Nu ți se pare ciudat câteodată?
Că avem pleoape și gură.
Că acestea pot fi închise uneori din afară, iar alteori pot fi ferecate din interior.
Doi oameni sprijinindu-se unul de altul, neștiind exact ce va urma. Între ei e un soi de oboseală. De abandon. De recunoaștere. E teamă. Și umbra unei încrederi noi. Încă nu pe deplin acolo, mai mult presimțită. Ca ivirea zorilor anunțată de întunericul de dinainte – acel moment când îi plăcea atât de mult să se plimbe copilului devenit între timp bărbat.
E un bărbat a cărui privire e pregătită să întâmpine întunericul. Știind că orbirea nu-l va face mai înțelept. Alături, o femeie ale cărei cuvinte par gâtuite, definitiv spânzurate între voința de a le rosti și spaima de a o face. Amândoi răniți. Fără așteptări. Doi oameni alcătuiți din cioburi de amintiri, agățându-se doar de clipa pe care o trăiesc acum. Cu vise în care se scaldă ca în apa Styxului, neputând reveni la ce au fost. Nici măcar dorindu-și. Fiecare, un amalgam de lumi fisurate – ace zgâriind suprafața organelor, migrând între ieri și azi. Doi oameni foarte singuri. Aduși împreună de o limbă moartă. Fiindcă ei înșiși sunt în egală măsură vii și morți. Fiindcă doar o asemenea limbă poate crea o punte între întunericul tot mai dens ce coboară peste ochii lui și refuzul buzelor ei de a articula cuvintele. O limbă moartă – un colac de salvare pentru naufragiați. Un teritoriu în care privirea nu mai e necesară și nici rostirea. În care înveți să prinzi palma celuilalt și să desenezi cuvinte. Ca o mângâiere. Cel puțin un timp.
Romanul lui Han Kang e un lung poem al interiorității ultragiate, sfâșiate. A ceea ce nu se lasă privit și rostit fără a fi deformat. E o tulburătoare stare de a fi care cartografiază mișcarea dintre sine și lume. O analiză a fragilității. A suferinței sufletului și minții care se manifestă organic. Pentru care nu există decât jumătăți de explicație, pentru care nu există antidot sigur. Care nu exclude însă posibilitatea întâlnirii cu celălalt și acceptarea lui. Recunoașterea unui gol și a unui prea plin. Un mod diferit de a încerca să rămâi prezent. De a nu lăsa întunericul sau tăcerea să te facă bucăți. De a continua.
Lecția de greacă e un roman despre precaritatea limbajului. Despre spaima ce ajunge să înece cuvintele, transformându-le în blocuri compacte de gheață, despre frângerea interioară, deși rămâi încă în picioare, despre revolta și neputința adunate ca o zăpadă moartă peste lume. Despre spațiul dintre cuvântul gândit și cuvântul rostit – un loc atât de tulburător, încât orice se poate întâmpla. E un roman despre cum vezi atunci când ești pe punctul de a nu mai vedea. Despre Bine (lumină), Adevăr și Frumos în conștiința celui ce știe că, peste privirea lui îndreptată asupra lumii, urmează să se lase întunericul. Un roman care începe sub semnul epitafului lui Borges (O lamă rece ne desparte), trece prin Platon și se termină cu un (de fapt, într-un) poem care încă se scrie. Fără să știm dacă va fi vreodată rostit sau văzut de cineva. Totuși, un poem care există. Asemenea celor doi: un bărbat și o femeie ce au descoperit că e posibil un mod doar al lor de a fi împreună: pentru el, vorbind fără a putea vedea, pentru ea, ascultând.
El: O tristețe subtilă, imposibil de cuprins în cuvinte
Un bărbat spre patruzeci de ani. Care încă nu știe ce înseamnă pentru el acasă. Smuls, copil fiind, din singura lume pe care o cunoștea, din care păstrează imaginea unor lampioane roșii plutind în întunericul serii. Cu miezul fierbinte de la flacăra ce le transformă în năluci dintr-o altă lume. Ajuns într-o țară unde soarele răsărea cu șapte ore mai târziu decât aici. O țară a zâmbetelor necesare. O țară a zâmbetelor obositoare. Pe care o părăsește peste ani, neștiind dacă întoarcerea în Coreea, în prima lui țară, e cu adevărat ceea ce își dorește. Ducând de mult timp cu sine certitudinea că ochii lui vor fi cuprinși de negură. Că poate doar în vis va întrezări siluete, și linii curbe, și chipurile celor dragi, și culori. Ochii lui moștenind boala tatălui. Mintea lui refuzând să urmeze calea acestuia: răceala lui, fuga, revenirea și înstrăinarea. Deocamdată, trăind pe pragul dintre umbră și întuneric.
Memorând fraze în greaca veche pe care le scrie cu creta pe tablă, explicând gramatica unei limbi moarte. Perfecțiunea ei strălucitoare, apogeul coagulat în scrierile lui Platon – pentru că după Platon, e convins el, limba și-a pierdut caracterul de sistem perfect, autosuficient, oglindire a ideii. Urmând treptata năruire, descompunerea. Transformarea în altceva. Într-o altă limbă. Bărbatul nu știe care a fost pentru el momentul apogeului, dar își poate număra eșecurile. Luptele pierdute. Spaimele. Renunțările silite. Un construct cu tot mai multe fisuri. Pe chip are o cicatrice fină, șerpuind din dreptul pleoapei stângi până la colțul gurii. O hartă veche pe care era marcat locul pe unde, mai demult, curseseră lacrimi.
Ea: Aude limpede și citește toate cuvintele, dar nu poate deschide gura să articuleze vreun sunet. E o tăcere amară, estompată, ca o umbră care și-a pierdut corpul, ca trunchiul cavernos al unui copac mort, ca spațiul întunecat dintre două corpuri cerești.
La început a fost fascinația față de corpul literelor. Față de linia care conține – ținând în sine, promițând – sunetele ce conduc la cuvinte. Trup ce ascunde și revelează. Semnul tuturor semnelor. Apoi treptata distanță dintre formă și miezul sonor al acestora. Între gândul care numește, buzele care rotunjesc articulând și cuvântul care urmează să sfârtece tăcerea. Să se piardă în lume. Să despice realitatea, fiind și nemaifiind el, cel de la început. O altfel de lamă rece care desparte decât cea a lui Borges. Însemnând fascinație și vinovăție. Sentimentul tot mai acut al unei trădări. Conducând la prima instalare a fetiței în tăcere. La imposibilitatea de a ieși din ea. Un cocon mai întâi cald, aproape protector. Nu un refuz conștient al rostirii, ci o stare de a fi. Din care iese pentru a reintra în ea douăzeci de ani mai târziu. După pierderea mamei. Tăcerea aduce cu sine alte pierderi: soțul, custodia copilului. Acum e o femeie peste care realitatea a dat năvală, creându-i senzația de totală împietrire. Tristețea-ninsorii-abundente. Ce-i asta? E numele tău, mamă. Tăcerea de acum invocă mai degrabă starea de după moarte. Atunci, demult, sonoritatea stranie a unui cuvânt în franceză sfărâmase carcasa de gheață, lăsând șuvoiul de cuvinte să facă ceea ce știau, să o lege din nou de ceilalți. Chiar dacă senzația de înstrăinare, de mutilare nu dispare, cuvintele o lăsau să se miște încet printre ele. Cu o senzație de greață tot mai puternică. De inadecvare.
Prin Ea, Han Kang coboară până în miezul filosofiei limbajului. Fără a miza pe teorie. Aducând la suprafață doar senzații date de incongruența, de imperfecta suprapunere dintre gând și articularea lui în cuvânt. Dintre trup și suflet, materia sonoră și sensul mereu ciobit. Pentru care Ea caută adăpost într-o limbă moartă. O limbă ce nu are nevoie să fie vehicul de sens pentru cei vii. O limbă care poate rămâne doar semn. Trup cu care să te desfeți, în care să creezi un teritoriu cu reguli precise. Pe care nimeni să nu se piardă. În care nimic să nu se piardă. Rotunjit în sine a este a. Limba dinainte de cădere. Ce ar putea conduce din nou la limba vie. Până atunci, Ea se refugiază în liniile pe care le desenează în palma unui bărbat. Cuvinte mute. Singurele care nu trădează.
Către cealaltă Ea: Ai să mă ierți? Și dacă n-ai să poți să o faci, te rog să-ți amintești că aș vrea să mă ierți.
În viața pe care el a trăit-o în Germania a existat o ființă pentru care cuvintele puteau fi citite doar prin mișcarea buzelor. O ființă care obișnuia să-și petreacă timpul privind în soare bucăți de filme. Gest pentru el interzis, imposibil, căci, în cazul lui, lumina nu despărțea întunericul de lucrul în sine, ci îl adâncea. Pentru el, lumina nu era adevărul. Singurul adevăr pe care îl știa încă de pe atunci era legat de întunericul ce îl aștepta cândva. Atunci, demult, a crezut că există spații ce pot îngădui sufletului să ajungă la celălalt scoțând din tăcere ceea ce fusese menit tăcerii. Un gest profund egoist. Un gest de îndrăgostit care nu cunoștea încă viața.
Violența dezlănțuită asupra lui îl învață despre puterea și vulnerabilitatea celui care nu are nevoie de un altul diferit de sine. Cicatricea de pe chip ar putea fi urmele acestei prime dezamăgiri. De fapt, e urma furiei neputincioase pe care urma lemnului i-a lăsat-o pe față. Pe atunci, adolescentul îndrăgostit nu știa că Socrate observase suprapunerea aproape perfectă dintre „a suferi ceva” și „a înțelege prin învățare”. Asemănarea celor două verbe ale unei limbi moarte în care se va arunca tocmai pentru a putea să se salveze – nu de la moarte, ci din viață – i se va revela abia mai târziu. Din Ea a rămas o siluetă, un gând ce răzbate la peste douăzeci de ani distanță și suferința de a nu fi știut că înflăcărarea/prostia lui poate provoca atâta suferință. Că nu poți să-l aduci pe celălalt la tine. îi poți ieși doar în întâmpinare.
Către ceilalți, cei din viață și cei din vis: Am dat de o însemnare scrisă de mână în dreptul următoarei fraze rostite de Borges: „Lumea e o iluzie: să trăiești înseamnă să visezi”. Și totuși, cum de visul e atât de real încât să curgă sânge și să izvorască lacrimi fierbinți?
Pentru el, o soră și un prieten, pentru ea, un fiu. Pentru el, un tată rece, pentru ea, o mamă ce nu a fost convinsă că o dorește, dar pe care a vegheat-o până la sfârșit și a cărei pierdere a dărâmat-o. Ca și cum mama ar fi fost singura dovadă palpabilă că ea, fiica, există cu adevărat în lumea de aici. Pentru el, o plecare și o reîntoarcere – o pierdere și o regăsire care înseamnă tot o pierdere. Pentru ea, apartamentul micuț, în care camera copilului e neschimbată, așteptându-i reîntoarcerea. Și mirosul de măr al săpunului băiețelului, cu care ea își spală nu doar fața și părul, ci și hainele. Pentru amândoi, plimbări lungi care să le facă suportabile nopțile. În care visele vin și vorbesc despre ceea ce amândoi vor să tacă. Despre frumusețe. Despre spaimă. Despre muchiile ascuțite ale vieții. Despre ceea ce e dureros sau nesfârșit de dulce.
În cazul lui, sunt mai degrabă plimbări în amintire, printre imagini pe care a avut grijă să le întipărească atent pe retină. Pentru atunci când lumea prin care se mișcă nu va mai fi. Pentru ea, plimbări pe străduțe și bulevarde, plimbări printre tăceri și sunete ascuțite. O fugă pentru a reveni mereu acolo de unde a plecat. În apartamentul gol. La sine. Până când o pasăre îi aduce la un loc. O pasăre ce nu ar fi trebuit să fie acolo. Până când privirea lui încețoșată caută să vadă liniile unui chip, iar vocea ei încearcă să ajungă la el. Până când cuvintele lui încep să umple spațiul gol dintre viața lui și a femeii de lângă. Iar ea le răspunde desenând cu degetul semne în palma lui. Care nu au nevoie să spargă tăcerea.
Îmi împreunez mâinile pe piept. / Îmi umezesc buzele cu vârful limbii. / Îmi frâng mâinile împreunate în tăcere, cu mișcări repezi. / Pleoapele îmi tremură, ca aripi de insecte fremătând frenetic. / Depărtez buzele uscate deja. / Inspir cu nesaț, tot mai adânc. / Când, în sfârșit, pronunț prima silabă, închid strâns ochii. / Gata să văd, când îi deschid, că totul a dispărut.
Un salt. Asta e orice cuvânt. Un salt spre celălalt, fără să știi dacă de partea cealaltă te așteaptă două brațe deschise sau golul. Ea alege să sară. Cu mâinile împreunate pe piept. Acolo unde inima e încă vie. Cu mâinile împreunate pe piept – ca într-o moarte sau ca într-o rugăciune. Înconjurându-se de întunericul lui. Încercând astfel să ajungă mai ușor la ceea ce este el. Saltul a doi oameni ciobiți e Lecția de greacă. Saltul între două suflete, între două vieți. Un poem în care freamătul e chiar materia din care se naște totul. Pe granița dintre două lumi. Niciuna perfectă, ambele la fel de înspăimântătoare. Peste care se ridică fragilă o nouă punte ce face posibilă apropierea. Pe tărâmul sigur al unei limbi moarte. Din care se poate naște o nouă limbă și o nouă viață. În doi.
Un amplu poem e și traducerea din coreeană a Dianei Yuksel. Un exercițiu de a îmblânzi cuvântul, de a-i șterge asperitățile, de a-l face să strălucească într-o altă limbă cu aceeași putere ca cea în care a fost gândit și scris de Han Kang.
- AICI, cronica unui alt volum semnat de Han Kang, Nu ne despărțim!
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură copertă articol: Ioniță Benea
