Romanul de debut al lui Tudor Ganea reprezintă un amestec eterogen de realitate și fantezie, un conglomerat de legende urbane întinse pe trei generații, personaje pitorești, mirosuri de pește însoțite de o bere băută la cârciuma unui mic cartier din Constanța aflat chiar la malul mării, metamorfoze și întâlniri cu tâlc.
Cu o acțiune intensă construită într-o atmosferă misterioasă, cartea tânărului arhitect reușește să reproducă universul miniatural al unei existențe impregnate de straniu. Firul epic pleacă de la cazemata construită pe malul apei de nemți în cel de-Al Doilea Război Mondial și, după ce poartă cititorul prin zone precum Galați sau micile sate din Delta Dunării, se sfârșește tot în preajma acestei construcții generatoare de mituri.
Primul capitol înfățișează moartea suspectă a unui personaj, Lițoi, despre care cititorul află mai târziu că a fost dat afară din casă de părinții săi, Turcoaica și Borhot. Dacă la sfârșitul lecturii lui sentimentul general este de confuzie, salturile în timp din următoarele pagini accentuează această stare. Suspansul este construit treptat, între diferite povești ale pescarilor (și nu numai) infiltrându-se câte un detaliu fantastic. Pentru o bună bucată, romanul pare o alăturare de episoade decupate din timp, legate de un fir a cărui explicație se lasă așteptată tot mai mult. Între toate acestea, apare personajul menit să descopere adevărul: agentul sub acoperire Radu Adamescu. El constituie la început simbolul raționalului într-o lume aflată la limita dintre realitate și fantezie, oferind cititorului speranța unei explicații, unei descompuneri a întregii acțiuni fantastice. Radu Adamescu încearcă să pună cap la cap poveștile pescarilor, versiunile lor cu privire la cazul pe care îl investighează: dispariția subită a trei muncitori în cazemata de la malul mării. În timpul anchetei, observă tot felul de aspecte stranii, precum pescarii ce își înfig acele plaselor în piele pentru a prinde mai mult pește, faptul că o bună parte dintre familiile ce locuiesc în cartier nu au copii (mai puțin cele nou venite), desenele cu cretă făcute de copii sau bufnița de pe cazemată. Toate acestea par a fi explicate de povestirile lui Olube, unul dintre puținii care își mai amintește toate evenimentele petrecute de-a lungul timpului printre acele blocuri, iar acțiunea devine din ce în ce mai alertă, mai complicată și mai plină de suspans. Totuși, în momentul în care îi vorbește superiorului său despre tot ce a aflat, cuvintele lui nu sunt crezute. Este trimis la un anume informator al poliției, Coco (care de fapt și de drept este „pește”) și, spre surprinderea atât a lui Adamescu cât și a cititorului, îi este oferită tot o explicație ce ține de domeniul supranaturalului. Destăinuirea lui Coco clarifică într-o anumită măsură situația, în sensul că umple golurile și astfel evenimentele se leagă între ele. Călătoria în timp cu trei generații, tabachera care era de fapt un fluier al cărui cântec atrăgea orice femeie și afacerea care se naște în urma acestei descoperiri, satul din adâncul Deltei unde oamenii trăiau în pace cu lupii, izolați de tot ceea ce însemna lumea exterioară, iar mai apoi apariția frumoasei fete ce se dovedește a fi chiar Turcoaica sunt elemente însoțite de nenumărate detalii stranii, unele chiar sângeroase, ce construiesc o adevărată istorie a locului.
Spre finalul cărții, lectorul află însă ca Adamescu are o tumoare pe creier, fapt ce naște o întrebare firească: în ce măsură faptele relatate au avut loc sau caracterul lor de factură magică este datorat bolii? Chiar în momentul vizitei la medic acesta vede o bătrână care în realitate nici nu a fost acolo (sau cel puțin așa pare – nu poți fii sigur nici de una, nici de alta). Episodul ce urmează acestei secvențe este care fluidizează într-o și mai mare măsură contururile realității. Momentul respectiv nu poate fi asociat cu nimic concret. El poate fi privit dintr-o sumedenie de perspective, dar eu am ales-o pe cea a incursiunii în psihicul uman. Provocată sau nu de tumoare, acea ultimă călătorie sub formă de transă a lui Radu Adamescu prin mare și prin propriul corp pentru a ajunge în mod neașteptat în satul din mijlocul Deltei și ulterior a dispărea creează paradoxul romanului. Ea explică dispariția personajelor fără a lămuri în esență nimic, ba dimpotrivă. Finalul subliniază acest aspect, înfățișând cartierul și implicit cazemata, peste ani, scufundate sub apele mării și odată cu ele și speranța descifrării cazului.
Deși debutant, Tudor Ganea are o scriitură foarte clară și în același timp seducătoare, reușind să creeze atmosfera perfectă în funcție de context. Dialogurile sunt extrem de vii, redate într-un limbaj colocvial, marcat pe alocuri de vulgaritate, dar aceasta conferă autenticitate personajelor și replicilor, surprinzând relația echivocă dintre realitate și percepția asupra ei. Momentele de tensiune sunt alternate cu pasaje descriptive halucinante, imaginea generală fiind cea al unei lumi ce ascunde o puzderie de secrete, mituri și legende printre pereții blocurilor sărăcăcioase și zidurile cazematei nemțești. „Curând ajunse în acea zonă mai luminată și ochii îi încremeniră când văzu ce era în jurul său: zeci de schelete umane, cu mandibulele clănțănind și abia ținându-se de cranii albe ca fildeșul, treceau în viteză pe lângă el lovindu-și rotulele unele de altele la intervale regulate, atingându-și preț de o clipă marginile oaselor iliace, în ciocniri ce răsunau ca niște mici pocnituri reverberând prin sânge spre timpanele sale, care receptau zgomotul atingerilor osoase ca pe un sunet de toacă, de parcă cineva ar fi început să bată toaca sub apă. Scurgându-se printre coliviile sternurilor și vertebrelor ce se ondulau ca niște miriapozi înotând spre suprafață, inspectorul întinse mâna în față și dădu deoparte două cranii, ce se împrăștiară stânga-dreapta, apoi trecu printre ele înotând tot mai energic spre adânc.”
Cazemata lui Tudor Ganea, pe care aș putea să o încadrez în categoria realismului magic dacă această formulă nu ar fi prea ostentativă și devenită între timp clișeică, este o carte ce stă sub semnul unui stil tânăr, autentic. Explorând o dimensiune nu foarte prizată în literatura română de după ’89, romanul aduce sub lumină o altfel de poveste, scrisă într-un stil percutant și implică o lectură pe cât fluidă, pe atât de consistentă, ce nu trebuie ratată.
*Anastasia Fuioagă, elevă în clasa a IX-a, secția Filologie, la Colegiul Național Iași, este noul redactor-șef Alecart.
** Articol preluat din Alecart 18.
