Monocrom
Trei personaje. Trei atitudini. Trei moduri de a fi. Toate, diferite în esență, aflate sub semnul unei metamorfoze continue, dar ajungând să reprezinte aceeași realitate: sistemul însuși – mereu totul repetându-se, totul fiind luat de la capăt sub aparențe diferite. Așa arată piesa Lecția, adusă în fața noastră de Ovidiu Ivan, cu oglindirea inițială a două perspective asupra abuzului – cea a victimei și cea a călăului – ce se contopesc însă neîncetat de-a lungul spectacolului, se multiplică și dovedesc tot mai mult că fuga disperată în căutarea identității se sfârșește, inevitabil, cu limitarea și apoi anihilarea propriei persoane. Forma originală pălește în timp, consumându-se în dorința de a deveni altceva, altcineva, în ciocnirea cu o putere autocratică ce nu permite și nu va permite vreodată evoluția individului, ci doar epuizarea lui până la o ultimă formă a existenței– un obiect moale și inert, care pare… a fi neînsuflețit.
Pune cuțitul la loc, hai! Și doar te-am prevenit adineauri: aritmetica duce la filologie, filologia duce la crimă…
Roșu și albastru
Un joc brutal, psihologic, în care lumina și muzica devin una cu acțiunile actorilor, proiectând în fața spectatorilor stări de spirit, tensiuni între personaje, etape ale unui proces care, dacă nu surprinde prin energia cu care studenții interpretează rolurile, oferindu-se acțiunii prin prisma unor atitudini aflate în continuă schimbare, dezintegrând și compunând apoi din nou realitatea, trezește întrebări privitorului în legătură cu modul în care regizorul reușește să introducă în scenă, ca făcând parte din firescul reprezentației, o serie de aspecte diferite, dar spunând mereu aceeași poveste. Aceasta poate fi privită din nenumărate perspective, astfel că lasă impresia că ar putea dura la nesfârșit, fără a plictisi, dat fiind că Profesorul, Eleva și Menajera suntem de fapt noi toți. Precum actorii ce își schimbă rolurile neîncetat, jonglând, pe rând sau simultan, cu fiecare dintre ipostazele prezentate (ce par însă mereu altele), în același fel, omul, fără excepție, își schimbă măștile sociale, ștergându-le pe cele vechi și creând apoi, din imitații ale comportamentelor celor din jur, în preluarea grăbită a unor impresii din lumea exterioară, unele noi. Orbiți de doctrina maestrului-vrăjitor, adepții intră într-un dans nebunesc în care fiecare este, la rândul lui, vânător și vânat, călău și victimă, pentru că o mască o sugerează pe cealaltă, una în absența alteia nu poate exista, iar mătura, din obiect de uz casnic, devine o adevărată armă a celor care, părtași la acest cerc al puterii, nu mai pot evada din el.
Sistemul, prin existența sa, nu cruță pe nimeni; cu toții cădem în final în această spirală a morții, iar celor mai lucizi dintre noi le este impus să acopere fapte sângeroase. Inconștient, devenim, mai mult sau mai puțin, dacă nu victime, servitori ai profesorului, martori ai atrocităților sale, obligați să-l înțelegem, să ne supunem lui, să-l absolvim/eliberăm de mizeria lăsată în urmă:
Uite, dacă te temi, pune asta, și nu mai pățești nimic… Așa-i politic.
Mov
În interpretarea studenților de la Facultatea de Teatru (clasa profesorului Doru Aftanasiu), spectacolul în sine devine o lecție despre societate, despre cum aceasta își întoarce armele asupra propriei unități: sistemul pune oamenii la pământ folosind arma cunoștințelor abstracte, golite de sens, apanajul statutului privilegiat al celui care deține puterea și orgoliul lui transformat în nebunie, iar ceilalți nu mai protestează, lipsiți de putere și de voință. Tot ce mai rămâne din civilizație sunt miile de corpuri bolnave ale victimelor, dezgolite de orice demnitate și cărora sufletul le-a fost secat în numele științei (și, adeseori al ideologiei), seva și esența lor alimentând setea de putere a călăului, dorința lui de a anihila tot ce este în afară sau se opune scopului suprem. Cartea este înălțată de mâini corupte, vorace, purtată apoi de brațele infectate ale întregii societăți, ce transformă orice sursă a cunoașterii într-un instrument de impunere a unei cauze, dezvăluind adevărata față a manipulatorului, cel mereu lipsit de compasiune pentru cei din jur, dar capabil de fapte care trădează o anumită abilitate de pervertire a minții și a sufletului, cel ce-și construiește întregul plan de a-i anula pe cei vulnerabili, țintind spre a modela lumea în umbra conducerii sale. Acest aspect este ilustrat în așa fel încât ar putea duce cu gândul (inclusiv) la raportul cu puterea (umană și divină) – depinde de noi să alegem cărui Dumnezeu ne încredem, în funcție de ce instanțe acționăm în viață, spre ce cale ne îndreptăm, dacă, în drumul nostru, relaționăm cu forțe ce se află mai presus decât noi și în ce măsură ne lăsăm influențați de acestea. Telefonul devine astfel, deși în afara textului lui Eugen Ionesco, un element firesc în Lecția regizată de Ovidiu Ivan, Lecție ce surprinde prin curajul și originalitatea punerii în scenă, înfățișând totodată, o perspectivă asupra noii lumi, asupra realităților contemporane, în care tehnologia dă impresia unei mai strânse legături între oameni, când, de fapt, ridică bariere atât între om și seamănul său, cât și între om și lume, îngreunând înțelegerea sensului, punând existența umană sub semnul absurdului.
Nu e așa. Nu e deloc așa. Ai mereu tendința să aduni. Dar trebuie să și scazi. Nu trebuie numai să integrezi. Trebuie să și dezintegrezi. Asta e viața. Asta e filosofia. Asta e știința. Ăsta e progresul, civilizația.
Verde versus roz
Cele doi poli ai relației de putere, Profesorul și Eleva, depind unul de altul, deși inițial par în opoziție – el, pervertit, având intenții ascunse, ea, transmițând inocență prin felul de a fi, având o anumită superficialitate și aparentă naivitate. Regizorul realizează, prin raportul dintre ei, un transfer de stări de spirit și de atitudini între cele două extreme, ce par la un moment dat că se confundă, ajungând în final chiar să se schimbe complet (timiditatea lui se va șterge treptat și pe nesimțite… face ce vrea din eleva lui, care se preschimbă, în mâinile sale, într-un jalnic obiect; la început veselă și surâzătoare, treptat va deveni tristă și posacă…), victima dobândind astfel docilitatea și inerția afișată la început de călău, acesta din urmă având acum puterea de a transforma eleva într-o prelungire a sa, deposedând-o de voință. Profesorul este treptat tot mai plin de sine, iar ea, incapabilă de a gândi cu mintea ei, în absența „directivelor” venite de la abuzatorul ei.
Neputându-mă întemeia pe judecată, am învățat pe dinafară toate rezultatele posibile ale tuturor înmulțirilor posibile.
… Și din nou monocrom
Abuzul de putere duce, ca ultim resort, la agresiune. Indiferent de locul în societate al cuiva, vulnerabilitatea celuilalt va influența decizia de a domina a manipulatorului, dorința sa de a avea control asupra unei alte persoane și, fără intervenții din partea celor ce privesc/înțeleg, procesul va continua să se desfășoare, repetându-se, multiplicând numărul victimelor, capacitatea de a discerne între ceea ce este necesar, este bine, este moral și formele pe care le ia manipularea.
Lecția e un spectacol incomod, dar necesar. Tocmai pentru că e atât de actual în mesaj. Pentru că nu vorbește despre un Profesor, o Elevă, o Menajeră, ci despre noi și lumea în care trăim. Despre școala care ar trebui să ne formeze, dar care nu pare interesată decât de „doctoratul total” – de performanțe cuantificate în premii & medalii sau despre societatea în care puterea este cel mai necruțător viciu iar abuzul ia forme subtile.
Când reflectoarele se întorc asupra spectatorilor, se naște întrebarea: Câți dintre ei vor avea curajul să se ridice? Câți vor avea un cuvânt de spus? Sau, poate, își vor feri cu toții privirea de lumina orbitoare?
- AICI – puteți citi impresii la cald despre LECȚIA, spectacolul de licență a studenților de la Facultatea de Teatru, UNAGE- Iași
*Ioana Fînaru, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, filologie la Colegiul Național Iași. Din septembrie, Ioana este și noul fotograf Alecart.
