Laura Ștreangă – interviu

Înainte de o etapă națională, obișnuiam să lucrez peste cincisprezece ore în fiecare zi; au fost perioade în care echilibrul meu fizic și psihic au avut mult de suferit. 

Din punctul de vedere al redactorilor „Alecart”, ești olimpicul reprezentativ al Colegiului Național. Ai participat și ai obținut premii la faza națională și apoi internațională a olimpiadei de literatură din clasa a V-a până într-a XI-a. Care este secretul/„rețeta” performanței?

Nu cred că există o „rețetă” a performanței care să funcționeze pentru toți. Am cunoscut oameni foarte talentați și inteligenți care, pentru a avea succes, lucrau într-o manieră total diferită de a mea. Pentru mine, însă, performanța a fost o poveste despre dedicație și consecvență. În tot ceea ce fac, nu doar în ceea ce privește olimpiada, îmi place să fiu mereu sistematică și riguroasă: întotdeauna termin ceea ce încep, nu tergiversez, nu suport să realizez ceva în mod superficial. Cred că această atitudine mi-a fost de mare ajutor în acești șapte ani de olimpiade. Aș minți dacă aș spune că a fost ușor; nu a fost nicio clipă așa, dar a venit de la sine. Motivul este că, de-a lungul acestui drum, am fost, la fiecare pas, mereu mai pasionată de literatură și de studiul acesteia. Doar așa am trecut peste toate lacrimile, dezamăgirile și momentele în care am vrut să renunț. Se vorbește despre „demonismul” unei pasiuni. Mie această expresie nu mi s-a părut niciodată exagerată: cred că, în acești ani, am trăit o pasiune-demon: una care te reinventează, care te învață să îți depășești orice bariere și care, prin ea însăși, a reprezentat cea mai mare împlinire a mea. Pe de altă parte, raportul dintre pasiune și performanța academică este unul confuz, și n-aș putea spune că sprijin în totalitate olimpiadele școlare. Cred că olimpiada ar trebui să fie percepută ca un pretext, ca un set de reguli ale jocului, dincolo de care să se poată manifesta creativitatea și talentul genuin. Dar se întâmplă prea frecvent să intervină tot felul de factori externi – iar mirajul jocului se dizolvă.

De ce un olimpic la literatură este mai puțin „cotat” decât un olimpic la științele exacte?

N-aș putea spune că înțeleg fenomenul, însă, din nefericire, m-am confruntat adeseori cu realitatea acestuia. Cred că este, pur și simplu, reversul lumii în care trăim: postulatul unei ierarhii în termeni economici, și nu neapărat valorici. Piața muncii își deschide larg brațele pentru oameni de știință, informaticieni, economiști, în timp ce, dacă vrei să profesezi într-un domeniu literar-artistic, drumul tău este mult mai îngust și mai abrupt. Filologii și artiștii sunt descurajați, pentru că pasiunea lor „nu este de viitor”, pentru că „nu se câștigă bine”, pentru că „nu vor avea un salariu bun” etc. Într-un sens, se consideră că noi nu putem contribui semnificativ la progresul societății, ba mai mult, că suntem oarecum decupați de ea, că „filozofăm” undeva în eter, fără nicio tangență cu realitatea. Părerea mea este că de aici rezultă atitudinea condescendentă față de umaniști. Eu însă mi-am afirmat pasiunea întotdeauna cu mândrie și n-am fost descurajată de această optică.

De ce ai ales matematică-informatică, intensiv engleză, și nu filologie? Ce caută la (și în) matematică-informatică un olimpic la literatură?

La vârsta de paisprezece ani, când a trebuit să iau această decizie, eram nehotărâtă în legătură cu viitorul meu. Nu știam ce facultate și ce carieră voiam să urmez, așa încât am decis să îmi las toate ușile deschise. Dacă aș fi ales filologie, curriculumul s-ar fi specializat mai mult: din clasa a unsprezecea, nu aș mai fi studiat nici științe, nici matematică, nici informatică. La profil real, urma să studiez în continuare toate acestea, plus multe dintre disciplinele umaniste, pe care le-aș fi aprofundat oricum pentru olimpiadă. Nu am regretat nicio clipă opțiunea pentru matematică-informatică: deși nu am performat, mi-a făcut plăcere să învăț pentru aproape toate disciplinele profilului meu și știu că acestea mi-au conturat un orizont larg și mi-au dezvoltat multe aptitudini complementare. Această abordare transdisciplinară îmi va marca și cariera viitoare: din octombrie, urmează să studiez în Marea Britanie un profil intitulat Filosofie, Politică și Economie. Una dintre cerințe este o notă peste 9 în proba de Matematică la Bacalaureat. Astfel, profilul din liceu mi-a permis să aleg facultatea pe care mi-o doresc.

Majoritatea prietenilor și cunoscuților mei de la olimpiada națională aleg să se desprindă de literatură – opțiunea cea mai frecventă printre olimpicii la română pare să fie medicina.  

Cum îți explici faptul că în ultimii ani olimpicii la literatură, cel puțin în Iași, (la Suceava de exemplu lucrurile stau altfel) nu au devenit voci vizibile după terminarea liceului în spațiul literaturii ?

Așa cum am afirmat anterior, cred că acest fenomen este un corelativ al peisajului economic. Probabil că olimpicii la literatură sunt descurajați de perspectivele de angajare din domeniul lor de performanță și se orientează spre alte discipline. Bineînțeles, nu îmi permit să le judec deciziile; în fond, atât sora mea, cât și eu – amândouă olimpice la literatură – am ales să urmăm un alt domeniu pentru studiile universitare. Eu mi-am dorit să rămân „în spiritul” literaturii, cultivându-mi simultan și pasiunea pentru leadership și implicare comunitară – astfel încât m-am orientat spre disciplinele socio-umane despre care am vorbit înainte. Pe de altă parte, majoritatea prietenilor și cunoscuților mei de la olimpiada națională aleg să se desprindă de literatură – opțiunea cea mai frecventă printre olimpicii la română pare să fie medicina. Nu cred că aș putea, deocamdată, să trag concluzii; însă convingerea mea este că presiunea socială determină astfel de alegeri – indiferent dacă suntem sau nu conștienți de aceste influențe.

De ce nu ai participat în clasa a XII-a la olimpiadă?

A fost o decizie care s-a maturat, în interiorul meu, multă vreme. Adevărul este că, dincolo de gale, festivități și premii – latura vizibilă din exterior a experienței de olimpic – eforturile necesare performanței sunt consistente. În fiecare an, presiunea și stresul erau din ce în ce mai mari: mă simțeam obligată să mă ridic la standardele autoimpuse în edițiile anterioare, să îmi egalez și să îmi depășesc rezultatele. Înainte de o etapă națională, obișnuiam să lucrez peste cincisprezece ore în fiecare zi; au fost perioade în care echilibrul meu fizic și psihic au avut mult de suferit. Pe de altă parte, am început să înțeleg tot mai clar că talentul și erudiția participanților nu sunt singurii factori care dictează clasamentul; din păcate, diverse influențe externe sunt implicate în olimpiadele școlare. Am realizat că, personal, mă pot simți împlinită și fără această certificare anuală a propriei valori. În fond, aplicația pentru universitate era deja trimisă din luna octombrie, iar rezultatul de la ultima Olimpiadă de Lectură îmi permite să îmi echivalez proba la Limba Română din cadrul Bacalaureatului. Așa că am preferat să mă bucur de acest ultim an de liceu și de oamenii frumoși din jurul meu – nu mai eram dispusă să fac aceleași sacrificii din momentul în care mi-am pierdut încrederea în „instituția” Olimpiadei. Aș minți dacă aș spune că aceasta mi-a lăsat un gust amar; cred însă că am rămas cu un anumit fel de înțelegere a „lumii celor mari”.

Care sunt cărțile tale de suflet? Dar filmele? Prin ce au ajuns să fie „ale tale”?

Cititul este, cu siguranță, cea mai mare pasiune a mea. Multe titluri mi-au influențat devenirea; pe măsură ce cresc, perspectivele și preferințele mele se schimbă. Însă există câteva cărți pe care îmi place să le numesc „de cotitură”: scrieri care au lăsat asupra mea o amprentă aparte, fie pentru că am intrat în rezonanță cu ele, fie pentru că au fost cărți-revelații. Dintre acestea, voi aminti: O mie nouă sute optzeci și patru, de George Orwell; Negustorul de începuturi de roman, de Matei Vișniec; Amintirile unei fete cuminți, de Simone de Beauvoir; Eseu despre orbire și Toate numele de José Saramago; Mitul lui Sisif, de Albert Camus; Suflete zbuciumate, de Stefan Zweig; Cuvânt împreună despre rostirea românească, de Constantin Noica, Zbor deasupra unui cuib de cuci de Ken Kesey și Un veac de singurătate de Gabriel-Garcia Marquez.

Sunt, de asemenea, o cinefilă: într-o vreme mi-am pus serios problema de a urma o carieră în regie de film. Am renunțat la proiect, însă am păstrat pasiunea pentru filme: mă impresionează cele care, dincolo de frumosul vizual, pun sub semnul întrebării adevărurile și realitățile noastre. Filmul meu preferat este Dead Poets Society, urmat îndeaproape, în topul personal, de Mr Nobody, Fight Club, Whiplash, Schindler’s List și The Shawshank Redemption.

Mi-ar plăcea să lucrez cândva în cadrul unei organizații sau structuri politice internaționale, cum ar fi ONU sau UE.

Interviul acesta va apărea la rubrica „Înăuntru și-n afară”, o rubrică în care ai publicat și tu. Spre ce te îndrepți? Cum te vezi în următorii cinci ani?

Deocamdată, știu că îmi doresc să studiez Filosofie, Politică și Economie la o universitate de top din Marea Britanie. Încerc să nu îmi fac planuri pentru viitorul îndepărtat: contextul politic actual aste atât de labil, încât foarte multe necunoscute vor determina parcursul meu. Nu știu dacă mă voi întoarce în țară după studii și nici nu mi-am stabilit foarte clar domeniul în care aș vrea să profesez. Mi-ar plăcea să lucrez cândva în cadrul unei organizații sau structuri politice internaționale, cum ar fi ONU sau UE, dar deocamdată mi se pare un proiect prea vag pentru a-l numi plan. Momentan sunt entuziasmată să îmi încep studiile universitare și aștept provocările acestei noi etape din viața mea.

Poți să ne vorbești despre o întâlnire (sau mai multe) care te-a(u) marcat? Prin ce anume?

Îmi place să glumesc spunând că am „două rânduri de părinți”: cei de acasă și cei de la școală. Doamna profesoară de română și domnul diriginte sunt „părinții” mei din Colegiul Național. Întâlnirea cu acești doi dascăli de excepție, pe care îmi permit să îi consider și prieteni, mi-a marcat întreaga adolescență și m-a transformat în persoana care sunt astăzi. Vocație, dăruire, înțelegere, verticalitate morală, compasiune, răbdare – o întreagă pleiadă de calități pe care le-am apreciat la acești profesori și care m-au inspirat să devin întotdeauna cea mai bună versiune a mea. Le sunt recunoscătoare pentru tot ce am învățat de la ei: nu doar educația propriu-zisă, academică, dar, mai ales, educația „fără frontiere”, despre viață, despre valori, despre tot ce înseamnă respectul față de sine și față de alții. Părinții „de acasă” și părinții „de la școală” sunt modelele mele de integritate și rectitudine.

Am constatat cât de puțin ne preocupă stabilitatea psihologică și emoțională a elevilor, impactul pe care îl are asupra lor expunerea la stres de la o vârstă fragedă.

Ce ai reproșa sistemului românesc de învățământ?

Anul trecut am publicat în Alecart un articol în care analizam diverse aspecte ale sistemului nostru de învățământ, menționând care dintre acestea inhibă, în opinia mea, dezvoltarea armonioasă și sănătoasă a tinerilor. Pe de o parte, o programă școlară prea densă, inutil de abstractă și de sofisticată, fără a ni se permite să ne alegem disciplinele; pe de altă parte, lipsa cu desăvârșire, cel puțin în anii de liceu, a unor materii care să ne formeze spiritul civic, să ne racordeze la comunitatea noastră și să ne informeze asupra drepturilor și îndatoririlor noastre de cetățeni. De asemenea, în contrast cu această obsesie a „dopajului” de cunoștințe, am constatat cât de puțin ne preocupă stabilitatea psihologică și emoțională a elevilor, impactul pe care îl are asupra lor expunerea la stres de la o vârstă fragedă. Este o realitate față de care ne-am obișnuit să închidem ochii, pentru că noi ne dorim, nu-i așa?, ca absolvenții noștri să aibă o cultură enciclopedică. Sistemul românesc de învățământ este prea centrat pe competitivitate; cred că ar trebui să mutăm accentul pe colaborare și parteneriat, care se pot dovedi cel puțin la fel de eficiente în procesul de învățare.

Asemenea redactorilor-copii, Alecart crește și se dezvoltă la fiecare ediție; este un proiect în devenire, iar farmecul său este că nu se fixează, nu stagnează, nu devine niciodată monotonă.  

Ce reprezintă pentru tine Alecartul? În ce termeni ai defini spiritul Alecart?

Când mă gândesc la Alecart, primul cuvânt care îmi vine în minte este curaj. Ceea ce apreciez cel mai mult la această revistă este că are curajul de a fi diferită, de a spune lucrurilor pe nume, de a ne învăța să ne părăsim zona de confort. Însă cu adevărat definitorie pentru Alecart este formula sa inconfundabilă, amestecul de erudiție și de tinerețe entuziastă. Și, asemenea redactorilor-copii, Alecart crește și se dezvoltă la fiecare ediție; este un proiect în devenire, iar farmecul său este că nu se fixează, nu stagnează, nu devine niciodată monotonă. Însă, mai mult decât orice altceva, Alecart înseamnă, pentru mine, bucuria și mândria de a scrie și de a publica. În fiecare decembrie și mai, cu două-trei săptămâni înainte, sora mea mă întreabă deja dacă a apărut noul număr; când, în sfârșit, mă întorc acasă cu revista, întreaga familie o citește și o discută. Alecart construiește punți întru cultură și descoperire – de sine și de alții. Acesta este, cred eu, meritul și vocația sa.

*Interviu preluat din ALECART 18.

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.