Atâta lumină, încât e imposibil de crezut că răul există.
Dar există. Pentru asta avem istoria.
Și reciproca: atâta rău, încât e imposibil de crezut că lumina există.
Dar există. Pentru asta avem artele.
În Jurnalul lui Radu Vancu umanul și literatura se manifestă ca într-o reacție în lanț: una o determină pe cealaltă într-un proces necesar și edificator catalizat de frumusețe. Dacă poezia lui Radu Vancu presupune o anumită distanțare de timp și de excesul realității din existența comună, în jurnal, exteriorul, adevărurile contemporane – sociale și politice – sunt așezate în imediata proximitate a poeziei, a literaturii și a acelor planuri latente și salvatoare ale umanului. Astfel, ele nu se exclud reciproc, ci se potențează, devin mărturii ale faptului că prezența răului, a ororilor și a nedreptăților în lume nu înseamnă implicit absența frumuseții.
Sub auspiciile unui timp confuz, în care umanitatea este dislocată și perforată de gloanțe ale răului și ale absurdului, iar ordinea lumii este perturbată de orgoliile, tirania, brutalitatea unor oameni și sisteme antiumane, literatura devine o carapace care protejează sufletul, oferă puncte de reper atunci când lumea pare că și-a pierdut coordonatele și ne arată că, deși frumusețea e grea și nu poate exista în absența suferinței, deși e în aceeași măsură admirabilă & înfricoșătoare, ea continuă să existe, iar literatura este o mărturie a omniprezenței ei.
chiar și în vremurile postumane, inima noastră e încă umană.
Jurnalul, deși este o curajoasă și inconfortabilă asumare a vulnerabilității expunerii sinelui în fața cititorilor ce vor prelua scrisul ca pe o onestă și directă înfățișare a interiorității (și nu ca pe ficțiune), nu se oprește doar la o singură „poveste” (cea „de și din viața personală), ci se bifurcă și reușește, la fel ca poezia, să construiască un patrimoniu comun de memorie și sentiment pentru scriitorii, poeții, artiștii, pentru acei oameni care au lăsat atât prin viața și opera lor, cât și prin sufletul și ceea ce au transmis în lume, arhive ale frumuseții ce demonstrează că nici o barbarie nu poate distruge definitiv omul. De aceea, chiar dacă literatura e, poate, cea mai singuratică dintre arte, ea unește și fortifică ceea ce mulți dictatori, ideologii și sisteme au încercat să distrugă: acea forță inconfundabilă și indestructibilă a umanității ce se naște tocmai din credința nezdruncinată (și astfel invincibilă) în imortalitatea frumuseții, reușind astfel să ofere speranță într-o lume terifiantă (și deopotrivă terifiată). Într-una dintre paginile jurnalului, Radu Vancu amintește de antologia Language for a New Century în care sunt adunate poeziile celor din zonele de război din Asia care au păstrat vie în sufletele lor speranța că, deși lumea se prăbușește în jurul lor, umanul încă ține chiar și în comunitățile distruse de război – și că poezia ajută la conservarea acestor fragmente de uman, a acestor comunități. Și e de meditat la asta.
Astfel de comunități întemeiate pe aceeași credința în forța literaturii și a umanului sunt vizibile și în numeroase festivaluri de literatură, de muzică, de poezie, precum și în mișcările civice, în protestele la care Radu Vancu participă și observă freamătul și vitalitatea oamenilor ce dovedesc că, deși cultura nu împiedică barbaria, ea își face auzit ecoul chiar și când se crede că e redusă la tăcere, oferind convingerea că adevărul va vorbi dincolo de moarte, de ruine și că sensul esențial al culturii exact acesta este: de a construi echilibru în mijlocul dezechilibrelor. De a vorbi în favoarea umanului atunci când ideologiile antiumane îl elimină inclusiv fizic.
Harkovul e bombardat zilnic de ruși de aproape 2 ani. Azi, în Harkov s‑a deschis o librărie, Knigoland. (Kniga înseamnă carte în rusă & ucraineană.) Nu suntem numai specia care pornește războaie atroce de agresiune – ci suntem și specia care, în plin război de agresiune care vrea s‑o extermine, deschide o librărie. Specia care crede în cărți la fel de intens cum crede în libertate.
Unul dintre subiectele recurente din jurnal e legătura inevitabilă și complexă dintre limbă, cultură și paradoxul care se stabilește între istoria marilor literaturi (precum cea rusă sau germană) și istoria inumană și violentă a țărilor din care ele provin. (De vreme ce muzica germană absolută & filosofia germană superlativă & literatura germană abisală nu au putut face poporul german suficient de uman încât să nu producă nazismul, la ce bun fiecare dintre ele? Și la ce bun toate împreună? La ce bun o cultură care nu face omul mai uman?). Se naște astfel o aversiune instinctivă și inconștientă față de literatura/ față de cultura unui popor înțeleasă prin prisma barbariei celor care provin din ea. E suficient să vedem astăzi poziționările față de cultura rusă. Așa cum sunt și situații în care ceea ce a fost fundamental în opera victimei s-a scris în limba călăilor – cazul lui Celan, care scrie în limba asasinilor mamei, cazul ucraineanului Andrei Kurkov, care și-a scris cărțile în rusă.
Pe parcursul jurnalului, Radu Vancu vorbește despre traducere și fascinația lui pentru ceea ce face ca literatura să se răspândească în lume, despre modul în care când traduci, reconstruiești un anume tip de frumusețe și anulezi barierele lingvistice, ceea ce demonstrează că literatura pătrunde prin limbă, dar „merge” dincolo de ea, vizează umanitatea noastră, ceea ce ne apropie, nu ce ne desparte, și, implicit, că arta, cultura unei țări nu trebuie privite doar în relație cu istoria, cu mecanismele antiumane care au încercat să controleze cuvântul din frică de puterea lui, ci că ele trebuie văzute ca instrumente care documentează ceea ce e indestructibil uman.
Și poate de asta am inventat limbajul: ca să avem totuși o lume comună. Sau măcar iluzia ei.
Călătoriile, evenimentele și întâlnirile literare ale lui Radu Vancu consemnate în acest volum din jurnal (ce se întinde pe aproape patru ani) sunt concomitent și călătorii ale poeziei sale, ale literaturii care nu cunoaște granițe, care nu e constrânsă de limbă sau de religie, de contexte sociale sau sisteme politice, ci este la fel de eliberatoare atât în democrație cât și în sistemele opresive – acolo unde cuvintele sunt instrumente ale manipulării, măști în spatele cărora cei aflați la putere își ascund perfidia, slăbiciunea și ignoranța. Și tocmai în aceste sisteme unde oamenii sunt bombardați zilnic de absurd și manipulați, literatura devine mai puternică, mai unificatoare ca niciodată (pentru că barbaria nu va avea niciodată ultimul cuvânt).
Modul în care Radu Vancu construiește un pereptuu paralelism între realitatea războaielor, a nedreptăților, a propagandei politice și evenimentele culturale la care ia parte, paradisul plin de lumină și ingenuitate înălțat alături de Cami și Sebastian (alături de Paradisul la care scrie, viitorul său roman) sau de întâlnirile cu prietenii, cu tinerii pasionați de literatură te face și mai conștient de felul în care frumusețea se întrezărește printre ruine, la fel ca o floare-de-colț ce înflorește în cele mai imprevizibile locuri și condiții, pe stâncile și versanții abrupți ai umanității.
fragilitatea indestructibilă a literei – care ne protejează, cum altfel, literal.
În contextul unei realități deseori copleșitoare și derutante, când pandemia, războiul împotriva Ucrainei și haosul lumii ne-au luat prin surprindere și ne-au determinat să ne retrasăm liniile propriului suflet, jurnalul lui Radu Vancu este în egală măsură și un jurnal al sufletelor & creierelor & trupurilor care au luptat împreună pentru conservarea și apărarea frumuseții în fața ororii. Boala & războiul este astfel un „detonator” al literaturii & umanului care devin, prin vastele și fermecătoarele referințe culturale sau biografice, catalizatori ai frumuseții.
- Citește AICI prima cronică a volumului lui Radu Vancu, invitatul nostru, alături de Clara Uson, sâmbătă, 26 octombrie, ora 11, la Întâlnirea Alecart la FILIT. Programul complet al Întâlnirilor Alecart la FILIT, AICI!
*Antonella Malfara, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa aXII-a, științe, la Colegiul Național Iași.
Foto copertă articol: Ioana Fînaru.
