Zmeii sunt de treabă, Lavinia Bălulescu, Constantin Bălulescu sau Lupta fără paloș

Începusem să mă învăț cu ura. Zmeii Laviniei Bălulescu alcătuiesc dedesubturile unei ființe ce plutește între amintire și neajunsul prezentului, definind  încercările de a construi un sistem care să nu dea greș. Scheletul narativ este compus din două forme distincte de existență ce converg, întrucât magnetismul dintre ele își are originile dincolo de absurdul timpului împresurat de singurătăți asfixiante, depărtări necesare și modalități de comunicare. Volumul se transformă într-o lecție vie despre cum să te plasezi în spațiu-timp prin experiența celuilalt, căci dialogul dintre Lavinia și Constantin Bălulescu nu rămâne doar o alăturare de soluții pentru ceea ce numim viață, ci este cea mai sinceră strădanie de a educa dorul și neputința aproape sângerândă a omului înstrăinat de sine pentru care făgașul concilierii se conturează alene. Tatăl și fiica pornesc într-o călătorie a spațiului alunecos al trecutului populat de melci ascunși în palme, de zmei prietenoși cu reumatism sau neînțeleși, care în penumbra nopții capătă însemnătăți dramatice, și de chipuri mai mult sau mai puțin străine deoarece sentimentul că oamenii se luptă mereu/ într-un singur punct este acut și justificat atunci când certitudinea se găsește numai în ceea ce a fost.

De multe ori eternitatea se scurge mai repede decât viața   

Versurile înfățișează două povești despre singurătate. Diferența este dată de modul în care aceasta este percepută de tată și de fiică, căci timpul devine liant sau călău: Acum îmi amintesc, aveai 28 de ani/ erai o pată plină de speranță în fotografii/ Apoi, ca de fiecare dată, mă gândesc,/ oare ce făceam eu la 28 de ani? Indeterminările pe care ființa le absoarbe, le integrează în sine pentru a le lăsa la macerat cultivă, prin comparație, germenele deznădejdii și al neîmplinirii, uitând poate că punctele de sprijin ale celor două vieți nu se aseamănă și nici nu trebuie să fie la fel. Tatăl răspunde blând: Universul era confuz în seara aceea./ Începuse marea expansiune. Când a da viață constituie sensul unui întreg de necuprins, incapacitatea de a te situa în interiorul lui este cu atât mai dureroasă. În fond, echilibrul vine din înțelegerea propriei poziții într-un sistem adesea înăbușitor, întrucât chiar dacă le socotești/ sau nu le socotești/ clipele trec. Obsesia îndreptată în sensul acelor pierderi decisive de la generație la generație nu poate defini prezentul, în cazul în care acesta există, întrucât sfârșitul amenință ființa și se află la o distanță infimă de frica ale cărei tentacule meschine, stăpâne în nimicnicia lor dictează ritmul. Răbdarea suprasolicitată, interogațiile tulburătoare nu permit așezarea tăcută a gândului, ci îl poartă haotic în toate cotloanele minții, apoi îl aruncă la sute de kilometri distanță unde se caută un răspuns. Imaginea tatălui și a fiicei nemișcați în toată nemurirea noastră inventată, refugiați fiecare în micul său spațiu, tatăl în balcon, fata în subsol este una frapantă. Pe de o parte, tatăl care crește șoimi, metaforă a propriilor temeri ce odată eliberate nu se mai întorc, poate doar  fugitiv, iar pe de cealaltă, fiica ascunzându-se în subsolul întunecat tocmai pentru că este o depărtare visată, neînțeleasă la rându-i, aparent mai liniștită prin capacitatea de a amuți spaimele și de a simula victoria. îmi ascultam bătăile inimii, neîncrezătoare/ în faptul că mecanismul perfect din mine/ avea să se/ oprească vreodată. Hăul dintre lumea ca decor și lumea ca spațiu de proiecție minimalist, tulburător, permite descompunerea ființei, urmată de desprinderea definitivă de realitate. ne-am luat inimile în mâini și am făcut schimb/ înfricoșați plini de sânge/ nemaiștiind care e a cui/ convinși că dacă le scăpăm pe jos/ pur și simplu vom rămâne fără. Acalmia de după avalanșă, nimicul care încape în liniște și liniștea care încape în om după fuga din haos, gestul simbolic de luare a inimii în palme definesc tabloul în care corpul se învață cu spiritul, îngânându-se unul pe altul până în punctul în care diferențierea este imposibilă. Ființa oglindită în sine nu se recunoaște, de aceea Am stat acolo cuminți și vii, îngemănați și legați de aceea frică paralizantă ce reduce eternitatea la un singur moment. Mâna salvatoare se plimbă pe suprafața sângerândă cu o siguranță dezarmantă, familiarizându-se cu durerea, iar cititorul privește scena, antrenat în propriul exercițiu de acceptare a unui corp străin, anticipând ideea ce urmărește versul Laviniei Bălulescu: Stai liniștit, nu am salvat nimic,/ e doar un vis.

până acum nu am salvat nicio viață/ și asta mă îngrijorează cel mai tare

Vocea lui Constantin Bălulescu este una împăciuitoare, blajină, cunoscătoare, reconfigurând  coordonatele unui traseu sinuos Așa cum nu poți ucide toți zmeii./ Însă poți învăța să-i înțelegi. Îndemnul patern pune în lumină nevoia unui ritual de împrietenire cu conceptul ce fundamentează existența nesigură, cu ideile care bântuie. Căutările de melci, făurirea listelor prin excelență ordonatoare, speratul în tăcerea și așteptarea care stă sub auspiciile distrugerii totale sunt componente care încarcă fundalul și îl îmbogățesc în scopul desăvârșirii: Să omor zmeul și să mă împrietenesc cu el. Tatăl poate fi nemuritor, planând deasupra locurilor cunoscute de amândoi, dar fiica își recunoaște slăbiciunea de a se împlini prin zbor pentru că echilibru este întotdeauna personal și relativ, pentru că fiecare are considerații diferite față de povara dusă pe aripi, pentru că schimbarea se naște la confluența dintre trecut și prezent: era un alt oraș care nu mai era al nostru. Renunțarea nu este nicicum finală, producându-se metodic și etapizat, lăsând rest un sâmbure de speranță. Poate că nu vine tot sfârșitul lumii în aceeași zi./ Poate vine pe bucăți. Poate vine în centimetri./ Azi un pic, mâine un pic și tot așa./ Renunțăm încet-încet la alte persoane./ Ne spargem în garsoniere gândaciforme./ Abandonăm toate bătăliile râzând. Lumina ce răzbate din versul Laviniei Bălulescu este opacă, tremurătoare, există o lirică a trăirilor ce nu poate fi ignorată și senzația că în spatele adultului, copilul încă dă concerte alături de melci, încă sare șotronul (chiar dacă creta desparte locul unei crime de normalitate). mă rog  la o paralizie a simțurilor/ și sper să nu se prindă nimeni niciodată/ cât de îngrozită sunt. Mersul pe loc, obositor în esență, duce și el undeva dacă există acea linie de sprijin – în cazul de față linia orizontului unde respirațiile devin egale, unde eforturile sunt fericite, unde fragilitatea este seducătoare, iar viața se prezintă ca pretext pentru nașterea unui sentiment. Să te apropii de oameni e ca și cum ai curăța un ou fiert de prepeliță./ Cu maaare mare atenție: dacă nu ai grijă, îi vei rupe în bucăți. Absurdul sau extravaganțele nu sunt negate, venirea extratereștrilor, pactul cu  morții noștri iubiți care ne vorbesc în vise, pomenile sau nevoile celor duși, urma pe care o întipăresc în conștiința urmașilor, reflexele moștenite sfârșesc într-o dorință comună: să îi rugăm să ne răpească împreună; astfel tatăl și fiica pierduți în ramurile șerpuitoare ale aceluiași arbore genealogic se opun procesului de înghețare, de preîntâmpinare a suferinței, să fiu fericită din greșeală/ ăsta e singurul meu plan.

M-am văzut fericită acolo unde o viață se termină

Despre teama care adună oamenii sub aceeași carapace, despre întunericul care amorțește, despre freamătul într-un singur sens, despre vulnerabilitatea ce transcende schimbului de cuvinte dintre generații, despre cunoașterea experimentală a teritoriului incert al vieții, Lavinia Bălulescu vorbește cu o sinceritate ademenitoare specifică ființei care nu are timp de reacție, care își alcătuiește pragmatic universul din cele strict necesare de la haine la conserve,/ de la pantofi la prosoape și pastă de roșii./ Cizme. Lemn. Oameni. Contorsionată în interiorul propriei substanțe, înfricoșată de gesturile meticuloase premergătoare trezirii și integrării în real, ființa se vede în final alături de forma vie a năzuințelor și aspirațiilor sale. Eu și zmeul meu tradus ca eu și cu mine concentrează cel mai mare adevăr al umanității: Suntem prizonierii acestei lumi, pe care nu mai putem/ să o cântăm, să o fotografiem sau să o desenăm,/ suntem în interiorul ei și o vedem din ce în ce mai neclar/suntem încercați de toate ispitele, picăm toate testele,/ ne-a crescut curajul mare cât o cocoașă. Suntem strâmbi. Renaștere. Repetarea unui ciclu. Ajungem martori la mirajul vieții după o călătorie ambiguă în miezul amintirilor. Finalul volumului nu se bazează pe rememorări, ci se construiește în prezent, o bancă, o femeie și  zmeul său, aparent împăcați ce vor să înțeleagă tendințele unei lumi în continuă mișcare, poate pentru că prezentul trece atât de repede încât e corect să spunem/ că nu există, iar noi trebuie să înțelegem asta.

 

(*Articolul va apărea integral în Suplimentul de Poezie Alecart dedicat Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”, 11-14 iulie 2019.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.