea mai interesantă întâlnire cu cititorii, Florin Lăzărescu ne introduce în spațiul francez, declarând cu admirație că acolo a întâlnit cititorul ideal, o bătrână care nu știa nimic despre România sau despre cine este Florin Lăzărescu, dar deschizând unul dintre romanele sale, nu a putut renunța la el până nu l-a terminat. „Acesta este testul suprem al unui scriitor, dacă deschizi o carte fără să știi cine e autorul, citești o pagină și te face să o citești și pe următoarea.”
Rugat să explice diferența dintre un conceptul filozofic și întâlnirea cu un personaj literar, George Bondor afirmă că „literatura se ocupă cu particularul, cu experiențele care au un miez universal, dar care particularizează atât de mult un personaj, o întâmplare, o trăire, o idee, încât acele trăiri, idei, sunt unice. În vreme ce filozofia e interesată de tipare universale. Nu vorbești despre Ion și Mărioara, ci vorbești despre care sunt structurile implicate într-o relație interpersonală, fie ea de iubire sau de prietenie.”
Întâlnirea a continuat mai dinamic, atenția îndreptându-se spre sală, liceenii adresând întrebări invitaților. Ieșim astfel ușor din sfera cărților și mergem în spațiul filmului, Florin Lăzărescu răspunzând la o întrebare despre cum diferă o întâlnire literară de una la care se afișează în calitate de scenarist, a afirmat că totul ține de faptul că există șansa să întâlnești mai mulți oameni. Atingându-se un subiect delicat, care este scopul omului în viață, George Bondor își începe răspunsul cu un zâmbet larg: „Mi-ai pus o întrebare cât o reflecție de toată viața.” Așa cum mulți ne-am gândit măcar o dată la această întrebare, am primit în sfârșit un răspuns, care a lăsat însă loc de interpretări și continuări: „Nu cred că noi putem să dăm rețete. Multe dintre țelurile noastre au un caracter instrumental, un caracter chiar provizoriu, de pildă voi aveți scopul de a absolvi liceul și de a intra la o facultate bună. Problema este că aceste scopuri provizorii devin scopuri ultime și le confundăm cu acel ceva pe care ar trebui să ni-l propunem în definitiv. Dar nu știm exact ce este acel ceva. De aceea, exercițiul filozofic este bun, căci ne ajută să punem aceste scopuri într-o anumită ordine, de a vedea care sunt scopurile cu adevărat importante și care sunt doar mijloace pentru alte scopuri. Împlinirea vieții este de fapt o stare, un sentiment pe care îl ai, un sentiment când te privești pe tine ca pe un întreg.”
Din ultima întrebare, adresată domnului Dan Lungu, aflăm cu bucurie că ”FILIT-ul ar fi fost mult, mult mai sărac fără întâlnirile cu liceenii și, în mod special, fără ALECART. Feedback-urile de la autori au fost excepționale.”
Îndreptându-ne spre final, Roxana Neamțu, redactor ALECART, a prezentat succint ceea ce ne propune numărul 15 al revistei, care este, în ansamblu, construit sub forma unor întâlniri. Dialogul a fost încheiat sub semnul muzicii, așa cum ne-au obișnuit elevii Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă.”
Concluzia acestei întâlniri e simplă și ea a fost rostită de Roxana Neamțu: „ALECART propune un joc inteligent al întâlnirii cu personaje, cu scriitori, cu spectacolul lumii”
