Această „lecție” se va repeta zi de zi, la nesfârșit, fără a-i provoca vreun proces de conștiință Profesorului și fără ca cineva să intervină pentru a pune punct agresiunii.
În spectacolul după piesa Lecția, de Eugene Ionesco, regizorul Ovidiu Ivan creează din 3 personaje 15 oglinzi care își schimbă profilul personalității, ca într-o spirală infinită. Evoluția rolurilor mi-a adus aminte de ipostazele diferite în care se poate afla omul pe parcursul vieții; oricine poate fi un Profesor, un abuzator nemilos, care fără nicio remușcare își ,,ucide” Eleva, iar vocile tinerilor actori și modul în care au reușit tranziția de la un personaj la altul au creat o dinamică uluitoare. M-a impresionat finalul spectacolului, în care actorii sunt așezați ca la început, cu măturile în mână, iar una dintre ele cade, marcând venirea unei noi Eleve. Reflectorul din scenă este îndreptat spre public, orbit astfel de lumina puternică și devenind vulnerabil în fața actorilor care privesc de sus; noi, spectatorii, doar am așteptat cuminți – precum eleva la lecție – venirea altui personaj, când, de fapt, chiar noi am putea fi următorii: suntem invitați la a participa la lecția ucigașă de unde nu vom mai putea ieși vreodată. Regia lui Ovidiu Ivan este remarcabilă și nu am simțit că se îndepărtează de text, ci, dimpotrivă, cu profunzime a surprins diferitele măști ale oamenilor obișnuiți care pot fi actori în spectacolul vieții lor. (Teodora Giugula, clasa a IX-a, filologie)
Am rămas plăcut surprinsă de punerea în scenă a spectacolului Lecția de către regizorul Ovidiu Ivan. Știind că vor fi cincisprezece actori și doar trei personaje, am fost intrigată, gândindu-mă că vor fi împărțiți în mod egal, în grupe de câte cinci, lucru care nu s-a adeverit. Ovidiu Ivan menține egalitatea între aceștia și nu îi împarte nici măcar în funcție de gen, demonstrând lipsa de unitate și de individualitate a personajelor ionesciene, subliniind astfel că oricine s-ar putea afla în ipostaza de Servitoare, de Profesor și de Elevă (am preferat conjuncția „și” în loc de „sau”, fiindcă poți ajunge să fii cei trei chiar în același timp). Totuși, spectacolul a fost atât de omogen lucrat, încât am avut senzația că există o singură Servitoare, un singur Profesor și o singură Menajeră, actorii schimbându-și rolurile într-un mod consecvent și alert, reușind să facă trecerea rapid de la un personaj la altul.
Ovidiu Ivan tatonează probleme importante, spectacolul făcând referire la politică, la formele de guvernare autocratică, la abuz – în toate formele sale – aducând și un aspect nou, care nu se regăsea în textul lui Eugen Ionesco, apărut în 1950: telefonul și dependența tinerilor de acesta. Eleva ia notițe pe telefon, câteodată dând impresia că îl ignoră de fapt pe profesor, fiind preocupată mai mult de device-ul digital, deși acesta nu-i este de nici un folos când încearcă să se elibereze de prezența sufocantă a bărbatului, sunându-și părinții.
Un alt aspect care mi s-a părut interesant a fost finalul, când actorii se grupează cu măturile în mâini, formând un cerc perfect, exact la începutul spectacolului, sugerând că această „lecție” se va repeta zi de zi, la nesfârșit, fără a-i provoca vreun proces de conștiință Profesorului și fără ca cineva să intervină pentru a pune punct agresiunii.
Așadar, spectacolul Lecția, pus în scenă de regizorul Ovidiu Ivan și de tinerii viitori actori de la Facultatea de Teatru a Universității de Arte „George Enescu” – Iași, m-a impresionat prin originalitate și prin forța vizuală cu care a fost transmis mesajul. (Ana-Maria Ailiesei, clasa a IX-a, filologie)
După ce am văzut reprezentația realizată de studenții și profesorii Facultății de Teatru de la Universitatea de Arte „George Enescu” Iași, am rămas cu mai multe întrebări decât cu răspunsuri. Ritmul alert și replicile ce se suprapuneau au creat o stare de tensiune (aproape de senzația de haos) pe care nu am resimțit-o atunci când am parcurs textul, dar care mi s-a părut că a făcut spectacolul mult mai atractiv prin faptul că te obliga nu doar să te gândești la existența ta și a persoanei de lângă tine, dar și să porți aceeași luptă interioară ca personajele de pe scenă. Acestea erau foarte bine definite, dar fluide prin schimbul omogen de roluri între actori. Eleva dobândește consistență sub mai multe chipuri, prinsă parcă într-un joc de-a du-te-vino. Astfel, se subliniază faptul că ea nu este doar un personaj, ci o reprezentare în care cu toții ne putem regăsi. Faptul că, deseori, ea devine Profesorul și apoi Menajera induce ideea că, pe parcursul vieții, omul își schimbă rolurile. Momentul din final, în care reflectoarele sunt întoarse asupra publicului, m-a marcat tocmai fiindcă m-a ajutat să conștientizez că, din păcate, aș putea oricând să fiu în poziția unuia dintre cele trei personaje.
Textul lui Ionescu poate fi interpretat din mai multe puncte de vedere, având substrat politic, psihanalitic și sexual, vizând sistemul de educație și absurditatea limbajului golit de sens. Regizorul Ovidiu Ivan a reușit să lase interpretarea în mâna publicului în totalitate, fără să se axeze pe o singură pistă, aspect care mi-a lăsat libertatea să găsesc perspectiva cu care rezonez cel mai mult. Astfel, spectacolul a devenit cu atât mai incitant și mai provocator. (Sara Vieru, clasa a IX-a, filologie)
Mă bucur că aceasta a fost prima punere în scenă a Lecției pe care am văzut-o – consider că poate fi un reper.
Am rămas plăcut surprinsă de interpretarea de aseară – am remarcat, negreșit, o discrepanță considerabilă între așteptările mele și realitatea spectacolului, croită mult mai ingenios și captivant decât imaginea asupra piesei pe care mi-am făcut-o în timpul lecturii! Servitoarea, Profesorul și Eleva lui Ionescu renasc în regia lui Ovidiu Ivan, îmbinând consistența și atributele din opera dramatică originară și noile dimensiuni ale personajelor deschise de originalitatea jocului fiecărui actor. Transformarea personajelor individuale în personaje colective, aceeași „persoană” fiind redată prin mai multe voci, reprezintă o bună metaforă pentru nenumăratele coliziuni de gânduri și de idei contrastante care au loc în mintea fiecăruia până la rezultatul final, dar și a prezenței tipurilor umane reprezentate în mai multe spații ale societății. Cu toate acestea, actorii reușesc să păstreze omogenitatea spectacolului – probabil că cea mai mare provocare a acestora a fost dizolvarea jocului propriu în cel al partenerului de scenă, transformarea și integrarea într-un singur organism alcătuit din mai multe celule complementare. Dicția și emoția percutantă a fiecăruia nu au permis niciun moment de plictiseală. De pe locul meu din sală, am putut să remarc nemișcarea colegilor, interesul și atenția direcționate exclusiv către succesiunea de replici, către gestică și jocul de lumini – ca într-o hipnoză indusă de talentul studenților din anul 3 de la Facultatea de Teatru din Iași (clasa profesorului Doru Aftanasiu). Sala a constituit și ea un spațiu restrâns, confortabil, în care nuanțele au pătruns puternic. Mă bucur că aceasta a fost prima punere în scenă a Lecției pe care am văzut-o – consider că poate fi un reper. (Luiza Sfîcă, clasa a IX-a, filologie)
Când am intrat în sala de spectacol, în primele 10 minute nu am înțeles nimic. Observam 15 actori jucând rolul a 3 personaje. Știam dinainte că piesa este un dialog, dar impactul nu a venit din replicile „dialogului” purtat, ci din interacțiunea dintre actori. Aceștia, prin mișcările lor, ne-au oferit o privire asupra stării emoționale a personajelor, a transformării lor permanente.
Spectacolul propune o lecție de pregătire cu un profesor, ce inițial încurajează studenta datorită răspunsurilor ei, însă treptat se înfurie, vocea lui fragilă devine puternică și impunătoare, iar eleva devine insignifiantă. Profesorul, transformat în abuzator, ajunge să își ucidă eleva, iar servitoarea, indiferentă, face curat, eliberând locul de dovezi. Ni se oferă astfel un ciclu al abuzului – observabil și în ziua de azi – în care eleva naivă se supraestimează și se afundă direct în cele mai grele provocări, ca apoi să fie copleșită de profesor și de sistemul pe care acesta îl reprezintă, până ajunge să fie aruncată „la gunoi” de o menajeră nepăsătoare.
Cei 15 actori se schimbă din a reprezenta profesorul în a da viață elevei, din elevă în menajeră și din menajeră în profesor. Tranzițiile se fac în constant, în ciclu, arătând spectatorilor perpetuarea abuzului. Pe de o parte, trebuie să mulțumim actorilor care, în mod admirabil, au putut să mențină trei personalități complet diferite pe parcursul întregii reprezentații, pe de altă parte, lui Ovidiu Ivan, regizorul care a transformat mișcările și coregrafia lor în idei (comentate amănunțit în discuția ce a urmat spectacolului). (Andrei Palaghia, clasa a VI-a)
*Zilele următoare vom reveni cu o cronică a spectacolului!
