Ficțiunea e marea minciună care spune adevărul despre felul în care trăiește lumea!
În centrul lumii din romanul lui Abraham Verghese, la Parambil, bucata de pământ smulsă junglei de un bărbat care se teme de apă, deși aici, în Kerala, apa e cea care aduce oamenii unul lângă celălalt, hrănește și stabilește ritmurile vieții, e principiul în funcție de care se ordonează existența a tot și a toate, anul 1933 e anul lui Moby Dick. Anul în care pe atunci micuțul Philipose descoperă că lumea nu se reduce la ceea ce vede și trăiește alături de Ammachi Mare și toți ai lui, că ea e un teritoriu vast, demn de a fi cunoscut și cucerit. E anul în care băiatul află că marile adevăruri sunt conținute în marile minciuni născocite de oameni. El va fi urmat de anul Marilor speranțe și de alții, numiți în funcție de cărțile pe care Koshy Saar i le pune la dispoziție, făcându-l să viseze la lumea cea mare. În care nu va ajunge nicicând, dar pe care, frânt, respins, va încerca să o aducă acasă, în Parambil, după întoarcerea de la Madras. Îmblânzind astfel ceea ce viața i-a refuzat.
Acesta este legământul apei: toți sunt ineluctabil legați între ei prin faptele lor bune și mai puțin bune, și nimeni nu e separat de ceilalți.
Povestea care se spune în Legământul apei e o poveste despre un loc, dar mai ales despre niște oameni. Despre viețile lor, despre ceea ce i-a modelat să fie într-un anumit fel, despre eșecurile, zbaterile, suferințele, căderile și tăria lor de caracter, despre felul în care s-au lăsat duși de ceea ce au trăit sau și-au croit propriul destin, despre întâlniri, despre mersul înainte al istoriei, contorsionările acesteia și progres, despre patimi și pătimiri, legi nescrise și felul în care se schimbă viețile de la o generație la alta. Despre familie, secrete întunecate, boli, pierderi și morți, dar și despre încredere și bunătate, despre felul în care viața fiecăruia se leagă de celelalte, interconectată asemenea râurilor, fluviilor, canalelor ce poartă apele într-o mișcare mereu sinuoasă, dar de neoprit, legând acest teritoriu al mirodeniilor, al bananierilor și al ceaiului, cu mirajul pe care l-a provocat celor mai vechi călători europeni pe oceanele lumii, de teritoriile de departe; aducând temerari sau doar bărbați dornici de a se îmbogăți, pe cei ce nu aveau un loc al lor sau cărora li se refuza orice șansă și purtându-i spre Europa pe cei născuți aici provenind din familiile de anglo-indieni bogate, despărțind fii și fiice de mame și de tați în numele unui alt fel de educație, al unei altfel de vieți. E o mișcare ce, pentru toți acești oameni, constituie chiar viața. A fiecăruia în parte și a tuturor la un loc. Într-un prezent în care își varsă aluviunile ceea ce a fost (ereditatea, trecutul familial, nașterea într-o anumită castă, nedreptățile sau privilegiile, istoria colonială a Indiei, visurile și aspirațiile tuturor) și în care se modelează viitorul.
Familii care își trăiesc viața, niciuna cruțată de suferințe.
Trei generații își spun povestea și, odată cu ea, scriu povestea acestui loc și pe cea mai largă a Indiei, o poveste în care relațiile dintre britanici și localnici, moștenirea lăsată de coloniști și schimbările aduse de dobândirea independenței, de accesul la educație a tot mai mulți joacă un rol important, astfel încât viețile tuturor ajung să se lege subtil una de cealaltă, iar suferințele și visurile să se împletească. De la nunta aranjată a unei fetițe de nici 12 ani, nevoită să se căsătorească fără a-și fi cunoscut soțul, văduv și având un copil mic de crescut, mort apoi de o maladie necruțătoare și ciudată care îi afectează de generații pe unii membri ai familiei, până la bătrâna Ammachi Mare în care se va transforma copila de atunci și la împlinirea celei mai mari dorințe a ei – ca Dumnezeul în care crede în ciuda tuturor încercărilor pe care i le-a dat va trimite pe cineva să descopere secretul bolii ce a adus atâta suferință, secretul de nespus al fricii de apă, al surzeniei progresive, al înțepenirii mușchilor faciali, al înecurilor sau morților provocate de stranietățile pe care boala misterioasă le determină în comportamentul celor afectați de ea. Nemaiapucând însă să vadă cum Mariamma, fetița născută în casa ei, pentru viața căreia luptă la naștere, salvând-o nu doar pe a ei, ci și pe a atât de nefericitei Elsie, soția pentru un timp a lui Philipose, această fetiță care îi poartă numele și pe care o va crește ca și cum ar fi cu adevărat sânge din sângele ei, va ajunge să descopere ce este misterioasa „Tulburare” și va deveni neurochirurg. Nemaiapucând să vadă nici spitalul din Parambil, pentru construirea căruia a dat, alături de atâtea alte femei, aurul ce îl purta pe brațe sau în urechi, nici reîntâlnirea dintre nepoata ei și Lenin, micuțul care venise odată, de mult, în pragul casei ei și care, peste ani, a ajuns în tabăra naxaliților, luptând în trupele de gherilă pentru drepturile celor săraci, oprimați, vânat de poliție și afectat de aceeași boală, sacrificând iubirea pentru Mariamma pentru un vis nebunesc, sângeros. Salvat de copila devenită medic pe care ea însăși o salvase la naștere. Nemaiapucând să descopere alături de ea că șuvița albă pe care o are de la naștere e moștenirea pe care Digby Kilgour, tânărul medic plecat din Glasgow și ajuns pe pământ indian, între timp un bărbat de șaptezeci de ani ce a cunoscut suferințe de nedescris, i-a transmis-o de la mama care s-a sinucis într-o cameră sordidă chiar cu cravata lui de elev. Nici că Elsie, cea pe care a iubit-o ca pe propria fiică, îndrăgostită mai presus de orice de arta ei, nu s-a înecat, așa cum au ajuns să creadă toți, ci, bolnavă, își va trăi alături de Digby întreaga viață în leprozeria în care, cu mult timp în urmă, se retrăsese doctorul Rune, simțind că locul lui nu e în lume, ci departe. Acolo unde o comunitate de marginali, de nedoriți își vor găsi adăpost. Ammachi Mare va pleca liniștită într-o noapte alături de fiica ei, Bebe Mol, cea care a rămas toată viața un copil, dar care are darul prezicerii și a fost scutită de a înțelege cât de multă nefericire înseamnă viața celor „normali”.
E multă suferință și sunt multe realități zguduitoare în romanul lui Abraham Verghese. Sunt oameni atinși de boli, care le suportă ca pe un dat, fiindcă descoperirile medicinii moderne încă nu au ajuns în comunitățile lor, mult timp izolate, oameni pe care același progres al medicinii îi salvează, cărora li se oferă șansa la o nouă viață, oameni care ajung să fie zdrobiți de întâmplări cumplite ale inimii și ale sorții. Dar care niciun moment nu încetează să lupte, să se zbată, să caute o cale de a ajunge dacă nu la liman, măcar la liniștea pe care le-o aduce comuniunea cu cei pe care îi descoperă asemenea lor: dezamăgiți, înfrânți, bolnavi, dezmoșteniți sau ținuți laolaltă de încrederea unul în altul, de legăturile de rudenie, de prietenie, de nevoia de a-și face viața suportabilă: pe moșia de la Parambil, la Thetanat, în leprozeria Sfânta Bridget, pe culmi izolate de munte, în Grădinile Gwendolyn, în Madras, oriunde există suferință, oriunde marginalii – sau cei deveniți marginali – au nevoie unul de altul, oriunde vezi în celălalt pe seamănul tău întru suferință, pe cel de care te leagă nevoia de a crede în ceva și hotărârea de a merge mai departe.
Am putut să respir, să trăiesc și să vreau să trăiesc, să simt dragostea atunci când credeam că n-o voi mai simți vreodată.
De destinul celor trei generații de la Parambil se leagă, cu fire trainice și cu altele nevăzute, dar la fel de puternice, destinul a zeci de alți oameni: femei și bărbați puternici sau copleșiți de slăbiciuni, pulayari lipsiți de pământ și de orice drepturi, precum destoinicul și fidelul Shamuel, cel care a vegheat asupra familiei lui Ammachi Mare toată viața și căruia soțul ei atât de blând și de tăcut i-a dat o bucată de pământ, așa cum le-a dat tuturor celor care s-au refugiat pe teritoriul devenit al lui după ce a fost smuls naturii sălbatice și îmblânzit de spaima lui de ape și de voința de neclintit. Oameni de departe sau mai de aproape, creștini ai comunității Sfântului Toma sau nu, indieni sau europeni rămași în lumea aceasta atât de departe de casa lor și pe care au ajuns să o considere acasă, sau alții, indo-europeni. Dragostea îmbracă aici nenumărate forme: de la respectul față de soțul mai în vârstă și care nu știe să exprime în cuvinte ceea ce simte, dar face tot ce poate pentru a transforma Parambil într-un adevărat cămin pentru copila pe care a luat-o de nevastă, la dragostea frățească, în ciuda diferențelor de castă, pentru Shamuel și fiul lui Joppan, cel mai bun prieten al lui Philipose; de la apropierea adusă de înțelegerea suferinței profunde a celuilalt odată cu năruirea tuturor visurilor lui, de acceptarea în tăcere și forța insuflată când nimic nu pare a mai avea vreun sens (cum se întâmplă cu Rune și Digby, cu Digby și Cromwell, cu Ammachi Mare și Elsie) până la cea mai profundă și mai sfâșietoare pasiune sub care Digby și Celeste sunt striviți și mutilați, la fel ca Philipose, Elsie, Mariamma sau Lenin. Povești și adevăruri de viață zguduitoare, tabuuri încălcate, ambiții și dezamăgiri se țes într-o uriașă pânză ce constituie existența unor oameni și a unei comunități. Fiecare își trăiește viața și încearcă să o facă suportabilă, să lupte nu atât împotriva unui destin nefavorabil, ci a ceea ce conduce la unul: inechitățile și prejudecățile, boala, pierderile, dificultatea de a beneficia de o educație, statutul femeii în societate. Într-o lume în permanentă schimbare, în care viața e deopotrivă fragilă și extraordinar de puternică, în care totul are un rost, chiar dacă pare a fi lipsită de sens, în care suferința nu te îndepărtează de ceilalți, ci, dimpotrivă, te apropie, în care generație după generație șansa de a trăi măcar un pic mai bine e vizibilă.
Într-un roman cu foarte multe fire și planuri ce se întretaie, în care pulsează vie o întreagă lume de culori, parfumuri, arome culinare, obiceiuri și spaime, se întrezărește o istorie veche de mii de ani în care realitățile crude se împletesc cu dărnicia locurilor și cu sentimentul unei comuniuni dincolo de cele mai teribile inechități sociale. Poveștile se leagă una de cealaltă pe fundalul realist al unui Indii ce se schimbă cu fiecare generație. Extrem de bine documentat, Legământul apei (în traducerea din limba engleză a Adrianei Bădescu) este, în egală măsură, un mic tratat de medicină, de artă hindusă și de tradiții locale, de bucătărie autohtonă. Dar, mai presus de orice, e imaginea vie a unor vieți desfășurate într-un loc în care fiecare zi e miraculoasă și crudă, fiecare viață e prețioasă și mereu în pericol de a se frânge, în care totul e lumină și întuneric, în care destinul oamenilor și destinul pământurilor dintre ape e legat de-a pururi.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
