Am simțit durerea doar când m-am prăbușit pe pământ de pe nori și mi-am strivit suflarea cu propriul trup. Ca pe-un fluture alb.
Există cărți care se pitesc undeva adânc în noi și de acolo, din când în când – în cele mai neașteptate momente -, stârnite de ceva din realitate, de ceva ce ți se întâmplă sau îți amintești, te trag de colțul sufletului înapoi la ele. Recuperând astfel o stare, o senzație, o emoție, o imagine, o poveste auzită cândva. Fiecare cititor are astfel de cărți și e greu de spus cu precizie de ce lumea lor rezonează cu edificiul tău afectiv. Una dintre aceste cărți este pentru mine Legată cu funia de pământ. E în romanul Lorinei Bălteanu, despre care am scris la scurt timp după publicare, ceva foarte fragil și foarte adânc. Ceva foarte adevărat despre o lume pe care personajul ei o poartă dinspre sine spre noi. O lume de care vrea să se elibereze, deși ea, lumea, nu i-a făcut nimic. Doar că sufletul îi simte povara aspră, doar că în el pulsează un dor de eliberare – un strigăt interior ce îl mână spre alte zări.
La volumul Lorinei Bălteanu m-a adus din nou spectacolul regizat de Slava Sambriș, pus în scenă la Chișinău. Mi se pare extraordinar și lăudabil interesul unor regizori pentru proza contemporană. La câțiva oameni distanță de tine (spectacolul regizat de Radu Afrim, lucrat la Bistrița cu actorii Naționalului bucureștean) aduce în fața publicului câteva texte ale lui Dan Coman, la fel cum Antologia dispariției (în regia aceluiași Radu Afrim), montat la Iași (la TNI), are ca punct de plecare bucăți de proză feminină scrise de Ștefania Mihalache, Anca Vieru, Lorina Bălteanu, Ruxandra Burcescu, Lavinica Mitu, Simona Popescu. Astfel de spectacole fac un mare serviciu prozei contemporane. Ele obligă la „vizitarea” sau revizitarea textelor de către spectator, reprezintă o formă prin care autorii români contemporani sunt validați. O formă de promovare substanțială. Indiferent de mutațiile, de accentele pe care textul le dobândește în spectacol, el devine viu, intră în atenția cititorilor ca organism semnificativ, problematizant. La Chișinău, cel puțin două astfel de romane au fost adaptate pentru scenă. Că e o formă de recuperare a cărții, că te obligă să ajungi la volum sau îl fac din nou viu pentru cititorul devenit spectator e incontestabil.
Muțenia mea are cuvinte. Dar eu nu le dau drumul afară.
Mă întorc acum altfel la romanul Lorinei Bălteanu după spectacolul regizat de Slava Sambris. Cu perspectiva propusă de acesta, cu dialogul dintre mine și personaj nuanțat – o apropiere regăsită în altă notă. În personajul Lorinei Bălteanu e un amestec de fragilitate și de îndărătnicie care îl poartă printre micile și marile întâmplări ale satului unde s-a născut, îl face să viseze drumuri și răscruci, să urce coama dealului fără vârf din apropierea casei și să privească cerul imaginându-și că se agață de un ciob de nor și fuge departe. Fără să mai întoarcă deloc capul. Măcar până la București, la tanti Muza, măcar până la Paris – fie și pe jos. Oriunde o floare roșie de mac ar putea să se deschidă și să dureze. Departe, acolo unde înfloresc nu doar flori de gheață în cristalele cărora se adună greutatea și sufocarea unei lumi de care fetița se simte de la început înstrăinată, legată cu funia de pământ. E aceeași fetiță ce colorează cu sângele ei petalele unei lalele de hârtie albă pentru a-i arăta mamei cât de mult o iubește. Privirea ei candidă înregistrează viața mică din jur și, în fața rânduielii zilelor și a întâmplărilor oamenilor, înalță zidul propriei dorințe. Care crește ca un aluat în care a frământat și pierderea Ninei – copila luată de fulger, și perdeaua de mătase transformată în voal de mireasă pentru Firea lui Cuza, și gândul la tânărul fotograf a cărui față nu a fost văzută niciodată, dar care avea puterea de a o transforma în pasăre cântătoare, în veveriță mică și proastă – până când țaca Vera i-a spus mamei cum s-a stins ca o lumânare, și venirile în sat ale Amarei întrerupte într-o vară, și bătăile Valentinei, și moartea lui Chirică, și momentele în care mama cade pe gânduri, și chipul tatălui, și viața lui ghea Chimu, frântă odată cu deportarea în Siberia și hulubii pierduți, și descântecele Dochiei, și toate cercurile vieților acestor oameni din jurul ei. Copila aceasta nu vrea decât să plece. Undeva unde nu plouă, nu-i secetă și nici frig. În copila aceasta tăcerea și mirarea de a fi diferită își dau mâna. Copila aceasta pare lunatică. Copila aceasta visează și se zbate, privește lumea și o înțelege sau, dacă nu o face încă îndeajuns, caută nodurile ascunse în viețile pitice și obosite ale adulților din preajmă, în jocurile sălbatice ale fetelor din sat, în privirea unui frate sau în cuta unei rochii, în încruntarea unei tovarășe la școală. Binele și răul se învârt în jurul ei, la fel amarul și violența. Copila aceasta privește luna, o lună tunsă chilug asemenea ei, o lună care nu are somn, o lună care ar pleca de acasă. Ca și mine-i legată cu funia de pământ. Copilei acesteia nu-i pasă ce cred ceilalți despre ea. Căci mâine va pleca. Acesta e personajul Lorinei Bălteanu, aceasta e lumea lui.
- Citește AICI cronica romanului Legată cu funia de pământ, de Lorina Bălteanu.
De parcă eram o bucată de aluat și mama cernea peste mine făină prin sită.
În spectacolul lui Slava Sambriș, pus în scenă la Teatrul Republican „Luceafărul” din Chișinău, lumea fetiței Lorinei Bălteanu prinde viață. Într-un spectacol minuțios lucrat, care reușește să mențină tensiunea mai bine de trei ore. Într-un spațiu de joc organizat afrimian, în care vizualul e încărcat simbolic. În față, privirea spectatorului se lovește de pământul negru, adunat într-o movilă. Ca un mormânt peste care nu va călca nimeni pe tot parcursul reprezentației, ca dealul fără vârf de pe care fetița îngropată în flori privește în roman cerul, un deal deocamdată în așteptare. E, poate, spațiul care amintește vizual cel mai percutant ideea centrală, căci fetița pare a rămâne permanent acolo, legată cu funia de pământ – chiar dacă funia a fost între timp deznodată și ea are acum o altă vârstă. Spre copila de atunci, cu ochi mari și tunsă scurt, băiețește, privește tânăra în care s-a transformat peste ani – o siluetă aproape nemișcată, în a cărei voce persistă răceala și o anumită înverșunare, creând un fir tremurător între cea de acum și cea de atunci. Povestea „trece” de la una la cealaltă, se spune în și printre ele, dar cele două nu reușesc nicicum să se apropie una de alta. În final se privesc, fiecare la capătul lungii scânduri de lemn (un alt element semnificativ al spațiului de joc, pe care fetița face echilibristică printre întâmplări și momente, se mișcă dintr-un plan în altul al lumii în care trăiește și care se transformă în funcție de întâmplările pe care aceasta le numește, făcând vizibile și palpabile chipurile și istoriile ce îi țes realitatea). Zâmbindu-și de la distanța a două vârste. Cea mică părând a visa la drumul încă imposibil, cea mare cu detașarea celei care s-a eliberat.
Verticalizat prin sugestia unui interior care „se înalță” în plan secund, spațiul de joc se transformă continuu în scene care curg cu repeziciune, alternând registrele: cel serios, încărcat de inocență al fetiței, cu cel burlesc, cel grav și cel grotesc, parodic. Ca un contrapunct la dinamica personajelor, se proiectează în fundal imagini, fotografii și texte scurte, sub forma unor titluri, prin care se redă trecerea de la o „istorie” la alta, de la o amintire sau o întâmplare la cealaltă. Fiecare aduce noi straturi de existență și noi chipuri din istoria satului în care fetița crește. Impresia de viață vine din dinamica acțiunii, din acumularea acestor mici scene. Opțiunea regizorului rămâne pentru recuperarea momentelor așa cum apar ele în roman. Ceea ce, de această dată, nu este un plus. Căci, în cazul fetiței din carte, funcționează memoria afectivă. Acolo chipurile și întâmplările sunt interiorizate și dobândesc adâncime, rotunjindu-i nevoia de a pleca, senzația de înstrăinare, de neputință exasperantă. Aici însă, ea pare a păși printre vârste aleatoriu – în atitudinea și privirea personajului e când uluire și neînțelegere, când întrezărirea unor sensuri pe care doar intrarea în maturitate o face posibilă. Se creează senzația de ruptură și se pierde ceva din miezul sufletesc al personajului. Care în spectacolul lui Slava Sambriș pare a fi mereu în goană după și înconjurată de cuvinte. De povestea pe care o spune și care, în același timp, se joacă în fața noastră. Lipsește tăcerea – acele momente în care ea crește, acele clipe în care să se perceapă pragurile, în care funia întâmplărilor din jur să doară până la carne, până în măduva sufletului și să-i susțină fetei gândul plecării. Acesta e recuperat, adevărat, în câteva scene de o mare frumusețe – când fetița „duce în spate” casa părintească, gârbovită de greutatea acesteia (ea nu e legată cu funia doar de pământ, ci și de „cochilia” aceasta în care își duce viața împreună cu părinții, bunica, surorile, frații), când cară apoi după ea sania în care poartă satul întreg, luminat feeric – ca într-o miraculoasă noapte de Crăciun, când prinde în mâini luna pe care o strânge la piept, în plină visare cu ochii deschiși, simțind dulceața magiei unei lumi doar presimțite, când cele două (copila și tânăra care a devenit) învârt câte un titirez, deși nu se văd și se află în planuri existențiale diferite. Totuși, frazarea celor două actrițe care interpretează personajul, monotonia tonalității, ritmarea nefirească conferă o uniformitate ce nu privilegiază personajul. Bănuiesc că miza spectacolului regizat de Slava Sambriș este alta – sau cel puțin așa a părut sâmbătă seara -, aceea de a recupera în primul rând lumea în care se situează fetița. Lumea aceasta a unei familii și a unui sat în care dramele taie în viețile celor mari, în care sunt greutăți, e multă violență, multă răutate, multă neașezare și egoism, un orizont închis. Pentru unii, nu pentru toți. Căci fie pleci, ca unchiul Ștefan sau tanti Muza – și când te întorci aduci cu tine fascinația depărtării și acoperi goluri interioare și realități (tanti Muza) -, fie rămâi și te adaptezi. Suporți. Acest fel de a fi e redat în „croncănitul” vecinelor, în bârfa ascuțită ce scoate totul la suprafață, în mișcările sacadate, în reacțiile atât de bine surprinse.
Tot ce știu despre tanti Muza e din fotografii. De fiecare dată când vine la noi, din cele patru geamantane unul e plin cu poze.
Ce mi-a plăcut în această direcție de recuperare a unui adevăr a fost folosirea unor fotografii de familie. Mărite, arătau că, dincolo de secvența jucată pe scenă surprinzând un instantaneu de viață, există niște oameni care și-au trăit viețile. Fotografia mamei, a tatălui, a fetei la diferite vârste, cea a lui tanti Muza conferă o dimensiune documentară spectacolului. Scoate zbaterea lor din timp și o proiectează în mintea și în sufletul spectatorului. În borcanele așezate cuminți (ca pe prispa oricărei case de la țară) se văd astfel de fotografii. Puse parcă la păstrare pentru a fi luate în lume de fetița aceasta pe care nimeni nu pare a o vedea așa cum este. Se creează astfel un tablou în mișcare al vieții de familie și al vieții mai largi a satului în care suferința și derizoriul coexistă.
Deși apasă pe registrul comic și burlesc, spectacolul lui Slava Sambriș își adună profunzimea din text, din vocea personajului Lorinei Bălteanu. Pe care interpretarea celor două actrițe nu mi-a putut-o astupa. Dimpotrivă, au făcut-o mai vie, mai puternică. Și mi-a plăcut ideea „dialogului” dintre tânăra ce pare a privi în urmă și a-și spune povestea și copila căreia chiar prezența acesteia pe scenă pare a-i da viață. M-aș fi bucurat să fie mai clar dialogul dintre cele două, firul nevăzut care le leagă – ca în scena în care „cea mare” o privește pe cealaltă prin dulapul-„oglindă”. Oricum, puntea între acum și atunci, prezența în scenă a ambelor (consecutiv sau simultan) lasă spectatorul să vadă atât distanța, cât și continuitatea.
Nimeni nu poate spune că spectacolul nu a fost atent gândit. Frigul (propriu-zis), dar și cel interior pătrunde prin ușile care se închid și sunt izbite apoi cu putere, oamenii se năruiesc sub forța vântului și doar apropierea unul de altul pare a-i proteja. Afară e un viscol ce dobândește astfel și o dimensiune simbolică. La fel se întâmplă cu ceața care învăluie personajele în anumite momente, ceața în care fetița se pierde, de care e suptă, împotriva căreia luptă.
Visele sunt de două feluri – cele cu ochii deschiși și cele cu ochii închiși. Primele sunt ca niște baloane umflate, pe care le ții de ață și te limbi cu ele prin noapte, ca la paradă. Le dai drumul să plece când vrei, le poți dezumfla să le pui în buzunar și să le umfli iarăși, când ai poftă. În cele cu ochii închiși ești chiar înăuntrul lor și nu poți nici să ieși, și nici să faci ce vrei.
M-aș fi bucurat ca actorii să fie mai prezenți în joc. Efortul de a trece de la un personaj la altul (cei mai mulți joacă mai multe personaje) e considerabil, dar în asta constă munca lor. În aceste translări, în varietatea mijloacelor de a transmite emoția, în diversitatea jocului. Aici am avut senzația unui minus. Am apreciat însă jocul Mamei, „economia” de mijloace prin care redă o anumită oboseală, un soi de tristețe, de absență, în contrast cu momentele „vii”, ca atunci când are grijă de Amara și cele două își spun ceea ce nimănui altcuiva nu ar putea să o facă (fiindcă Amara rămâne doar o „umbră” ce se mișcă în scenă și în viața ei pentru câteva clipe, o rătăcitoare, neaparținând niciunui loc – de ea nu te leagă nimic.
O anumită mecanică (e adevărat că spectacolul a avut premiera acum aproape un an, în decembrie) a fost vizibilă. Ceea ce e trist pentru că romanul Lorinei Bălteanu merită să intri în el de fiecare dată cu prospețime și cu dorința de a face să strălucească tot ceea ce e ascuns în sufletul personajului ei și să faci vie, vizibilă în toate nuanțele, lumea satului în care fetița se simte prinsă. Cu un zvâc din partea regizorului, acest spectacol va umple în continuare sălile. În orice oraș. Mi-ar plăcea să-l văd și la Iași. Fie și pentru că lumea din Legată cu funia de pământ a fost, într-o anumită măsură, și lumea multora dintre noi. O lume care cade treptat în uitare. Fie și pentru că mi se pare interesant de discutat influența afrimiană, dialogul dintre scenele din Antologia dispariției care au la bază câteva secvențe din romanul Lorinei Bălteanu și propunerea lui Slava Sambriș (chiar dacă miza celor două spectacole e diferită). Fie și pentru a face cât mai mulți spectatori să descopere proza contemporană. Pentru că asta realizează un astfel de spectacol: te obligă să ajungi (uneori din nou) la carte și… la tine însuți.
Echipa artistică:
Regia – Slava Sambriș
Dramatizare – Victoria Vasilache, Slava Sambriș
Spațiu scenic: Adrian Suruceanu
Univers sonor: Dumitru Seretinean, Via Dacă
Costume: Cristina Plăcintă
Unele fotografii care apar în spectacol sunt din colecția „Rama Albastră”
Distribuție: Vioara Câșlaru, Irina Vacarciuc, Vitalia Grigoriu, Victor Triboi, Victoria Cîrlan, Ion Liulica, Gigi Tabarcea, Dorina Tataru, Radu Canțâr, Maria Anton, Rodica Mereuță, Ion Prisăcara, Ion Jitari, Liuba Roman, Eugen Nicov.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Sursă foto; pagina de facebook Teatrul Republican „Luceafărul” Chișinău & Alexandru Chiciu
