Dacă m-aș fi născut vara, ar fi înflorit în grădină și pentru mine o floare. Una de mac. M-aș fi dus să mă uit de pe deal la șosea. M-aș fi dus pe jos la Paris.
Dar așa, zgârii cu ținta fereastra-nghețată, scoateți-mă de aici…
Iarna toarnă în lampă gaz. Pune perne din pene de gâscă-n ferestre. Se strecoară în sân, ca un șarpe umed și rece.
Iarna e ca ziua de marți. Tristă și fără speranță. Te ține legată de casă, ca pe un câine în lanț.
Iarna-ți pune la gură căuș. Te îngroapă sub gheață, ca pe un pește. Iarna nimeni nu mă iubește.
Lumea din romanul de debut al Lorinei Bălteanu (apărut anul acesta la editura Cartier) încape toată în palma unei fetițe. E o lume mică, cea a unui suflet de copil care privește tot ceea ce se întâmplă, dar mai ales tot ceea ce i se întâmplă, cu multă inocență și cu o disperată nevoie de a fi înțeleasă. Ea și dorința ei de a se desprinde și de a pleca departe. Departe de iarna în care se simte captivă, de iarna din suflet și de iarna din odăiță, de iarna-familie și de iarna-sat – singura lume pe care o cunoaște, departe de iarna care o face și mai mică, și mai neputincioasă, care-i înăsprește hotărârile, care îi însângerează colțurile inimii, îi roade măruntaiele și-i întunecă privirea, iarna din jur, plină de sloiurile unei lupte surde cu fiecare zi și cu fiecare anotimp ce se apropie, iarna care o determină să ascundă bani, să îi sustragă pe furiș, pentru că în lumea mare, departe, în vara spre care tânjește, nu se poate ajunge fără visuri, dar mai ales fără bani. Și eliberată de spaima ce îi dă mereu târcoale. Spaima că privirile celorlalți o vor încolți, că va fi scoasă în careul școlii și toți vor afla cine este ea: o fetiță-iarnă ce refuză să se supună condiției ei și regulilor lumii în care s-a născut.
Păpușile sunt ca oamenii. Seamănă cu numele lor. Numai eu nu semăn cu al meu.
Tocmai pentru că e o lume minusculă, pitită în cuvinte și confruntându-se cu propria zbatere și cu ceea ce se petrece în jur, ea se desfășoară – asemenea unei pânze magice – și se face sul în jurul unor oameni și al unui loc. Cel pe care fetița visează să îl părăsească. Pe pânza aceasta se țese ca într-un caleidoscop, cu imagini când ferm conturate, când răsturnate hipnotic, în tușe precise sau în linii contorsionate de emoții, de întâmplări, de neliniști și de așteptări copilăria acestei fetițe al cărei nume nici măcar nu îl cunoaștem. Nume șters într-o după-amiază cu lama și transformat în nume de băiat. Nume repudiat, la care refuză să răspundă, fiindcă îl simte în afara identității pe care se străduiește să și-o construiască. Identitatea unei străine, a unei ființe libere să plece. Nume care oricum nu are niciun rost din moment ce ajungem să cunoaștem, să înțelegem și apoi să recunoaștem vocea care se află în spatele lui. O voce plină, încărcată până la refuz de sensibilitate, ciobită de ciocnirile cu realitatea, dar a cărei forță transpare permanent, chiar și în cele mai dureroase momente (sau mai ales atunci). O voce care nu se lasă frântă, deși fetiței îi plac mai mult tăcerile – cu abisurile lor sufocant de dulci, cu infinitele lor posibilități de a te sustrage de la ceea ce e constrângător în relația cu ceilalți, cu vămile lor vătuite, molcome, colorate, fără limite. La fel de infinite ca visurile ei. Cele pe care le caută cu capul ascuns sub ogheal, cufundată în zeci de posibilități. Cele care îi permit să se ridice și, asemenea lui Lazăr înviat din morți, să plece. În lumea largă. Pe cărările pe care plimbările ei și încercările ratate de a se elibera de sat o duc. Într-o încercare, periodic reînnoită, de a-și ostoi nevoia copleșitoare de a se desprinde și de a găsi drumul spre altă parte de lume.
Dacă-aș avea aripi să zbor, m-aș ridica sus, deasupra ogrăzii. Și m-aș duce împreună cu fumul ieșit din hogeac…
Lorina Bălteanu nu încearcă să justifice inaderența acestei fetițe față de lumea căreia îi aparține. Nu o motivare realistă sau psihologică se construiește în romanul ei, ci urmele care arată o profundă înstrăinare, un fel diferit de a fi și de a simți, un gol care se cere astâmpărat cu orice preț. În ciuda legăturilor pe care le are cu cei din jurul său, cu mama, tatăl, frații și surorile, cu bunelul și bunica, legături pentru care luptă sau prin care se simte parțial alinată, dar care nu au suficientă forță pentru a-i ostoi cu adevărat dorul. Fetița aceasta pare neîntreagă aici, în casa și în satul în care trăiește – o pasăre uitată printre străini, așa cum uitată e lebăda pe care o zărește într-o zi de toamnă târzie pe balta din apropierea satului, pentru care cere ajutor tuturor și de care nimănui nu-i pasă, lebăda care, după trei zile, descoperă că a dispărut lăsând în urmă doar o pană albă și certitudinea că nu există salvare decât de unul singur: Acum mă gândesc doar la ea. Oare cum e să rămâi singură pe un lac, când stolul tău a zburat mai departe? Și nimeni nu s-a întors către tine. N-am să mai cred niciodată în povești frumoase, că lebedele trăiesc în perechi și niciodată nu se despart. Când o să plec și eu în lumea mare, o să mă duc singură. Fetița se descoperă sora lunii, legată, la fel ca ea, de pământ, cu frânghii invizibile, dar de nedezlegat: Ca și mine, luna ar pleca de acasă. Ca și mine-i legată cu funia de pământ. E o fetiță stângace, însingurată, ieșind fără să vrea în evidență, cu picioarele în niște bascheți prea mari ai unuia dintre frați distrugând ritmul „Horei fetelor” pe scena de la școală, singură, cu vioara strâns ținută în mâini până când corzile acesteia plesnesc salvând-o de la ridicol, așezată în spatele clasei, aflându-le tuturor firea și micile secrete, ea însăși trăind teroarea că niște ochi străini ar putea-o urmări și mai din spate și de aceea lipindu-se de perete – ca pentru a-și proteja vulnerabilitatea. Mereu învățând cu sârg, deși nimeni nu o încurajează ca pe surorile mai mari, fiindcă la ea învățătura e doar o formă de a găsi drumul cel mai scurt pentru a pleca din sat, iar mama se teme de fugile ei, de plecările din care e adusă pe motocicletă de polițistul satului: Merg să văd dacă drumul duce mai departe. Data viitoare, când o să mă prindă iar dorul de ducă, să știu că mai am un drum pe care nu am fost. Între casă, sat, oamenii cu întâmplările care-i rostogolesc prin viață și dorul de ducă va crește fetița, ținând ochii ațintiți către tot ce se petrece în jur și visând la vremea când va pleca, pregătindu-se pentru acest zbor mereu amânat, mereu întârziat, bomboana dulce care-i mângâie înstrăinarea de ceilalți, sentimentul de neapartenență.
Lalele care creșteau la bunica, din cepe aduse de la oraș de mătușă-mea, erau roșii ca sângele de om. De aceea, fără să stau mult pe gânduri, mi-am crestat cu lama degetul mare de la mână și am vopsit laleaua mea în roșu. Cu sânge. Ca mama mea să înțeleagă cât de mult o iubesc, fără să-i spun în cuvinte.
Romanul Lorinei Bălteanu reușește să desfacă în fața cititorului o imagine vie, pulsatilă a sufletului unui copil și să o compună pe fundalul mai larg al unor momente și al unor vieți. Precum covorul pe care mama îl ține încuiat în casa veche și pe care îl scoate în fiecare vară la soare pentru a i se înroși din nou florile și a se desprinde urmele de mucegai. Precum pe covorul acesta aproape miraculos, se adună la un loc și în viața fetei umbre și mucegaiuri, înfloresc pete, prind lumină și culoare mici întâmplări. Printre care ființa ei mică pare a se plimba, înregistrându-le pulsul și undele de tensiune. Cele care reprezintă viața ei și a celorlalți. E viața unei familii cu frați și surori, cu multă trudă și jocuri uneori atroce, cu naivități și pericole pândind la tot pasul, cu neînțelegeri și neajunsuri. De ea se lipesc alte vieți: cea a babei Dochia la care toți vin după leacuri, pe a cărei fată, Nina, a luat-o fulgerul cu dânsul în ceruri, dându-i în schimb harul de a tămădui, cea a Firei lui Cuza, măritată cu perdeaua mamei transformată în văl, părăsită de bărbat și apoi fugind ea însăși cu un șofer și lăsându-și copilul abia născut în grija surorilor mai mici, cea a Licăi, verișoara delicată de la oraș, abandonată în casa bunicii și care îi ia fetiței toată dragostea acesteia, dar nu și pe bunelul, fetița ursuză care vine și pleacă după cum mama ei își reface viața lângă un bărbat sau altul; e silueta fotografului adus la hram, tânărul parcă acoperit de ceață, cu ochiul de ciclop al aparatului urmărind-o mereu și față de care simte o stranie atracție, despre care află abia peste jumătate de an că era tare bolnav și că a ars ca o lumânare, dar al cărui chip nu și-l mai poate aminti fiindcă nu apare în niciuna dintre fotografii sau chipul lui Ghea Chimu cu hulubii lui pentru care a fost dus în Siberia și care, așa împuținați și corciți, au rămas lângă el și după ce s-a întors. Oamenii aceștia duc cu ei fapte de viață cumplite: deportări în Siberia, certuri între frați, vieți zdrobite, dușmănii vechi. Povești care fac parte din ei și din istoria locului acesta. Pe care fetița le desprinde și face din ele ochiurile unei plase în care vrea să-și lase în urmă viața pentru a-și putea croi una numai a ei.
Deși e multă durere în aceste bucăți de viață, deși e multă amărăciune și multă dezamăgire, ele sunt totuși salvate de vocea candidă a fetei, de inocența care o împiedică să dezgroape adevărul până la os, de capacitatea ei de a se agăța mereu de visul care o ține la suprafață și nu o lasă să se cufunde cu adevărat în disperare. E în această capacitate de a asimila și de a privi cu înțelegere o uriașă compasiune față de aceste vieți și aceste drumuri care se înfundă mereu. Vocea fetiței le înalță și, într-o anumită măsură, le salvează. Fiindcă în pofida răului, ea se desprinde și păstrează ceea ce e profund uman în ele. Așa cum alege să o vadă mereu pe tanti Muza, sora de la București a bunicii – nu ca pe o femeie cu o viață măruntă, costumieră la un teatru, hrănindu-și vanitatea în vizitele făcute rudelor de la țară, ci ca pe o actriță care a călătorit peste tot în lume, care a fost la Paris și care îi confirmă că există viață și în altă parte. O altfel de viață.
Zdrențe de vis atârnă de trupul meu gol și mă agăț cu ele de ușă. Eu le trag înspre mine, ușa nu mi le dă.
Legată cu funia de pământ e un roman în care realitatea dură se transfigurează prin inflexiunile poetice, devenind un teribil poem al unui suflet care își caută neliniștit casa. Care visează să-și dezlege frânghiile ce-l fac neputincios și să pornească în căutarea unui loc unde să nu fie niciodată iarnă și flori roșii de mac să-l facă să se deschidă încrezător spre viață. În zile din astea, eu iarăși vreau să plec undeva, unde nu plouă, nu-i secetă și nici frig. Până atunci, fetița în pieptul căreia se zbate acest suflet pleacă o dată pe lună pentru câteva ore departe de casă doar pentru a putea privi de la fereastra unei cafenele apele Nistrului. De aici, de la fereastra cafenelei, se vede în depărtare cum curge Nistru la vale. Mă duc cu ochii după el. Îmi desfac pânzele și plutesc în larg, înspre mare. Zbor peste valuri ca pasărea. Gustul libertății amestecat cu cel al cafelei e cel mai bun gust din lume. Nu se compară cu nimic. E tot ce am. E tot ce vreau. Cu frica înfășurându-se strâns în jurul ei. Frica de a nu pierde autobuzul spre casă. Frica de a nu afla mama minciunile pe care a trebuit să i le spună. Frica de a nu fi scoasă luni la careu, pentru absențe.
E în romanul Lorinei Bălteanu ceva din realismul visceral al lumii din nordul transilvănean al Ioanei Nicolae și din amprenta prozei Tatianei Țîbuleac, dar asta nu-i știrbește cu nimic amprenta distinctă. Dimpotrivă, îl integrează într-o direcție și te obligă să urmărești atent către ce va îndrepta scriitura acestei poete care anul acesta a debutat cu un roman excepțional.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
