Lebăda cu două intrări. despre distincția între a ieși din lume și a intra în lume

Într-un interviu, Nora Iuga mărturisea că cel mai mult îi place să converseze cu propriul creier, lucru pe care în Lebăda cu două intrări îl dovedește cu prisosință. Cititorul e martorul unui taifas între sine și sine, în care viețile când paralele, când multiple ale limbajului dezmiardă intelectul și îl zdruncină pe-alocuri. Întâi de toate, e necesar „avertismentul” că indicatorii și pulsul acestui volum gravitează în jurul refuzării vehemente a scrisului „după rețetă”, fără însă a avea pretenția unui stil care să le excludă pe celelalte sau care să-și aibă seva doar în el însuși. În spatele acestei amenajări care câștigă pariul cu realitatea se află un creier-fagure, rod nu al efortului albinelor lucrătoare, ci al mătcii pe care convențiile o seacă de energie creatoare.

fă-ți un ceai până fierbe apa desenează un măr roșu

E o pledoarie pentru eternele panacee, dar nu pentru orice fel de panacee, ci pentru cele de neclintit, care nu se lasă sub nicio formă perturbate de realitate. Îndârjirea planează asupra acestui volum fără să fie vreun moment abandonată, căci se dovedește o îndârjire aflată în concurență cu ea însăși. Trecerea de la efuziune la nivelul următor, la cel al căderilor de tensiune e una cât de poate de organică și care, de la un punct încolo, se verbalizează de una singură, prezența „păpușarului” devenind insesizabilă – un scurt interludiu o lună de vară și în sfârșit trenul care mă ducea la tine cum spune șora că numai cu trenul 

sub arcul de triumf armatele regelui eu în uniforma de străjerie/și el iar peste tot

întindeți benzile inimii!

Fluxul care se revarsă în fața ochilor noștri e dat de o  poetică interioară nemimată, care joacă scrimă cu ea însăși, înăuntrul căreia se resimte lătratul ventrilocului interior, iar glasul din fața ecografului devine, printr-un exercițiu de contragere mentală, însuși glasul ecografului. De la rotocoalele semantice  la asfixierea convenționalului, nimic nu este inserat întâmplător; fiecare cuvânt, fiecare structură are în spate o ordine interioară bine trasată, de la care nu se face rabat, ci care doar își revigorează forma de transmitere.

Depășirea prețiozității formale e realizată de puțini dintre țintași, categorie căreia, fără pic de îndoială, îi aparține și Nora Iuga. O verosimilitate tulbure, cumva familiară, cumva coborâtă din rafturile de sus ale unei arhive uitate – zeama dulce a pepenelui e adusă la un loc cu  iona cel venit din ficțiune și cu pata apărută brusc într-un colț al trupului. Fiecare gest, fiecare contracție a gândului trec printre scripeți și devin parte a unui edificiu cosmopolit, populat de colaje tactile, olfactive și senzoriale nereplicate și nereplicabile. Ceea ce în alte cărți e sezonier, aici e deja o prezență specifică – un curent rău vine din afara mea/un bărbat abstinent scrie mai bine/o femeie care face dragoste cât e noaptea de lungă scrie și mai bine

pe ăsta nu-l poate aduce creierul trebuie să fi venit de undeva

Forța sinelui de a construi lumi și oameni vizează de la un punct încolo până și veridicul. Rămân cu impresia că, în ciuda fondului livresc deloc de neglijat, Lebăda cu două intrări e mai multe decât o expoziție în care se etalează referințe care bucură intelectul, ci mai degrabă un terariu lipsit de orice urmă de manierism, în care decorurile nu sunt reutilizate, ci înnoite permanent.

cărțile de tarot pe masă crai de verde de roșu de ghindă

Inima bate pasul pe loc, își seceră sau, mai degrabă, își lasă bătăile secerate ca o râmă tăiată în două, iar confruntarea nu rămâne doar în planul afectiv, ci se mută și în celălalt plan, despicarea gândului travestit având loc fără să se ajungă nici la o menajare a sinelui, nici la un exces de exigență. Senzația cum că narațiunea e fie prea vagă, fie subjugată unui vizual ostentativ nu se probează până la capăt, căci, în realitate, avem de-a face cu o conurbație literară fără seamăn, înăuntrul căreia sunt puse la adăpost  speciile lingvistice și imagistice pe cale de dispariție – mă condamna că atunci când plec dintr-un loc nu mă mai uit în urmă direcția numai direcția nici cauză nici scop când gândul nu-l provoci și nu-l dresezi

mâna albă apucase mâna neagră  să nimerească exact capul aprins

căderea ritmică a picăturii în același loc

Nu e o scriitură facilă, nu e o carte care să meargă răsfoită în timp ce gândul fuge în altă parte. Lebăda cu două intrări se construiește în jurul unei franjurări a limbajului puțin spus provocatoare și care pe mulți cititori se prea poate să-i deruteze definitiv. E doldora de imagini care năvălesc în așternuturile memoriei, iar mercenarii exprimării ce pretind respectarea cauzalității și cursivității sunt invitați să ocolească acest volum pe care ar fi de prisos să încercăm să-l încadrăm într-o etichetă constrângătoare.

cum întinde creierul nostru un strat uniform de unt pe felia de pâine

Lebăda cu două intrări e dezghețul primăvăratic de care avea urgentă nevoie literatura română, e inconfundabilă și testează câte dintre gândurile noastre sunt cameleonice și câte un camuflaj al autenticității. Hârtia devenită felie de pâine, creierul devenit cuțitaș de întins untul, cuvintele de lapte care pot sau nu apărea pe cerul gurii sunt doar câteva dintre rocadele prin care sensul rectiliniu devine sens rotund, prin care palpabilul devine palpit și verosimilul un vertij care temperează și stârnește în egală măsură. Hățișurile sunt înlocuite cu firele de înaltă tensiune ale unei memorii imposibil de păcălit.

 

(*Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași. Alina este olimpică la istorie și la dezbateri. Anul trecut, a obținut Premiul al III-lea la Concursul Național „Rețeaua literară”- secțiunea poezie, și a participat ca jurnalist cultural la Festivalul „Poezia e la Bistrița”.)

Foto: Alina Vițel și Andrei Rusu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!